Tot pe limba mea pier

Ma surprinde ca n-ai remarcat, doar ne sarutam de ceva timp: am limba lunga, de cameleon.

Si ascutita, pe deasupra. Pe-o parte miere, pe-o parte fiere. Fac din ea bici, sfredel, lasou, cheie pentru suflet, lacat. O-nfasor in jurul tau, calda, insinuanta, imbratisandu-te. Cand te simt cuibarindu-te, strang, ca un sarpe boa pus pe joaca. O-ntaresc intr-un mic varf otelit, cu care racai in pamantul milenar din jurul tau, si-apoi matur praful fin din care te eliberez, strat dupa strat, pana cand reusesc sa te scot la lumina, marmura stralucitoare acoperita inca de prozaicul noroiului uscat.

Provoc, alin, cos si descos. Totul din cuvinte. Nu intotdeauna cele conforme. Nu mereu cele comune. Mai degraba acidulate, sper. Pentru ca asa inteleg eu sa vorbesc cu cei cu care conteaza pentru mine. Pentru ca transform discutiile intr-un fel de antrenament initiatic in arena gladiatorilor. La fel de pe viata si pe moarte, numai ca scopul e sa se lase cu prietenie pe termenul asta. Numai asa poti sa-ti dai masura - si tu, si eu - daca reactionezi spontan si personal intr-o situatie care te scoate din normal. Numai asa stii cu cine te intovarasesti, de ce e in stare, daca poti avea incredere, cu ochii inchisi, sa te pui spate in spate cu celalalt si sa lupti de-a binelea cu tot restul lumii.

Oh, si vreau sa-mi tii piept! Vreau sa fii acolo, sa parezi, sa fandezi, sa-mi intorci vorba, sa te stradui sa ma bati cu propriile arme. Sa prinzi ritmul, sa-nalti mingea la fileu, sa punctezi, sa-mi intinzi capcane, sa ma urmaresti pana in panzele albe si sa-mi ceri sa capitulez. Sa-ti reconfigurezi strategia la fiecare pas, sa joci scrabble pe fast forward cu toate cuvintele pe care le arunc inspre tine si sa mi le rastalmacesti in altfel de declaratii, la fel de surprinzatoare.


E forma mea personala de testare a intimitatii. Vreau sa stii ca atunci cand scot toate armele nu am alta intentie decat de a negocia ca la carte termenii armistitiului. Si nu fac toata parada asta decat pentru cei care pot intelege. Asa ca nu-mi cere sa fac glume cu nota de subsol. Nu pretinde sa te provoc cu subtitrare. Invata sa intelegi !

Cand ai o limba atat de lunga si-o tii retractata, nu se intampla decat ca ii menajez pe altii cu platitudini si eu duc pe picioare o permanenta senzatie de voma.

Despre cum nu stiu eu sa leg doua vorbe

Nici nu stiu care dintre cele doua pacate ale mele e mai grav. Cert este ca sunt pedepsita ma pedepsesc inca de pe acum pentru ele.

Despre simturile socializarii vorbim. Care necesita, din cum am observat eu, de afara, cu nasul lipit de vitrina, doua chestiuni capitale: capacitatea de a face small talk si, strans legat de asta, de a fi multitasking cand o faci.

Ce discuti in pauza de tigara? Cu oameni cu care nu ai alt contact decat cele legate strict se serviciu, inhalatul din fumul altuia si, eventual, in functie de sex, impartitul (alternativ, evident), al baii de la munca? Mi-e mintea complet lipsita de subiecte care sa indeplineasca simultan urmatoarele criterii: subiect neutru (ca sa nu fie barfa), scurt (ca sa-l termini in 5 - 10 minute sau macar sa sufere amanare fara prea mare suspans pana la urmatoarea pauza comuna), comun (adica sa permita fiecarei persoane prezente sa-si aduca aportul personal de afirmatii de la monosilabice in sus). Nu pot vorbi despre subiectele care ma intereseaza cu adevarat. Cele personale. Cele care ma chiar rod pe dinauntru sau ma anima, dupa caz. Si traiesc cu convingerea ferma ca simpla vocalizare a unor cuvinte-propozitii-fraze menite sa umple tacerea comuna este o maxima ipocrizie. O demonstratie demagogica de fals interes. De aceea ma si abtin in 80% din cazuri sa emit pareri despre subiectele pe care altii n-au dificultati sa le gaseasca, in ciuda conditiei de indeplinire simultana a criteriilor mai sus enumerate.

Deci, primul pacat este faptul ca sunt (in marea majoritate a timpului) incapabila de a scoate rapid din maneca remarci cu calitati de conversation starter. In consecinta, par sa detin una sau mai multe din urmatoarele 'calitati' care ma plaseaza rapid pe locuri fruntase in topul nesuferitilor: superioara, pretioasa, proasta, rea, fudula, inadaptata, culegatoare de barfe.

Si cum Dumnezeu te descurci cu un grup semi-eterogen de oameni? Ce discuti, cat timp, in ce ordine si cu cine? Cum te imparti cu gratie si rationalizat, eficient si elegant intre mama, cumnat, spalatul de vase, nepoata, sot, servitul mesei, tata, soacra, frigider si retur? Ce le zici ca sa se simta toata lumea bagata in seama cu interes real? Pentru mine e un efort supraomenesc sa dirijez o asemenea discutie multipla, simultana, pe mai multe planuri si, inevitabil, pe subiecte care, in cel mai bun caz, sunt conexe. Asa ca esuez de fiecare data prin a fi frustrata de faptul ca stiu ca nu ma descurc si abandonez, stand undeva in planul doi, in culise, urmarind tot ce se intampla, fara sa interactionez prea mult si, atunci cand o fac, e doar pe sistemul actiune-reactiune, cauza-efect. Pasiv, adica.

Am ajuns deja la varsta la care mi-e clar ca viata nu inseamna umblatul cu sufletul in pielea goala in fata oamenilor care stiu cu adevarat sa aprecieze si sa protejeze frumusetea care vine din interior. Daca pui la socoteala cat timp muncesti si dormi, iti raman atat de putine ocazii sa fii tu, plenar, in fata cuiva, incat nici nu mai cred ca merita efortul desfasurarii de forte. Am aflat deja ca adultii au teribilul talent de a se ascunde dupa cuvinte. Cu toate astea, mi-ar placea uneori sa fiu in stare sa ma deschid fara probleme, fara strategii de comunicare dezmintite de realitate.

E o vorba romaneasca ce, in profunda ei intelepciune, spune: "gura bate curu'". Se pare ca o face la fel de bine si atunci cand nu vorbesc.

Pestisorul de aur

Dac-ar fi sa schimb ceva...

1. Mi-as intineri parintii. I-as face sa aiba pentru eternitate cam 40 de ani, asa. Ca sa aiba si acum energia si puterea pe care o aveau atunci cand ma plimba tata cu barca, pe lac, la Chios sau cand ma purta in carca. Si-as face cumva ca muncile casnice care i-au furat timpul de dupa serviciu sa n-o mai puna pe mama la periferia amintirilor mele.

2. Vezi mai sus.

Dac-as prinde pestisorul de aur, mi-ar ramane loc de inca o dorinta.

Muma sau ciuma?

Stii cantecul ala cu "vine pupaza si spune / vreau sa stau si eu aici"? Mda, ala pentru copii. Eu ma intreb ce pot sa-i raspund - sincer si responsabil - berzei care si-ar incerca norocul pe balconul meu.

Stii, cucoana, in primul rand nu-s pregatita. Deloc. Nu mi se umezesc ochii de emotie cand vad puii de oameni si nici nu mi se intaresc sfarcurile, pregatindu-se pentru vreo dulceata de gurita mica. Inteleg mai mult din expresivitatea unui caine - pui sau adult - decat din ce transmite un copil. Ma gandesc ca n-as fi in stare sa-i curat mucusul din nas si ori ar muri bebelul sufocat de propriile-i mucozitati, ori i-as construi eu o deviatie de sept cu betisorul ala special, la fiecare vidanjare a cailor respiratorii.

Pe langa asta, nu stiu unde-as putea face loc inca unui consumator in buget. Abia ne ducem zilele - cu rate, cu cheltuieli de transport egale cu o jumatate de salariu. Si inca n-am inceput sa cotizam toate sumele alea mici, care se duc in toate zarile, la utilitati de tot felul. Si inca n-a venit iarna, sa trebuiasca sa bagam gaz pe foc. Extravagantele noastre financiare se traduc in turism culinar inceput in piata / magazin, trecut prin bucataria proprie si terminat la masa din bucatarie. Maxim - pe balcon, ca rasfat suprem.  Asa ca, vezi tu, cucoana barza, nu-s deloc aliniate fast planetele mintii, ale sufletului si ale buzunarului meu.

La care barza isi ia zborul, sec: "cucoana, imbatranesti !".

URA vandalizata

URA este o masinuta draguta, micuta si inocenta. In ciuda numelui ei. Asa ca nu stiu cum se face ca e a doua oara cand o gasesc cu luneta sparta.

Prima data era in februarie sau martie, anul trecut, vreme cand se cam ducea zapada, dar mai era un pic cat sa inghete intr-un strat frumusel pe masina. Asta am si crezut ca aud cand am intrat si-am trantit usa dupa mine: gheata subtire alunecand pe sticla. Doar ca era chiar sticla. Fragmentata si zuruind inselator in timp ce cadea pe polita din spate. De data asta, in plina vara, n-am mai avut speranta desarta c-ar fi inghetat ceva, am stiut din capul locului ca se-ntampla din nou.

M-am chinuit sa plang un pic, dar n-am reusit. Drept urmare, am pus mana pe telefoane si, din aproape in aproape, am ajuns sa vorbesc cu un nene de la Sectia 4, care mi-a trimis un echipaj. Dupa ceva vreme de stat in strada si sfidat claxoanele indelungi si insistente ale unui bunic precoce, cu burtica revarsata peste volanul dubitei, asortata pitoresc la clopul de paie de pe gamalie, a aparut si masina Politiei. Am ridicat mainile si-am fluturat din ele ca naufragiatii vapoarelor din zarile indepartate. Coboara un nene, cu figura regulamentar compatimitoare. Se uita la masina. Impinge cateva cioburi cu varful statiei walkie-talkie. Isi pune mainile la spate, se apleaca si se uita in masina, cautand pietre sau alte obiecte contondente. Apoi ma ia la intrebari. Imi sonda viata sentimentala - daca nu m-am certat cu barbatu' sau daca nu ma urmareste vindicativ vreun fost iubit care n-a reusit sa depaseasca momentul despartirii. Sau macar vreun vecin teritorial, care-si marcheaza locul de parcare cu cioburile din lunetele si parbrizele altora? Nimeni, nimeni, sunt o fiinta pasnica si iubitoare, dulce ca dragostea si ca lubenitele de Dabuleni, toata lumea ma adora. Oricum, toti cei pe care ii cunosc. Nu stiu ce zace in capul necunoscutilor.

"Vreti sa depuneti plangere?", ma intreaba el pe un ton in care simt clar ca vrea sa ma descurajeze s-o fac, cu conotatii evidente de 'n-are rost, oricum nu se rezolva nimic'. Oscilez cateva secunde. Dupa care se iteste simtul civic in mine. Si simt ca acum e momentul sa-mi exercit dreptul la care am renuntat, de exemplu, cand a fost sa votez. "Da, vreau sa depun plangere". Daca n-ar fi pomenit nimic de cele 3 camere video de supraveghere instalate in intersectie, scapa de mine fara batai de cap.

La sectie, o receptie goala, captusita cu gresie, cu rezonanta excelenta, reverberand de pulele care ieseau din gura unui nene politist care nu m-a vazut de peste tejgheaua inalta decat in ultimul moment. Ofteaza cand ma vede - 'ce vrea proasta dreaku?' Suna pe un interior si racneste la altii ca iese in curte sa faca poze la un caz si sa nu-l bata la cap. Am inteles, sa traiti, domnu' Sherlock Holmes ! Ma iau dupa el, ca un boboc de rata prostut care se ia dupa prima pereche de picioare in miscare ce i se arata in fata ochilor proaspat deschisi. Lipai voiniceste in urma omului legii. Stau respectuos la distanta, sa-l las sa-si faca treaba. Se intoarce spre mine si ma intreaba daca nu stiu sa umblu la setarile aparatului foto, ca sa nu mai faca un drum pana in birou, sa descarce memoria. Nu stiu, nu ma bag, nu vreau sa ma amestec in probele lor. Lipaim inapoi spre birou.

Dupa care, incep sa scriu dupa dictare. Mi se spune si unde sa pun virgula. Ma conformez, nu ma pot masura cu talentul narativ al omului. Ma ia si el la intrebari despre viata amoroasa, dusmani si prieteni, etc. Ma repet ca nu banuiesc pe nimeni. "Vreti sa depuneti plangere penala?" Nu, nu vreau sa intre nimeni in puscarie. Vreau sa si-o ia in freza nenorocitii care-si bat joc de munca mea si-mi avariaza masina pentru simplul fapt ca asa li se scoala lor. Vreau sa-l prinda pe individul care se s-a gandit sa-si alunge plictiseala dandu-mi mie de lucru. Vreau sa-i smulg bratele din umeri si sa-l bat cu ele peste gura pana cand i se faramiteaza dintii ca si luneta mea. Si-apoi sa-l rastorn cu capul in jos intr-o fantana secata si sa-l las sa savureze pe-ndelete aceeasi senzatie de furie neputincioasa si revolta oarba pe care am simtit-o si eu. Asta vreau!

Nu ramane decat sa astept. Si, poate, sa merg la Rutiera sa fac o cerere speciala, sa ma lase sa-mi schimb numarul din URA in URA! Poate inspira atitudini mai faste.

Ce s-a schimbat dupa casatorie

Nu c-ar fi afirmat cineva contrariul, dar cititul este o activitate egoista. Sau, daca termenul este prea dur, e un sport individual, sub nici o forma de echipa. Iar eu excelam la sportul asta, pentru ca aveam – acasa la mama – terenul perfect de antrenament.

Normal, povestea e cu tabieturi. Cu boluri – unul plin cu seminte prajite de floarea soarelui si unul pentru cojile aferente (ce alaturare nepotrivita de apucaturi de intelectuala combinata cu consumatoare de bomboane agricole, nu-i asa?). Cu inca ceva dulce sau sarat de rontait si, uneori, o cana cu lapte. De parca volumele, paginile, cuvintele se lasa mai usor inghitite si mai profund transformate in hrana pentru minte datorita secretiilor de enzime si sucuri digestive care-si fac constiincios datoria hranind trupul cel de carne si oase.

Inchideam usa camerei mele din obisnuinta – nu era nevoie de obstacolul ei fizic pentru a ma inchide cu totul in carte, era suficient sa fie una care sa ma prinda. Spargeam seminte pana ma durea bicepsul bratului drept, de la prea frecventa naveta intre bol si dinti. Citeam pana ma dureau ochii pe care-i strangeam inutil sau ii atinteam lipsita de rabdare in vastul orizont al celor aproximativ 2 metri care ma desparteau de dulapul din fata mea. Dar orele de citit nu se transformau deloc in perceptia acuta a senzatiei – inevitabile – de amortire. Dimpotriva, erau orele mele de libertate absoluta.

Stiu ce sa raspund la intrebarea “ce s-a schimbat in urma casatoriei?”. "Inainte", aveam locul si timpul meu pentru citit. Acum, nu le mai am.

Adica... daca a te refugia in baie, chiar si cand n-ai alta treaba specifica acelui spatiu, doar pentru a te strange fugitiv si nesatisfacator in brate cu o carte pe care o tot pupi, pentru ca, la cat de scurte si abrupte sunt intalnirile, n-ai ajuns sa simti ca ai dreptul s-o saruti cu limba si tot ce trebuie... daca asta se poate numi citit, inca o mai fac. Doar atat ca nu raman cu mai nimic din randurile pe care le infulec de parca ar fi ultima mea masa inainte de a fi trimisa pe Luna pe jos. Bucati mari, nemestecate, indesate in stomacul tesut din neuroni intr-un stil de sarpe constrictor haituit – cam astea sunt conditiile in care citesc mai nou.

Dar va sa vina ziua in care am sa-mi consolidez autonomia in cadrul capitularii benevole in casnicie prin marcarea unui teritoriu personal, aflat acum doar in mintea mea: locul cu liniste, lumina si suprafete suficient de moi pentru a permite sa-mi efectuez calatoriile mentale fara sa-mi chinui prea mult corpul ramas sa rontaie aceleasi prozaice si compromitatoare seminte pe care, spre deosebire de carti, le pot devora in orice conditii.