unde sa NU mergi in vacanta

Daca jobul ar presupune recenzarea prin contact direct a locurilor "unde sa NU mergi in vacanta", ar trebui sa fiu extrem de bine platita. Cum jobul meu e altul, am dat chiar eu banii pentru o asemenea experienta.

Marea Neagra e o draga si-o scumpa. N-are ea, saraca, nici o vina ca trebuie sa linga zilnic plajele romanesti, pe care bunul simt si cosurile de gunoi sunt doua specii extrem de rare. Cum nici hotelurile din statiuni n-au nici un merit ca-s pe malul marii.

Hotelul rezervat de mine telefonic are, pe site-ul propriu, doar fotografii din camerele renovate. Am primit o camera din aripa nerenovata: baie cu capac de WC din editie de colectie, dus cu furtunul rupt, robinete care raman iremediabil deschise pe apa calda, ca sa-ti mareasca suplimentar temperatura si umiditatea si asa insuportabile din incaperea fara aerisire. Camera afiseaza doua paturi relativ noi, din Pal, precum si mizeria ramasa de la cei care au ocupat-o anterior, pe carpetele de langa pat si in tot balconul urias, presarat cu coji de seminte, pete de ulei si furnici. Asternuturile n-au fost schimbate - in ciuda temperaturilor care te faceau sa te simti ca o bucata de carne pusa la marinat in suc propriu, chiar si la cea mai racoroasa ora a noptii sau diminetii; hartia igienica a fost in numar de 1 sul pentru intreg sejurul si gunoiul s-a adunat in baie vreme de 3 zile, pentru un plus de aroma.

E dezolant. Hotelurile, care au vazut si vremuri mai bune - imediat dupa ce au fost construite si exploatate in timpul mult hulitului comunism -, sunt institutii de jaf si batjocura la drumul mare. Managerii unitatilor de turism nu investesc in igienizarea si modernizarea lor - ceea ce nu e de mirare, dar nu dau nici macar cei 2 lei necesari cumpararii a cate doua randuri de sfoara de rufe, sa aiba cetateanul cu piele rosie de la soare unde sa-si intinda prosopul si echipamentul de captat tot bronzul din lume in 3 zile. Statiunea crapa, plezneste si se descompune, exfoliindu-si pavajele, orbecaind in intunericul falezelor neiluminate si mustind sub aglomerarea de carpe, kitsch-uri si gradini de vara cu muzica live unde e resuscitata Madalina Manole si invocati Banica si alte nume sonore ale slagarelor romanesti.

Si spun ca-i jaf nu pentru ca nu mi-am permis sa platesc mai mult pentru un hotel cu aer conditionat, ci pentru ca am innoptat in pensiuni care, la acelasi tarif ca si hotelul de la mare, ofera conditii incomparabil mai bune. Deci, se poate.

Una peste alta, vacanta asta mi-a dat ocazia sa fac cunostinta cu marea, sa parcurg, din dreapta, Transfagarasanul si sa-mi pun creierul ozonat si aerosolizat in miscare, pentru a alcatui un plan pentru o pensiune cum nu s-a mai vazut (ramaneti pe receptie, posibil ca proiectul asta sa devina unul public si va fi nevoie de parerile voastre).

Judecand dupa calitatea serviciilor, am avut un sejur la mare de 2 bani; tinand cont de compania exceptionala pe care am avut-o, concediul meu s-a dovedit a fi nepretuit.

stop cadru

Suntem, cu totii, calatori prin propriile vieti. Cei care nu sufera de binecuvantarea de a fi saraci cu duhul sunt ca turistii asiatici: cu memoriile pline de imagini.

Ne grabim atat de mult sa traim, ca apucam sa ne zarim viata doar o secunda, prin lentila aparatului de fotografiat. Ceea ce inseamna ca apucam, cu adevarat, sa o vedem doar la sfarsit, cand avem timp sa scoatem albumul si sa retraim ce-am incapsulat in fiecare cadru.

Suntem tradati, impresionati sau uimiti de o situatie. Reactionam. Avem o reactie strict determinata de rama limitata a imaginii. Livram rapid feedbackul si mergem mai departe. Picture0014089.jpg se arhiveaza undeva in neuroni. Si doar prea multul timp ramas la dispozitie, paradoxal, fix la batranete, scoate la lumina fotografiile vietilor personale. Odata cu asta, capatam si-o perspectiva mai larga asupra intamplarii, pentru ca rememorarea ne permite sa iesim din cadru, sa evaluam totul 4D.

Si daca viata e facuta ca s-o traim ca sa avem ce ne-aminti la batranete, cred ca fiecare isi datoreaza siesi efortul de a acumula experiente care sa devina amintiri bogate. Nu neaparat placute, dar cat mai pline de semnificatii.

Subsemnata, dupa aceasta cugetare filosofica de lungime medie, ma angajez sa ma stradui cat imi sta in puteri sa-mi umplu albumele cu zambete. Si daca cei care calatoresc prin viata mea nu vor avea mereu resursele necesare s-o faca, ma voi stradui sa-i fac eu sa zambeasca.