armata salvarii

Oameni buni... dragii mei... renuntati sa incercati sa ma salvati de mine.

Mie nu mi-e bine decat trasa in teapa. Pusa pe roata si data de-a dura. Conectata la un curent de inalta tensiune si inscrisa la un curs intensiv de breakdance. Mie nu-mi prieste decat asa. Altii au rau de mare. Eu am rau de pamant. Nu pot si nici nu vreau sa fiu altfel. Pentru ca, in ciuda aparentelor, i really love myself. Damn proud of me.

Asta mi-s. Intai trag si-apoi somez. Incerc, totusi, sa ma domesticesc, sunt civilian casualties care n-au nici o vina si nici nu se asteapta la genul asta de abordare. Nu vreau sa ma iau de adversari care capituleaza prea rapid. Nu ratez nici o ocazie de a arunca cu pietre. In altii. Dar tot ce-mi doresc e sa le evaluez ecoul. How deep, how far... E ca si cum as arunca pietre in fantana. Partea proasta e ca dau numai peste balti din care nici comunitarii n-ar sorbi, chiar pe timp de seceta. Am un stoc de pietre din astea. Nu ratez nici ocazia de a le planta in palma celuilalt, ca sa intoarca favorul si sa repeada bolovanul in mine. Eu rezonez, frate... Ecou, vibratii, modulatii, tot tacamul. Hit me hard.

Vreau sa cred. Si chiar cred cu tarie in the big love. Aia care vine si te schimba. Iti da sansa sa fii tu. Plenar. Chiar cred ca trebuie sa fie frumos, inalt, rotund. Ca cercul de pe Poarta Sarutului. Intens de sa ejaculeze Coloana Infinitului. Subteran si teluric, cu ganduri care bantuie din unul in celalalt pe principiul vaselor comunicante. Ganduri care circula in liniste, la Masa Tacerii. Pentru ca nu vreau sa-mi pierd credinta, risc. Si sufar. Evident, nu e chiar asa dramatic cum pare, dar...hei, trebuie sa fiu un pic atenta si la impresia artistica, nu?

Mai cred si in mind games. Tot ce e sucit, contra naturii, stramt si periculos. Nu-mi invelesc mintea in banda izolatoare pentru ca-mi place sa traiesc scurt-circuituri. Oooh, si-mi place maxim sa le provoc. Sa vad exploziile de surpriza in privirea altora. Felul in care ochii se casca mari si pupila are spasme. Dupa ce refocalizeaza, dau verdictul. Clipesti a "mai vreau"? Tine aproape. Daca nu... asta e. Am irosit munitie.

Cred in tot ce duce la epuizare. Imi place nesomnul. Felul in care imaginile se dilueaza cand conduc, noaptea, dupa doar doua ore de somn. Ador cafeaua si o beau in orice pozitie, la orice ora. Inima mea ar uita sa bata fara ea. Si, stiu, fumatul e o porcarie. Dar... cand aprind bricheta, pun totul on hold. Uite ca exista un buton din care pot sa opresc lumea din rotatia ei. Trag fumul in piept si apoi expir, prelung, fara graba. Fumatul e un foarte bun pretext ca sa oftezi in public fara sa-ntrebe nimeni ce bai ai.

Nu vreau sa invat sa intreb "ce mai faci". N-am de gand sa invat raspunsul uzual la intrebarea asta. Nu vreau sa vorbesc mai mult. Bateti-va capul, daca va intereseaza. Nu vreau sa las la o parte cinismul, ironiile si malitiozitatile, pentru ca imi face placere sa crestez un pic pielea si sa presar sare, dupa gust. Am gusturi ciudate. Dar fac asta si cu mine. Nu vreau sa ma las de obiceiul meu de a convoca adunarea generala a neuronilor - in cazul privilegiatilor care poseda asa ceva. N-am sa cred niciodata in "cine ma place, ma place oricum". Nu aplic strategii din astea de looseri si lasi, care cred ca se pot mandri cu mersul biped si trebuie sa fie adorati pentru aceasta mare realizare. N-am sa abdic niciodata de la a fi ferm convinsa ca orice fel de relatie care conteaza - prietenie, dragoste, sex - trebuie sa fie de genul citius-altius-fortius. O olimpiada permanenta. Nu vreau sa-mi trag sufletul. Vreau sa ma consum. Vreau sa sufar. Pen'ca asta inseamna ca-s alive.

O singura persoana mi-a zis: "imi pare rau ca suferi, dar o faci atat de frumos, ca nu-mi vine sa-ti urez altceva decat sa te tina mult si bine". Mi-a ajuns mai prieten cu asta.