de ce nu plec din tara

E prima intrebare pe care mi-o pun - a infinita oara - cand ajung la Trezorerie si tanti imi zice, zambind rece, ca nu pot sa ma folosesc de banii din cont pentru ca am datorii la stat. In ciuda faptului, ironic, as zice, ca soldul total > datoria totala. Abuz !!!!

Abuz si ineptie e tot ce se intampla in tara asta: de la ideea de a taxa proprietarii de centrale de apartament pentru caldura provenind de la centralele de cartier; de la strategia "daca nu nimerim din prima, o potrivim cu mana" pe care o aplica politicienii care se joaca de-a impozitarea, reducerea salariilor si cresterea TVA-ului dupa criterii mai incurcate decat 'caile Domnului'; si pana la romanii (a se nota intentionatul sens peiorativ dat termenului) care-si cara cu ei non-cultura manelistica, de-ajung scoicile litoralului mondial sa-si inlocuiasca vuietul marii cu ultima manea.

Si-atunci? De ce nu plec? Pute, pute, da'-i caldut? Sincer... da. Pute de trazneste, dar prefer sa fiu acasa, intre ai mei - chiar daca nu avem prea des motive de sarbatorit; sa muncesc la nivelul educatiei si experientei mele profesionale - chiar daca pe salariu de spalator de vase in Occident; sa-mi fac un rost aici, unde am un trecut, o istorie, niste radacini - pentru ca, dincolo, n-as avea cui sa dovedesc faptul ca am reusit.

Pe langa toate astea, ceva adanc inradacinat in mine ma face sa sper, impotriva rationalului si a evidentului, ca o sa ma pot dovedi un bun cetatean si ca voi da ceva inapoi comunitatii. In ciuda dispretului covarsitor venit din partea managerului-roman-care-le-stie-pe-toate, inca mai fac educatie, inca mai explic strategii, inca mai incerc sa impun niste criterii de evaluare valide si orientate spre calitate. Sper si visez iepureste ca tara asta va depasi stadiul de banc: "vai, Doamne, ai dat tarii munti frumosi si bogati, o mare calda cu plaje prietenoase, codri adanci si intinsi... cum se poate sa daruiesti atat de mult intr-un singur loc?", "oho... stai sa vezi ce popor ii dau !"

Nu plec din cauza ca am prea mult bun simt, prea multa buna crestere si un simt al responsabilitatii prea adanc inradacinat, care ma obliga sa lupt atat cat pot, desi in Romania "n-ai cu cine, dom'le... niste tarani".

status report

Mi-am inchipuit intotdeauna ca fericirea, intelepciunea si descoperirea adevaratului sens al vietii trebuie neaparat sa fie... nu stiu... ceva asa, ca o rupere de nori concentrata pe un singur metru patrat, descarcata printr-un unic si memorabil traznet care-ti confirma ca esti fericiti si/sau intelept.

Cred ca nu e tocmai asa. A nu se intelege ca m-am pricopsit subit cu fericire si intelepciune. Dar am ajuns sa constat ca, printr-o magie atat de subtila incat nici nu mi-am dat seama de la inceput ce mi se intampla, sunt mai putin pesimista. Si scot mai des la purtat cel mai scump costum pe care-l am: zambetul.

Incep sa inteleg si sa apreciez lectiile pe care le-am primit, cele care n-au fost administrate cu bota. Cum magnetul de frigider, primit de la cineva drag mie, dar a carei orientare religioasa imi repugna - magnetul care zice "e mai bine sa dai decat sa primesti" - are perfecta dreptate. Si nu, nu in interpretarea in care "a da" egal "a cara pumni in moaca". Ci a da de la tine, a te transforma ad-hoc in felii, feliute si bucatele de daruri. Fiindca toate-toate vin, negresit, inapoi. Sederea mea in Baia Mare - gazda pe care am avut-o, oamenii pe care i-am cunoscut, foarte putinii care m-au asteptat si m-au primit inapoi - toate astea m-au convins ca binele se intoarce. Trebuie doar sa ai incredere si sa fii deschis sa-l vezi, atunci cand iti trece pragul.

Am incredere ca, pana la urma, va fi bine. Evident, n-am suficienta rabdare, vreau totul repede, chiar acum. Ceea ce-nseamna ca, in ciuda schimbarilor, sunt tot eu.