vineri, 31 octombrie 2008

ultima prima intalnire

Esti un soricel speriat, care latra la pisica.

De la o distanta sigura, aveai un ritm interesant. Rupt. Zimtat, sincopat, ca o linie de cocaina trasata cu o mana nesigura. Perfect, mi-am zis. Abolita fie conversatia conventionala. Aceea in care te lansezi intr-o idee, o lasi sa curga, pana cand centrul ei de greutate ajunge pe cel mai de jos punct al curbei si-apoi incepe sa urce, spre cealalta, ca un fel de parcurs jungla din liana in liana, in slow motion.

De aproape... "De ce esti asa de nervoasa?" Urmeaza binecunoscuta teorie a limbajului nonverbal, a picioarelor si mainilor incrucisate in chip de bariera. Stiu foarte bine teoria asta. Ceea ce nu stii tu e ca te-nseli in privinta mea. Nu foarte tare. Doar atat cat sa te simti bine. Faptul ca te urmaresc usor ezitant nu-i din cauza ca sunt nervoasa. Intr-un acces de bunavointa, ghearele mele retractile sunt maxim ascunse, motiv pentru care pasesc nitel caraghios. Norocul tau - tu te-ai inscris la o intalnire in care sa impresionezi, nicidecum la o vivisectie care sa-ti faca osul sa luceasca brusc in lumina.

"Nu-mi plac hainele tale. Mai precis - culoarea lor". Cromoterapie, semnificatia culorilor, tot restul. Ajungem la orange, care simbolizeaza sexualitatea. Sunt in portocaliu tot a doua zi. Nu pot in fiecare zi, pentru ca nu ma tine garderoba. Dar as putea sa-ti arat cateva smecherii dupa care te-ai ruga frumos de mine sa-ti cos pleoapele una de alta, ca sa poti sa te bucuri de tot ce-ti ofera buzele, limba, mirosul, degetele si pielea. Desigur, as face asta pentru ca esti tanar, pentru ca esti proaspat ras si pentru ca ai dinti frumosi si asta te ajuta cand zambesti. Doar ca esti daltonist - nu esti capabil sa vezi rosul pasional pe care tocmai mi-l descrii. Si-n plus, de fiecare data cand deschizi gura lucrurile o iau razna.

"Care sunt punctele tale slabe?" Lansezi intrebarea si taci, cu ochii tinta intr-ai mei. Abia astepti sa exulti. Sa savurezi panica, balbaiala, rosul in obraji. Eu imi ridic tricoul, iti desenez un cerc aproximativ imediat sub sani si pun un X imaginar in centrul lui. Aici e plexul meu solar. Mi-am descoperit vulnerabilitatea in fata ta. Si-ti spun ca punctul meu slab e faptul ca n-am incredere in mine. Adica - dar e deja o poveste complicata - n-am incredere ca voi reusi vreodata sa ma fac inteleasa pe limba voastra, a celorlalti; ca voi reusi sa fac cumva pace, ca sa nu mai existe discrepanta intre ceea ce stiu ca sunt si ceea ce credeti voi despre mine. "Discrepanta". Nu cunosti cuvantul. Ok, n-are importanta, important este ca sustii ca simti nevoia de provocari intelectuale si ca te simti mult deasupra acestei lumi.

Mai arunci pe masa, ca bila la ruleta, cateva teme. Diplomele de doctorat si masterat. Care trebuie adjudecate no matter what. Chiar daca sunt inutile, chiar daca n-o sa ma intrebe nimeni niciodata ceva de ele, atata timp cat am deja atata experienta in munca incat orice proaspat masterand trebuie sa ramana cu trei pasi piosi in urma mea. Prima impresie. La care ar fi trebuit sa lucrez vreo jumatate de ora inainte sa ma intalnesc cu tine, pentru a pune strat peste strat de fard masca publica, liniile si contururile acceptabile social. Prietenii care la nevoie se cunosc. Provocare: "daca as avea pana si te-as suna in creierii noptii, ai veni sa-mi aduci cricul?" Test: "nu lasa bacsis chelnerului". Asta in timp ce eu las si bacsisul tau. E un semn de civilizatie, totusi. Tot felul de obstacole. Ma simt ca-ntr-un basm modern, pornita intr-un drum initiatic, supusa la incercari in care sa-mi dovedesc vrednicia, caracterul. Rabdarea.

Rabdarea mea are o limita. Ma-ntreb sincer ce s-ar intampla daca ti-as lua brusc toate armele astea de opereta cu care ma harai prin gard. Ai cadea gramada, ca scos prea repede din atele? Sau te-ai stradui sa emiti pareri proprii, for a change? Dar te las sa-ti faci numarul pentru ca esti tanar, zambesti frumos si nu mirosi prea tare a after shave, desi mi-ai declarat ca abia ce te-ai ras. Nu-ntelegi nimic din ce se intampla. Din faptul ca nu-ti sar la beregata, desi meriti dupa toate aberatiile astea, din faptul ca nu-mi simti rasuflarea in ceafa, desi ar trebui sa te alerg un pic, cu salturi mari si elastice, ca sa-nveti ce inseamna cu adevarat frica. Din faptul ca nu te pun jos dintr-o lovitura, ca sa te lupti sa te ridici in picioare si sa te maturizezi.

Grow up. Nu se merge la pescuit cu pesti drept momeala. Esti doar un soricel speriat, care latra la pisica and you just got caughed out.

joi, 30 octombrie 2008

erase and rewind

Coada la Posta. Nu se stie care unde sta. O functionara cu buzele stranse murmura ceva, numarand. Astept. Sa nu-i stric socotelile. Cand termina, totusi, indraznesc sa-ntreb unde stau pentru expedieri recomandate. Imi arata din ochi, cu o miscare imperceptibila - aici. Dau inapoi, dupa linia de demarcatie trasata pe jos, cea pentru confidentialitate. O notiune care implica prea multa civilizatie si traditie a ei pentru a nu fi calcata in picioare. Intra in fata un om care ar fi avut timp berechet sa se civilizeze. Un batran, aprox 70 de ani, inalt, subtire, genul de barbat viril si la 80 de ani, cu spatele drept, sprijinit regeste intr-un baston pe care sunt sigura ca il poarta cu el nu ca sa se sprijine, ci ca pe un sceptru. Il studiez din spate - mi-a creat toate conditiile pentru asta. Vata in urechi, maini noduroase, care nu tremura cand se intind dupa bani prin buzunare, picioare lungi si sigure - pun pariu ca termina in primii zece orice maraton al seniorilor. Genul care moare in picioare, ca si copacii. Sper ca n-o face aici, totusi. Trebuie sa trimit si eu doua amarate de plicuri. Trebuie sa traiesc si eu. Intelegi? Sa apuc si eu pensia, bastonul, vata din urechi, dispretul suveran fata de orice vietuitoare care n-are varsta asta seculara. Se misca incet, are tot timpul din lume. Mi se invart prin minte tot felul de vorbe. Usturatoare. Despre bun simt. Ma abtin de la a da lectii seniorilor. Spumeg. Moooooori, bestie batrana. Mori.

Dimineata. Dimineata devreme, cu ceata de sfarsit obosit de saptamana, coborata peste oras si evident ezitanta in a se ridica, pentru a merge spre alte zari. Strazile sunt ude, zgribulite, tacute. Benzinaria e destul de aglomerata. Si stramta. N-ai loc de-ntors. La propriu. N-are importanta ca ai alimentat si te-ai cam duce, trebuie neaparat sa stai dupa cei care sunt in fata ta. Si, evident, dupa cei care ii dubleaza, ca asa-i frumos. Sa stai in drum, ca tu ai treaba. Cu siguranta ca esti singurul muritor care are treaba. Restul facem umbra pamantului degeaba, oricum, nu? Stau, astept. Astept. Unii descarca ceva dintr-o duba. Aia care au dublat Skoda. Skoda are burta plina acum, a durat vreo jumatate de zi de picurat din pipeta benzina, ca e un intreg ritual. Acum o sterge unul in salopeta. Usor, cu miscari moi, da cu T-ul pe fiecare geam, atat de tandru si de cald, de parca ar sterge lacrimile unui copil. Presupun ca asteapta un bacsis care sa-i recompenseze empatia. Numai ca nu mai am rabdare. Pornesc motorul. Ostentativ. Inchipuie-ti, indraznesc sa pornesc motorul, sa priceapa dracului c-as pleca sa-mi vad de viata. Intr-un final, iese un ochelarist cu pasi lenti din benzinarie. E stapanul Skodei. Brusc, duba a terminat de descarcat si vrea sa plece. Nu poate de Skoda pe care a dublat-o. Nervi. Duba suge burta si incearca sa ia un viraj mult prea strans pentru ea. Skodaman ramane impasibil. Se uita la ala cu duba cum se munceste. Nu mai pot. "Da, dom'le, un juma' de metru in spate, sa putem pleca si noi". Restul nu aude bistriteanul cu Skoda si cu tot timpul din lume la dispozitie. Restul - cum l-as da cu capul de bordura pana pricepe ca tre' sa stea dracu' la rand si sa miste mai repede, ca, spre deosebire de el, ma asteapta niste treburi de facut. Plec tropotind peste liniile de tramvai si peste fiecare gaura din drumul spre munca.

Traficul. Cozile. Promisiunile aruncate-n stanga si-n dreapta ca-ntr-o campanie electorala - fara nici o intentie de a fi respectate. Telefonul. Telefonul mobil care suna mereu cand dau muzica mai tare in masina si pe care il aud sunand cand fac gestul asta, chiar si atunci cand nu suna, de fapt. Oamenii. Toti aia care vor ceva si care nu numai ca mi-au invadat spatiul personal, dar mi-au luat ostatica mintea, sunt abia tolerata in propriile mele ganduri. Furia. Furia aia grandioasa, care se aduna si se spiraleaza tot mai larg, tot mai rapid, tot mai neagra, ca un adevarat uragan. Furia cu care as impinge-n zid pe oricine-mi sta in cale cu indolenta. Toate cuvintele pe care nu le spun si care ma fac sa spumeg. Totul se petrece in mine. Ramane nespus. Si-atunci de ce ma mir ca mi se inclesteaza falcile? Nu e lipsa de calciu, e furie si razbunare careia nu-i respect drepturile.

Erase and rewind. Fiecare nenorocita de zi e la fel cu cea de dinainte. Si cu cea de dinaintea ei. Insir-te, margarite. Seara incerc sa-mi indes inapoi pe gat toti dumnezeii si sfintii pe care i-as pogori pe pamant, cu sabii ascutite in mana, sa fac curatenie. Toata revolta. Tot urletul. Incerc sa sterg urmele. Sa ma domolesc. Sa las de la mine. Sa fac pace.

Erase and rewind. Dimineata o iau de la capat.

miercuri, 22 octombrie 2008

i'm going slightly mad

Stii Queen? "I'm going slightly mad"?

Cam ce parere poti sa ai despre viata cand singura care te cuprinde strans de tot e centura de siguranta? Daca mai ai destul cinism in tine, nu poti decat sa razi ca hiena din spatele parbrizului incins si sa te bucuri ca macar nu-ti umbla mintea pe toate cararile per pedes.

Acum stiu cam cum te simti cand te trezesti dintr-o coma lunga de cativa ani si vreau sa-ti spun ca nu e nici o fericire. Inchipuie-ti cum e sa fii singur cand te trezesti cu mainile altuia, pentru ca te uiti la ele - cum vin ele frumos din umar si se continua absolut riguros cu tot ce trebuie, pentru a se termina cu degetele, numai ca, Dumnezeule mare, nu sunt ale tale, nu-ti aduci aminte sa fi avut asemenea incheieturi batrane si pielea aia care se pare ca e fan al lui Marquez in faza "Un veac de singuratate". In fine, tot inventarul de rigoare, dupa care constati ca, de vreme ce sunt atasate de tine, trebuie sa-ti apartina membrele alea, si pana la urma nici nu mint, chiar a trecut ceva timp, numai ca n-ai cam fost cu toate mintile acasa si acum, cand ti s-au intors, ai vrea sa plece cat mai repede, numai ca nu mai poti sa faci minunea asta. Si dupa prima tura de clipit din ochi a nu-mi-vine-sa-cred-ce-mi-se-ntampla, incepi sa-ti dai seama ca ai reusit sa te strangi atat de mult in tine, atat de incovrigat, incat mai era putin si faceai implozie, ca ai acumulat o energie incarnata care nu te lasa sa tragi aer in piept si-acum esti gata sa te reversi in afara cu puterea si frumusetea unei supernove, sau, daca vrei un vocabular mai putin pretentios, sa-ti faci de cap ca un caine scapat din lant.

Oh, vanatorule, nu-ti trebuie nici un fel de ochean fermecat ca sa vezi ca in larg e o balena care face din inotatoare harponului.

vineri, 10 octombrie 2008

vedere de la delfinariu

Am fost la delfinariu. Nu, nu in Constanta, ci chiar aici, in Cluj. M-am dus la mall, sa ma uit la oameni ca la spectacolul unor specii ciudate.

Cum in public te simti anonim, m-am ascuns comod intre mesele pline de diferite personaje, intr-o pozitie strategica, din care am urmarit coridoarele largi si scara rulanta, animatia, pasii, reclamele rulate pe ecrane cu leduri.

Ma asez, chelnerul - un tip tanar, nascut usor iritat de lumea asta care nu-i cade la picioare, prosternandu-se - trece pe langa mine de parca am fi in dimensiuni paralele. Singura interventie - schimba scrumiera, lasa meniul. Cand se-ntoarce, asteapta fara sa ma priveasca, noteaza scurt "o cafea lunga, cu lapte si frisca, va rog", la "va rog" sesizez un recul din partea lui, de parca l-as fi pocnit din senin, pupilele i se dilata o clipa, gata, i-a trecut surpriza, pleaca la fel de tacut ca pestii dintr-un delfinariu adevarat. Evident, supralicitez cand vine cu cafeaua si-i multumesc frumos, politicos si anacronic, dar toate reactiile lui sunt cumva underground, ca lupta tacuta dintre doua placi tectonice, a lui e inamovibila, asa ca pleaca sa defileze mai departe printre mese, impasibil dupa mica ezitare.

Oamenii plutesc usor pe scarile rulante, trec in slow motion prin fata mea. Fete inalte, subtiri, cu parul lung si bogat, care da greutate siluetei mult prea schematice, fete care chinuie jeansi facuti pentru talie joasa pe propria conceptie asupra ceea ce inseamna talie, cupluri de tineri care parca au evadat direct din paginile catalogului de moda, colectia anului trecut. Scara rulanta depune la etaj o fata sprijinita de prietenul ei, care sta cu o scara mai sus, in spate - uite o femeie plina de incredere. Urmeaza un el care povesteste ceva cu o mina serioasa, timp in care mana lui dreapta intra si iese din buzunarul de la spate al pantalonilor ei, ghidata de propriile-i intentii - uite un barbat adevarat, care isi declara posesiunea. Vine o tanti fantezist imbracata, toata numai dungi colorate si margele uriase, stilul 'in you face', cu un pusti de mana.

Cand ma dor ochii de urmarit defileul scarii rulante, ma opresc la o masa, putin mai incolo. S-au asezat, gratiosi si ezitanti ca niste fluturi, un individ cu partenera lui - e clar ca e prima data cand ies, se vede din gesturile lor masurate, din faptul ca ea sta doar pe jumatate intoarsa spre el, de parca isi lasa loc de manevra. E o blonda frumoasa, bronzata corect, inclusiv la axila impecabil epilata - nu se zareste nici o imperfectiune, cred ca parul a fost indepartat cu o brutalitate rece si convingatoare, nu mai rasare nici la a cincea generatie. Parul blond e tapat cu grija, apoi pieptanat intr-o coafura rotunda, un bob ca o casca ce-i incadreaza frumos fata, niste cercei uriasi, rotunzi, albi, i se tin de lobul urechii si-i stau cu varfurile picioarelor sprijinite pe umeri. Ce noroc cu cerceii astia, are motiv sa-si intoarca umarul spre el si sa se apere suplimentar cu mana care pretinde ca se imprieteneste cu cercelul de pe sensul ei de mers. El - un tip regulamentar imbracat, cu toate accesoriile care fac din el un connaisseur al simbolisticii urbane - vine tot mai aproape, gesticuland masurat, pana cand mainile i se opresc la cativa centimetri de umarul ei intors, defensiv, inspre el. Dar o iertam, are scuza ca sta in pozitia asta pentru a-l proteja de fumul de tigara pe care il sufla intr-o parte - in secunda cand intoarce ochii se vede clar ca are indoieli asupra intregii intalniri. Nu aud nimic din ceea ce-si spun, ma uit doar la mainile, la picioarele lor care bataie insesizabil pe sub scaun, la felul in care el sta intr-o deghizata pozitie "cu bratele deschise", iar blonda frumoasa isi trece degetele prin parul impecabil si pe langa cercelul cat o luna plina - a stanjeneala.

Cat dureaza o ceasca de cafea? De la desfacutul pliculetului de zahar, turnatul lui peste palaria de frisca, amestecatul cu paiul, ca la tort, de jos in sus, ca sa se pastreze spuma - cam 10 minute. Data viitoare imi iau un ceai urias si fierbinte, pentru 30 de minute.

joi, 9 octombrie 2008

recenzie in rezumat

Am 28 de ani. Merg la nuntile colegelor mele din liceu si ma simt de parca ele ar implini, brusc, 35, iar eu doar 20. Nu pot sa ma maturizez asa cum o fac ele - cu inel pe deget si cu capastru. Probabil de aceea citesc mereu carti care spun povesti despre familii.

"Un veac de singuratate" a fost prima carte de genul asta. Cred ca o stii. O poveste incalcita si exotica despre mai multe generatii ale unei familii. Apoi, a fost "Rusinea", de Salman Rushdie. Exotica si ea, pe undeva prin India sau alta tara orientala. Apoi - "Corectii", Johnatan Franzen. Doua generatii, mama si tatal anacronici, o casnica si un incoruptibil, cu trei copii care parca au fost adunati de pe strada si au drept unic punct comun numele de familie si adresa de domiciliu. Ea e un maestru bucatar care experimenteaza lesbianismul, cel mai mare e un contabil depresiv si asuprit de sotie + baietii din dotare, mezinul e un scenarist neconfirmat, cu escapade prin Europa de Est, implicat in mafia balcanica. Parintii sunt tot in ritmul lor, intr-o casa care se darma pe ei, cu subsoluri in care batranul face pipi in cutii de cafea, pentru ca nu poate tine pana la baie si cu dulapuri in care batrana muta mereu lucruri, reviste, facturi vechi de ani de zile. Sunt oameni care au fost odata tineri, care au fost odata sanatosi si in putere, iar acum se vad tradati de propriul corp, care le scapa de sub control, de ceea ce au sperat tot timpul de la traiul in comun, de ce inteleg copiii lor sa faca din viata proprie, de tot. Pana la urma, toate personajele astea sunt date la o parte pe masura ce imbatranesc, fac spirale tot mai largi prin carte, pana cand cad din ea, murind.

Au mai fost si "Vieti incercate", despre care ti-am mai scris, si recent "Casatorie de amatori", de Anne Tyler. E ciudat cum fiecare se vede pe sine intr-un fel, diferit de modul in care e perceput de ceilalti. E ciudat cum, dupa ani si ani de trai in comun, nici unul dintre personaje nu reuseste sa fie nici el insusi, nici "jumatatea", ci un fel de hibrid nereusit intre cele doua, neimplinit in nici o directie, cu deceptii si amaruri stranse si stafidite in mierea veche a amintirilor cu plus.

Pana la urma, fiecare e singur cu sine. Din cauza momentelor in care esti prost inteles. Din cauza momentelor in care ii intelegi pe dos pe ceilalti. Din cauza ca, dupa ani si ani in care ai sperat ca lucrurile se vor schimba cum vrei tu, ajungi sa nu mai crezi in asta, dar nu faci nimic ca sa iesi din situatie. E ca si atunci cand ai stat mult in statie, asteptand autobuzul, care nu se arata odata, dar, daca toti ai stat atat de mult, mai ramai, ca tot vine el pana la urma.

Se duce entuziasmul. Se duce credinta aia oarba in celalalt, care e, de fapt, dragostea de la inceput. Demitizezi. Eroul intra la apa, muza devine insipida, povestile se termina in decoruri de Cenusareasa prinsa de bataia de la miezul noptii, dupa ce clipa magica ii transforma rochia de doamna intr-un capot de casa cam uzat la coate.

Inca n-am citit nici o carte care sa ma invete cum e sa nu simti totul ca pe o lupta pe care o pierzi pentru simplul fapt ca, la un moment dat, esti prea obosit ca sa mai rezisti. N-a scris nimeni despre cum e sa intelegi transformarile astea intr-o alta lumina, despre cum e sa devii intelept si cu o rabdare de nemuritor.

Ai tu vreo recomandare?

marți, 7 octombrie 2008

cronica chipendales



sper ca te asezi comod sa citesti, vreau sa-ti spun noutatea-noutatilor, n-o sa-ti vina sa crezi, dar am fost la... Chipendales


mda, nu prea s-ar zice ca e genul meu spectacolul asta, si nici nu e, de fapt, dar m-am lasat convinsa sa merg si nu pot spune ca regret


s-a tinut la casa de cultura, s-au adunat ceva femei aranjate ca pentru cine stie ce eveniment, machiaj, bucle, ciorapi negri si pantofiori, decolteuri infiorate de asteptare, zambete care crapau stratul gros de fond de ten+pudra, toata lumea stralucea de haine bune si fixativ dat cu generozitate; doamnele zambeau oarecum ciudat - de parca ele n-ar fi fost acolo exact pentru ce venisera, adica pentru bucati mari de piele dezgolita, in care si-ar fi infipt dintii urgent, daca ar fi avut ocazia


spectacolul a inceput dupa aproape o ora intarziere - au creat asteptarea, au creat suspansul, mai era putin si urcau femeiustile pe scena, prin culise, sa aduca oamenii aia afara, zeii sexului, stapanii senzualitatii, mama dracului, toata lumea statea cu sufletul la gura deja; cand au aparut, in sfarsit, au aparut pentru inceput sonor - adica s-a auzit o voce bine difuzata prin boxe, o voce de mascul adevarat, groasa si guturala si tot ce trebuie, si gata, sala a fost pregatita, ochii se cascasera, avizi, se aplauda frenetic


s-a aratat pe scena zeul streapteas-ului masculin numarul 1, posesorul vocii pe care o aruncase in lupta cum arunca zmeii buzduganul in povesti - un tip tanar, mladios, bine bronzat, fara sa arate ca scos cu forta din solar, blond probabil natural, cu niste ochi albastri care ar fi stralucit la fel de tare chiar si fara toate reflectoarele care se oglindeau in ei; a spus el ceva frumos despre primirea pe care le-o facem, alte cateva cuvinte despre show si cu asta a inceput

n-a fost mare lucru, pana la urma, barbatii de vis au cam uitat coregrafia - care nici nu era foarte elaborata, pana la urma - s-au dezbracat din mai multe tipuri de tinute, de la uniforme albe de ofiteri la haine de muncitori in constructii, in diverse combinatii de unul, doi, trei, albi - negri, blonzi - bruneti; daca vedeai tot showul inregistrat, te-ar fi apucat cascatul subit, dar fiind acolo - muzica care trecea prin tine, nebunia din sala, muschii mai mult sau mai putin lucrati vazuti direct, toate astea se adunau si te faceau sa simti furnicaturi ici-colo


au fost 6 - unii dintre ei veterani, blazati, indiferenti la cat de precise le sunt miscarile, cat de ritmate, dar foarte abili in a da jos de pe ei papionul, vesta, camasa, pantalonii, ce-or mai fi avut; la sfarsitul fiecarui dans se intorceau cu spatele spre sala si scoteau tot-tot de pe ei; de vreo 2 ori au fost cateva spectatoare voluntare pe scena, privindu-i din fata, dar cred ca au fost atat de surprinse de toata treaba, atat de avide sa vada si sa-si inregistreze in memorie totul, ca nu s-or fi decis unde sa se uite si-or fi ratat sansa vietii lor


adevarul e ca ai avut ce vedea, chiar daca erau intorsi cu spatele - in fond, nu cred ca ce era in fata fascina maxim pe toata lumea, ci faptul ca erau epilati, bronzati, curati, hidratati, lucrati la sala, ce mai, un adevarat festin; in plus, se miscau cursiv, elastic, fara poticneli, fara mari retineri, faceau toata treaba sa fie naturala, in ciuda artificiilor de show

cea mai frumoasa imagine, ceea ce mi-a ramas mie in minte: la un moment dat, blondul cel tinerel coboara in sala, cantand, intra printre randuri, se lasa atins-impins-pipait de mainile femeilor incalzite deja, era intuneric, doar o singura raza de lumina alba razanta venita din spatele salii, tipul s-a lasat, elastic, pe spate, sprijinit de mainile alea ca niste guri, si lumina s-a culcat cumva pe el, nu-i vedeai decat conturul de puf foarte fin, pe care l-am vazut atat de distinct, incat am avut senzatia clara ca il ating


individul asta avea miscare il el, se simtea extraordinar, in primul rand se simtea bine in pielea lui si asta era evident din fiecare pas, din fiecare miscare, din cum ii alergau muschii pe sub piele, apoi se simtea grozav pe scena, traia si exulta chiar din mijlocul unor cercuri concentrice de bine, asa ca nu putea sa nu electrizeze sala, nu putea sa nu obtina urletele alea instant, nepremeditate, de neoprit, pe care le starnea cand aparea pe scena


era tanar, pe la vreo 27 de ani, zic eu, se vedea din formele lui, care nu aveau nici un fel de exagerare, nici muschi prea mari, nici bronz prea intens, nici vascularizatie de dement uitat la sala de forta, avea doar picioare lungi, bine proportionate si nervoase infasurate in blugi care cred ca erau si ei de sex feminin, dupa cum stateau pe el; cu spiritul pe care il avea, ar fi putut fi la fel de bine dansator, balerin, patinator, orice care implica miscare si o doza buna de exhibitionism, s-ar fi simtit extraordinar in oricare din ipostaze, dar nici ca chipandale nu se simtea prea rau


cam asta a fost spectacolul - scenariile clasice, reactiile clasice, chiar ponderate mi-au parut romancutele noastre, dar asta a fost din cauza ca totul se intampla intr-o sala, cu scaune si cu tot ce trebuie, la petrecerea de dupa a fost alcoolul, caldura si frecarea de corpurile de alaturi, adica toate ingredientele care duc la o isterie colectiva; eu n-am mers la petrecerea asta, tocmai pentru ca presupuneam ca va fi asa cum mi s-a si confirmat


gata, am bifat si Chipandales ca experienta, am fost, am vazut, mi-a placut fara sa-mi dea dependenta, nu am nici un fel de fantezii cu bratele-picioarele-fesele celor vazuti pe scena; ceea ce mi-a placut mie la modul visceral era nu atat felul in care arata - fizic - individul asta pe care ti l-am descris, ci atitudinea lui, care era dementiala


asa am petrecut de 8 martie


tu?