lumea - de jos in sus

Zici ca supravietuiesc unei lungi ierni nucleare: parca totul a incremenit intr-un praf gros care ecraneaza soarele si care matuieste oglinzile, caroseriile masinilor si sclipirile de inteligenta din ochii celor din jur - pe astea din urma mi le amintesc ca pe o emisiune Teleenciclopedia vazuta intr-o alta viata. Sunt un fel de ostatica blazata intr-o lume dezorganizata, cu orizonturi stramte la gura, o lume de colcaiala intriganta pe la colturi si de desteptaciuni neafirmate, care asteapta sa fie descoperite, pentru a-si revarsa suveran intelepciunea peste tot.


Nu ma-ntreba ce m-apuca, n-as putea sa-ti spun precis. Doar ca am facut sa-mi ricoseze intre cele doua urechi simetric asezate de-a dreapta si de-a stanga capului meu tot felul de muzici de oameni care au intre cele doua urechi ale lor mai mult decat un spatiu generos, pentru ecouri, cum e intr-al meu. Am ascultat Norzeatic (Feelin' the Vinyl) - sa cauti, chiar daca esti dintr-o recolta nitzel mai recenta decat mine, sunt sigura ca stii ce-i ala un pick-up si cred c-ai tai parinti ti-au pus discuri cu povesti, asa ca rezonezi cu subiectul stii pricepi de ce ruleaza asa de cool povestea moderna despre povestile pe care le-ascultam cand eram deja demodati. Apoi a intrat in scena Ada Milea - o urata ingrozitoare care-ajunge foarte rapid sa-ti para cea mai frumoasa si radianta ingerita cu aripile ascunse discret si modest sub pulovere care-ar face si second hand-urile sa pufneasca a dispret.

Oamenii astia traiesc! Oamenii astia simt, si cred, si se lasa dusi inainte chiar daca asta inseamna ca se pomenesc impotriva curentului. Aveam in mine un sambure din ceea ce-i face pe oamenii astia niste sequoia milenari, insa am intrat intr-o hibernare pe termen nedeterminat, si-acum nu mai pot decat sa pricep ce se intampla - frumos ! - cu ei. Sunt ca un pinguin latit pe burta, uitandu-se la zborul albatrosilor.

in amor cu Mos Ene

Vremurile in care incalecam bicicleta statica la 06:00 am au apus. Nu de mult, de vreo saptamana - am considerat ca, totusi, nu e nici un concurs, nu fac neaparat atac de cord daca nu fac miscare o saptamana, o luna sau asa ceva. Si oricum n-am rezolvat nimic din ce mi-am propus cu ora mea de antrenament: dupa o tura pe bicicleta medicinala, mancam toata ziua ca dupa ce-as fi castigat Turul Frantei.

Acum au venit alte vremuri. Foooaarte ciudate ! In care mi-e somn de pe la 8 la 10 - adica fix cand ar trebui sa fiu mai vioaie.Si seara, cum se intuneca foarte repede, stau cu ochii pe ceas si astept sa se faca o ora decenta si sa se indrepte spre cuibar primele gaini, ca sa pot si eu s-o-ntind in pat. Unde ajung, adorm in timp ce ma asez si ma sperii cand mi se sopteste la ureche "noapte buna". Sunt prinsa in somnul ala ca-ntr-o plasa elastica - aud, inteleg, dar nici ca-mi pasa si nu ma pot desprinde, pentru ca e atat de bine sa dormi.

A nu se intelege ca pot s-o fac la nivelul la care cred eu, seara, ca pot. Pentru ca diminetile ma trezesc de la sine cel tarziu la 8. Dupa care trebuie sa duc munca de convingere cu mine si sa abuzez de draperiile proaspat instalate in dormitor ca sa mai rup o bucata de somn. Diminetile de weekend n-am somn.

Frumoasa Adormita se trezea cu un sarut. Pe mine cred ca ma mai trezeste doar o bataie buna !

Fantezia mea fierbinte

Ca sa nu-ti pierzi timpul inutil, citind: nu are de-a face cu sexul.

Visez fierbinte la o vacanta de vara inainte de sarbatorile de iarna. Adica vreo 3 luni luuuungi de libertate, de stat acasa, de mers pe la prieteni, de pierdut noptile pana tarziu si de luat micul dejun la 3 dimineata. De luat vraful de carti in pat, alaturi de un platou de prajituri si unul de saraturi. Si de facut noaptea zi citind.

In principiu, fantezia mea e sa am timp pentru mine, pentru pasiunile mele casnice - cine-ar fi crezut...?! - pentru mintea mea. Si pentru mancare - pe care o iubesc vinovat si fara speranta de lecuire. Din punctul asta de vedere, traiesc fiecare zi ca si cum ar chiar fi ultima mea zi - vreau toate gusturile, toate aromele, toate texturile posibile, de parca n-as mai apuca inca un rasarit prevestitor de alte 24 de ore alaturi de ancestralele gusturi, arome si texturi.

Placerea mea suprema - sa dau pagina dupa pagina, imersata complet in carte, avand totusi resurse pentru a percepe mirosul prajiturii cu lamaie si pentru a anticipa implozia crocanta a saleurilor cu chimen. Sa alternez dulce cu dulce-acrisor, esenta de rom cu vanilia, dulceata de prune cu cocosul, alinarea sarii imblanzite de matasea untului. Sa inghit simultan cu mintea si cu gura, pentru cresterea pe doua axe, cea a mintii si cea a trupului.

Stop, inapoi! Evident, in fantezia mea, toata aceasta orgie de hrana dubla e fara consecinte vizibile sub forma de ingrosare a stratului adipos. Adica toate bunatatile vin, se lasa degustate si rontaite pentru simpla placere suprema a redescoperirii sau a confirmarii senzatiilor stiute. Iar apoi dispar undeva, cuminti si disciplinate, luand cu ele toate caloriile supra-abundente si lasandu-ma mai bogata doar in experiente traite, nu si in kilograme. Si, Doamne, ce gust au cartile citite asa... !

Numai ca nu se intampla deloc asa, in realitate. Motiv pentru care sunt la dieta si pentru care o sa fac o prajitura din care n-am sa mananc nimic - doar pentru placerea de a fi intr-un fel in preajma placerii mele supreme.

Deci, care vrea o prajitura? Si de care?

Timp de calitate in doi

Eu pun pachete pentru a doua zi. Tu speli vase. Uzi totul imprejur. Nu era vorba ca esti din zodia Pestilor? Si-atunci de ce stropesti ca o foca? Eu fac lego cu cutiutele si caserolele de plastic care intra unele in altele. Randuiesc totul frumos. Ma gandesc a nu stiu cata oara la designul etichetei pe care s-o agat de raftul frigiderului. Vad o sageata frumoasa, viguroasa, groasa, indicand spre pachetul tau. Ca sa nu-ti mai uiti capul acasa.

Si-apoi... tu pregatesti patul, eu pregatesc semintele. Mda, prozaicele seminte de floarea soarelui. Cu care rontaim orice fel de film, mai putin horror - imi place ca circul pe intuneric prin casa asta a noastra si vreau s-o pot face si pe viitor, asa ca uita-te singur la horror-uri, daca te pasioneaza nespus.

Foarte cuminte, foarte comun, nimic spectaculos. Doar filme, caldura la comun si boluri separate de seminte. Si, uneori, cand ma ard buzele, las rontaitul deoparte si-mi culc capul pe pieptul tau. Si te-mbratisez ca pe un ursulet plusat supradimensionat. Si suspin usor, casnic. Si gata, sunt fericita.

Tot pe limba mea pier

Ma surprinde ca n-ai remarcat, doar ne sarutam de ceva timp: am limba lunga, de cameleon.

Si ascutita, pe deasupra. Pe-o parte miere, pe-o parte fiere. Fac din ea bici, sfredel, lasou, cheie pentru suflet, lacat. O-nfasor in jurul tau, calda, insinuanta, imbratisandu-te. Cand te simt cuibarindu-te, strang, ca un sarpe boa pus pe joaca. O-ntaresc intr-un mic varf otelit, cu care racai in pamantul milenar din jurul tau, si-apoi matur praful fin din care te eliberez, strat dupa strat, pana cand reusesc sa te scot la lumina, marmura stralucitoare acoperita inca de prozaicul noroiului uscat.

Provoc, alin, cos si descos. Totul din cuvinte. Nu intotdeauna cele conforme. Nu mereu cele comune. Mai degraba acidulate, sper. Pentru ca asa inteleg eu sa vorbesc cu cei cu care conteaza pentru mine. Pentru ca transform discutiile intr-un fel de antrenament initiatic in arena gladiatorilor. La fel de pe viata si pe moarte, numai ca scopul e sa se lase cu prietenie pe termenul asta. Numai asa poti sa-ti dai masura - si tu, si eu - daca reactionezi spontan si personal intr-o situatie care te scoate din normal. Numai asa stii cu cine te intovarasesti, de ce e in stare, daca poti avea incredere, cu ochii inchisi, sa te pui spate in spate cu celalalt si sa lupti de-a binelea cu tot restul lumii.

Oh, si vreau sa-mi tii piept! Vreau sa fii acolo, sa parezi, sa fandezi, sa-mi intorci vorba, sa te stradui sa ma bati cu propriile arme. Sa prinzi ritmul, sa-nalti mingea la fileu, sa punctezi, sa-mi intinzi capcane, sa ma urmaresti pana in panzele albe si sa-mi ceri sa capitulez. Sa-ti reconfigurezi strategia la fiecare pas, sa joci scrabble pe fast forward cu toate cuvintele pe care le arunc inspre tine si sa mi le rastalmacesti in altfel de declaratii, la fel de surprinzatoare.


E forma mea personala de testare a intimitatii. Vreau sa stii ca atunci cand scot toate armele nu am alta intentie decat de a negocia ca la carte termenii armistitiului. Si nu fac toata parada asta decat pentru cei care pot intelege. Asa ca nu-mi cere sa fac glume cu nota de subsol. Nu pretinde sa te provoc cu subtitrare. Invata sa intelegi !

Cand ai o limba atat de lunga si-o tii retractata, nu se intampla decat ca ii menajez pe altii cu platitudini si eu duc pe picioare o permanenta senzatie de voma.

Despre cum nu stiu eu sa leg doua vorbe

Nici nu stiu care dintre cele doua pacate ale mele e mai grav. Cert este ca sunt pedepsita ma pedepsesc inca de pe acum pentru ele.

Despre simturile socializarii vorbim. Care necesita, din cum am observat eu, de afara, cu nasul lipit de vitrina, doua chestiuni capitale: capacitatea de a face small talk si, strans legat de asta, de a fi multitasking cand o faci.

Ce discuti in pauza de tigara? Cu oameni cu care nu ai alt contact decat cele legate strict se serviciu, inhalatul din fumul altuia si, eventual, in functie de sex, impartitul (alternativ, evident), al baii de la munca? Mi-e mintea complet lipsita de subiecte care sa indeplineasca simultan urmatoarele criterii: subiect neutru (ca sa nu fie barfa), scurt (ca sa-l termini in 5 - 10 minute sau macar sa sufere amanare fara prea mare suspans pana la urmatoarea pauza comuna), comun (adica sa permita fiecarei persoane prezente sa-si aduca aportul personal de afirmatii de la monosilabice in sus). Nu pot vorbi despre subiectele care ma intereseaza cu adevarat. Cele personale. Cele care ma chiar rod pe dinauntru sau ma anima, dupa caz. Si traiesc cu convingerea ferma ca simpla vocalizare a unor cuvinte-propozitii-fraze menite sa umple tacerea comuna este o maxima ipocrizie. O demonstratie demagogica de fals interes. De aceea ma si abtin in 80% din cazuri sa emit pareri despre subiectele pe care altii n-au dificultati sa le gaseasca, in ciuda conditiei de indeplinire simultana a criteriilor mai sus enumerate.

Deci, primul pacat este faptul ca sunt (in marea majoritate a timpului) incapabila de a scoate rapid din maneca remarci cu calitati de conversation starter. In consecinta, par sa detin una sau mai multe din urmatoarele 'calitati' care ma plaseaza rapid pe locuri fruntase in topul nesuferitilor: superioara, pretioasa, proasta, rea, fudula, inadaptata, culegatoare de barfe.

Si cum Dumnezeu te descurci cu un grup semi-eterogen de oameni? Ce discuti, cat timp, in ce ordine si cu cine? Cum te imparti cu gratie si rationalizat, eficient si elegant intre mama, cumnat, spalatul de vase, nepoata, sot, servitul mesei, tata, soacra, frigider si retur? Ce le zici ca sa se simta toata lumea bagata in seama cu interes real? Pentru mine e un efort supraomenesc sa dirijez o asemenea discutie multipla, simultana, pe mai multe planuri si, inevitabil, pe subiecte care, in cel mai bun caz, sunt conexe. Asa ca esuez de fiecare data prin a fi frustrata de faptul ca stiu ca nu ma descurc si abandonez, stand undeva in planul doi, in culise, urmarind tot ce se intampla, fara sa interactionez prea mult si, atunci cand o fac, e doar pe sistemul actiune-reactiune, cauza-efect. Pasiv, adica.

Am ajuns deja la varsta la care mi-e clar ca viata nu inseamna umblatul cu sufletul in pielea goala in fata oamenilor care stiu cu adevarat sa aprecieze si sa protejeze frumusetea care vine din interior. Daca pui la socoteala cat timp muncesti si dormi, iti raman atat de putine ocazii sa fii tu, plenar, in fata cuiva, incat nici nu mai cred ca merita efortul desfasurarii de forte. Am aflat deja ca adultii au teribilul talent de a se ascunde dupa cuvinte. Cu toate astea, mi-ar placea uneori sa fiu in stare sa ma deschid fara probleme, fara strategii de comunicare dezmintite de realitate.

E o vorba romaneasca ce, in profunda ei intelepciune, spune: "gura bate curu'". Se pare ca o face la fel de bine si atunci cand nu vorbesc.

Pestisorul de aur

Dac-ar fi sa schimb ceva...

1. Mi-as intineri parintii. I-as face sa aiba pentru eternitate cam 40 de ani, asa. Ca sa aiba si acum energia si puterea pe care o aveau atunci cand ma plimba tata cu barca, pe lac, la Chios sau cand ma purta in carca. Si-as face cumva ca muncile casnice care i-au furat timpul de dupa serviciu sa n-o mai puna pe mama la periferia amintirilor mele.

2. Vezi mai sus.

Dac-as prinde pestisorul de aur, mi-ar ramane loc de inca o dorinta.

Muma sau ciuma?

Stii cantecul ala cu "vine pupaza si spune / vreau sa stau si eu aici"? Mda, ala pentru copii. Eu ma intreb ce pot sa-i raspund - sincer si responsabil - berzei care si-ar incerca norocul pe balconul meu.

Stii, cucoana, in primul rand nu-s pregatita. Deloc. Nu mi se umezesc ochii de emotie cand vad puii de oameni si nici nu mi se intaresc sfarcurile, pregatindu-se pentru vreo dulceata de gurita mica. Inteleg mai mult din expresivitatea unui caine - pui sau adult - decat din ce transmite un copil. Ma gandesc ca n-as fi in stare sa-i curat mucusul din nas si ori ar muri bebelul sufocat de propriile-i mucozitati, ori i-as construi eu o deviatie de sept cu betisorul ala special, la fiecare vidanjare a cailor respiratorii.

Pe langa asta, nu stiu unde-as putea face loc inca unui consumator in buget. Abia ne ducem zilele - cu rate, cu cheltuieli de transport egale cu o jumatate de salariu. Si inca n-am inceput sa cotizam toate sumele alea mici, care se duc in toate zarile, la utilitati de tot felul. Si inca n-a venit iarna, sa trebuiasca sa bagam gaz pe foc. Extravagantele noastre financiare se traduc in turism culinar inceput in piata / magazin, trecut prin bucataria proprie si terminat la masa din bucatarie. Maxim - pe balcon, ca rasfat suprem.  Asa ca, vezi tu, cucoana barza, nu-s deloc aliniate fast planetele mintii, ale sufletului si ale buzunarului meu.

La care barza isi ia zborul, sec: "cucoana, imbatranesti !".

URA vandalizata

URA este o masinuta draguta, micuta si inocenta. In ciuda numelui ei. Asa ca nu stiu cum se face ca e a doua oara cand o gasesc cu luneta sparta.

Prima data era in februarie sau martie, anul trecut, vreme cand se cam ducea zapada, dar mai era un pic cat sa inghete intr-un strat frumusel pe masina. Asta am si crezut ca aud cand am intrat si-am trantit usa dupa mine: gheata subtire alunecand pe sticla. Doar ca era chiar sticla. Fragmentata si zuruind inselator in timp ce cadea pe polita din spate. De data asta, in plina vara, n-am mai avut speranta desarta c-ar fi inghetat ceva, am stiut din capul locului ca se-ntampla din nou.

M-am chinuit sa plang un pic, dar n-am reusit. Drept urmare, am pus mana pe telefoane si, din aproape in aproape, am ajuns sa vorbesc cu un nene de la Sectia 4, care mi-a trimis un echipaj. Dupa ceva vreme de stat in strada si sfidat claxoanele indelungi si insistente ale unui bunic precoce, cu burtica revarsata peste volanul dubitei, asortata pitoresc la clopul de paie de pe gamalie, a aparut si masina Politiei. Am ridicat mainile si-am fluturat din ele ca naufragiatii vapoarelor din zarile indepartate. Coboara un nene, cu figura regulamentar compatimitoare. Se uita la masina. Impinge cateva cioburi cu varful statiei walkie-talkie. Isi pune mainile la spate, se apleaca si se uita in masina, cautand pietre sau alte obiecte contondente. Apoi ma ia la intrebari. Imi sonda viata sentimentala - daca nu m-am certat cu barbatu' sau daca nu ma urmareste vindicativ vreun fost iubit care n-a reusit sa depaseasca momentul despartirii. Sau macar vreun vecin teritorial, care-si marcheaza locul de parcare cu cioburile din lunetele si parbrizele altora? Nimeni, nimeni, sunt o fiinta pasnica si iubitoare, dulce ca dragostea si ca lubenitele de Dabuleni, toata lumea ma adora. Oricum, toti cei pe care ii cunosc. Nu stiu ce zace in capul necunoscutilor.

"Vreti sa depuneti plangere?", ma intreaba el pe un ton in care simt clar ca vrea sa ma descurajeze s-o fac, cu conotatii evidente de 'n-are rost, oricum nu se rezolva nimic'. Oscilez cateva secunde. Dupa care se iteste simtul civic in mine. Si simt ca acum e momentul sa-mi exercit dreptul la care am renuntat, de exemplu, cand a fost sa votez. "Da, vreau sa depun plangere". Daca n-ar fi pomenit nimic de cele 3 camere video de supraveghere instalate in intersectie, scapa de mine fara batai de cap.

La sectie, o receptie goala, captusita cu gresie, cu rezonanta excelenta, reverberand de pulele care ieseau din gura unui nene politist care nu m-a vazut de peste tejgheaua inalta decat in ultimul moment. Ofteaza cand ma vede - 'ce vrea proasta dreaku?' Suna pe un interior si racneste la altii ca iese in curte sa faca poze la un caz si sa nu-l bata la cap. Am inteles, sa traiti, domnu' Sherlock Holmes ! Ma iau dupa el, ca un boboc de rata prostut care se ia dupa prima pereche de picioare in miscare ce i se arata in fata ochilor proaspat deschisi. Lipai voiniceste in urma omului legii. Stau respectuos la distanta, sa-l las sa-si faca treaba. Se intoarce spre mine si ma intreaba daca nu stiu sa umblu la setarile aparatului foto, ca sa nu mai faca un drum pana in birou, sa descarce memoria. Nu stiu, nu ma bag, nu vreau sa ma amestec in probele lor. Lipaim inapoi spre birou.

Dupa care, incep sa scriu dupa dictare. Mi se spune si unde sa pun virgula. Ma conformez, nu ma pot masura cu talentul narativ al omului. Ma ia si el la intrebari despre viata amoroasa, dusmani si prieteni, etc. Ma repet ca nu banuiesc pe nimeni. "Vreti sa depuneti plangere penala?" Nu, nu vreau sa intre nimeni in puscarie. Vreau sa si-o ia in freza nenorocitii care-si bat joc de munca mea si-mi avariaza masina pentru simplul fapt ca asa li se scoala lor. Vreau sa-l prinda pe individul care se s-a gandit sa-si alunge plictiseala dandu-mi mie de lucru. Vreau sa-i smulg bratele din umeri si sa-l bat cu ele peste gura pana cand i se faramiteaza dintii ca si luneta mea. Si-apoi sa-l rastorn cu capul in jos intr-o fantana secata si sa-l las sa savureze pe-ndelete aceeasi senzatie de furie neputincioasa si revolta oarba pe care am simtit-o si eu. Asta vreau!

Nu ramane decat sa astept. Si, poate, sa merg la Rutiera sa fac o cerere speciala, sa ma lase sa-mi schimb numarul din URA in URA! Poate inspira atitudini mai faste.

Ce s-a schimbat dupa casatorie

Nu c-ar fi afirmat cineva contrariul, dar cititul este o activitate egoista. Sau, daca termenul este prea dur, e un sport individual, sub nici o forma de echipa. Iar eu excelam la sportul asta, pentru ca aveam – acasa la mama – terenul perfect de antrenament.

Normal, povestea e cu tabieturi. Cu boluri – unul plin cu seminte prajite de floarea soarelui si unul pentru cojile aferente (ce alaturare nepotrivita de apucaturi de intelectuala combinata cu consumatoare de bomboane agricole, nu-i asa?). Cu inca ceva dulce sau sarat de rontait si, uneori, o cana cu lapte. De parca volumele, paginile, cuvintele se lasa mai usor inghitite si mai profund transformate in hrana pentru minte datorita secretiilor de enzime si sucuri digestive care-si fac constiincios datoria hranind trupul cel de carne si oase.

Inchideam usa camerei mele din obisnuinta – nu era nevoie de obstacolul ei fizic pentru a ma inchide cu totul in carte, era suficient sa fie una care sa ma prinda. Spargeam seminte pana ma durea bicepsul bratului drept, de la prea frecventa naveta intre bol si dinti. Citeam pana ma dureau ochii pe care-i strangeam inutil sau ii atinteam lipsita de rabdare in vastul orizont al celor aproximativ 2 metri care ma desparteau de dulapul din fata mea. Dar orele de citit nu se transformau deloc in perceptia acuta a senzatiei – inevitabile – de amortire. Dimpotriva, erau orele mele de libertate absoluta.

Stiu ce sa raspund la intrebarea “ce s-a schimbat in urma casatoriei?”. "Inainte", aveam locul si timpul meu pentru citit. Acum, nu le mai am.

Adica... daca a te refugia in baie, chiar si cand n-ai alta treaba specifica acelui spatiu, doar pentru a te strange fugitiv si nesatisfacator in brate cu o carte pe care o tot pupi, pentru ca, la cat de scurte si abrupte sunt intalnirile, n-ai ajuns sa simti ca ai dreptul s-o saruti cu limba si tot ce trebuie... daca asta se poate numi citit, inca o mai fac. Doar atat ca nu raman cu mai nimic din randurile pe care le infulec de parca ar fi ultima mea masa inainte de a fi trimisa pe Luna pe jos. Bucati mari, nemestecate, indesate in stomacul tesut din neuroni intr-un stil de sarpe constrictor haituit – cam astea sunt conditiile in care citesc mai nou.

Dar va sa vina ziua in care am sa-mi consolidez autonomia in cadrul capitularii benevole in casnicie prin marcarea unui teritoriu personal, aflat acum doar in mintea mea: locul cu liniste, lumina si suprafete suficient de moi pentru a permite sa-mi efectuez calatoriile mentale fara sa-mi chinui prea mult corpul ramas sa rontaie aceleasi prozaice si compromitatoare seminte pe care, spre deosebire de carti, le pot devora in orice conditii.

Testare de produs (robot de bucatarie)

Cand mi-am dorit un robot de bucatarie multifunctional, nu stiam ca as fi fost mult mai castigata daca primeam un simplu prajitor de paine.

Dupa ce-l scoti din ambalaj, trebuie sa te inscrii neaparat la un curs de ikebana. Plus unul de arhitectura urbana in Lego. Combinate cu o tabara intensiva de rezolvat puzzle-uri, ai sanse sa vii mai rapid decat mine cu solutii de depozitare a tuturor organelor si subansamblelor robotului de bucatarie.

In prima faza, am petrecut vreun sfert de ora cocotata pe o scara, ca sa-l indes intr-un dulapior de deasupra frigiderului. Dupa ce am reusit - in sfarsit ! - sa-l folosesc prima data, am petrecut un alt sfert de ora rezolvand aceeasi problema a depozitarii. Evident ca n-am tinut minte cum l-am aranjat prima data si a trebuit s-o iau de la inceput. Dar mi-a iesit, deci toata hoarda de piese se poate indesa in dulap si in alta ordine. Trebuie doar sa se alinieze corect astrele si sa ai rabdare si inspiratie.

Prima data a fost, cum altfel?, memorabila. Mi-a adus aminte de fazele de pe National Geographic, cu cate o felina mare si fioroasa, incercand sa muste un imens ou de strut. Cu aceeasi nedumerire si neputinta turbata ma invarteam si eu in jurul sculei. Pana cand am renuntat si-am pasat problema partii masculine a familiei. Care s-a dovedit la fel de feminina ca si mine. Ma rog, poate ca n-a fost corect din partea mea sa-l pun sa manevreze instrumentarul destinat bucatariei...

Sunt vreo zece milioane de piese, normal ca n-ai nevoie decat de o parte din ele pentru o anumita operatiune. Ok, hai sa vedem ce ne trebuie noua acum. Asta si asta.... si asta ! Stecher, priza, curent. Pauza !!! Nu vrea si pace. In ciuda invartitului si apasatului de buton. In ciuda hotararii mele supreme de-al face sa zboare de la etaj. Deja eram doi care ii pregateam un destin de mini-OZN, cand am tras aer in piept intr-o ultima incercare de reconciliere. In cele din urma, am reusit sa-l montam corect. Sarbatoare !!!

Una peste alta, concluzia mea este ca voi mai folosi robotul asta multifunctional numai cand voi avea de pregatit mancare pentru cel putin 6 - 8 persoane - nu merita efortul de-al cobori din dulap, asambla, spala, fortat inapoi in dulap, intr-o ordine care nu respecta aranjamentul initial, daca nu faci vreun festin cu toate rudele, pana la gradul al IV-lea.

Deci, care vine c-un foarte frumos si alb prajitor de paine usor de folosit si depozitat?

In surdina

Zici ca mi-am transformat, socialist, sabia in plug. S-a rotunjit monden ascutitul limbii. Nereusit monden. S-au dus intr-un curs de rau subteran toate gandurile pe care adoram sa le fac arteziene acide in fetele altora. Inregistrez digital tot ceea ce, inainte, era un trasat cu un seismograf agresiv si agil. Nu mai atac, nu mai provoc, nu mai harai cainii prin gard. Sunt ca un gladiator devenit paznic la biblioteca. Tac, vorbesc regulamentar. Pur si simplu m-am domesticit.

Cel putin asa pare, privit dinafara. Dinauntru - stiu ca n-am mai gasit oponentii care sa merite desfasurarea mea de forte. Pana-ntr-atat, incat nu simt nici macar nevoia sa ma explic.

Nu-s cu nimic mai integrata acum, muta, decat eram inainte, inalta si acuta.

Casa, dulce casa (2)

La inceput, a fost gandul. "Vreau casa mea". Dupa aceea, a fost o cutie de creta si indelungi negocieri, cuvinte plimbate intre noi doi pe traseul aburilor care ne ieseau din gura in frigul umed de februarie, intre peretii goi. Apoi, a fost o viziune convergenta. Si-a iesit asa cum ne doream.

Primul weekend acasa n-a fost, asa cum te astepti, all sex. Din contra, a fost foarte casnic - cu dat de gauri in pereti, cu spalat la nesfarsit praful omniprezent, cu gatit contra cronometru, fara un plan prealabil, incercand sa-mi dau seama cum functioneaza cuptorul electric. Pana la urma a iesit ce trebuie, dar de-acum incolo trebuie sa repet zilnic figura si nu m-am prins care e combinatia magica de butoane si temperaturi care duce la un rezultat comestibil.

Mai am sa ma imprietenesc cu masina de spalat - si asta e mai desteapta decat mine, are o multitudine de programe, cantareste singura hainele, decide eficient cata apa sa-si traga. Eu nu stiu in ce sertaras pun detergentul si in ce sertaras - balsamul de rufe. Si, dupa un ciclu de spalat, n-am stiut cum s-o opresc altfel decat scotand-o din priza. Urmeaza fierul de calcat - si el cu butonase si mai multe setari pe care nu le-am inteles, drept urmare am plecat azi dimineata sifonata, ca o mandra posesoare de calcator nou.

Cum e acasa? Daca scot din ecuatie faptul ca inca nu m-am invatat cu hota si-o tot iau in coarne de fiecare data, ca nu pricep nimic din cum functioneaza cuptorul electric, ca n-am butonat inca in cunostinta de cauza masina de spalat, ca navigam prin dormitor pe o saltea imprumutata (multumim, D&G), e extraordinar. Mai ales ca aseara, cu boxele instalate provizoriu, am transferat in realitate toata muzica pe care imi doream de atatia ani s-o aud surround.

V-asteptam la noi :)

Casa, dulce casa

Ca sa scurtez o poveste lunga-luuuunga: in curand ne mutam. Am comandat diverse mobile, dar mai trebuie cumparate "de gata" canapeaua si masa de bucatarie, cu scaunele aferente.

Si-acum povestea se lungeste iar: rascoleste orasul in cautarea fantasmelor din mintea mea incapatanata.

Vazut masa. Frumoasa, desteapta si devreme acasa: extensibila, cu cadru metalic si... ta-daaa... cu blat de sticla. Placut la prima vedere. Indragostit iremediabil pe parcursul lungii holbaturi acordate aceleeasi mese. Flirtat cu vanzatorul sub ochii sotului, poate-poate face reducere pentru amarasteni. Implicat si sotul in flirt, in acelasi scop. Vanzatorul s-a dovedit incoruptibil. Ramas cu gandul la frumoasa masa claustrata in turnul castelului de la Ambient. Pus la cale plan - majoritar utopic - de achizitionare a mesei in prima zi in care reusim sa inchidem la urmatoarea gaura cureaua stransa.

Cutreierat magazine in cautare de canapea magica - sa fie si mare, sa fie si mica, sa fie si ieftina, si trainica si... un fel de cumul nenatural si nesanatos de calitati neintrerupte de vreun cusur. Plecat cu picioarele aproape la fel de umflate ca buzele - magazinele sunt suprapopulate cu canapele extensibile de dimensiuni dinozauresti, creionate de un designer proto-uman, cu multa sensibilitate - brate uriase, gonflate culturistic si absolut inutil; perne peste perne - probabil pentru a-ti subtia talia facand rotari de trunchi dimineata si seara, cand muti pernele din pat pe fotoliu si retur; tapiterii doar cu o generatie mai breze decat "Rapirea din serai". Unde mai pui saltelele indoielnice, care imi dau convingerea ca vor ceda nervos la prima intalnire amoroasa dintre mine si sotul meu, doi semizei subtiri si frumosi :)

Pus ochii pe niste scaune de bucatarie. Linii simple, curate. Lemn vopsit alb plus cadru metalic finut. Intors capul dupa ele prin magazin pana in pragul pericolului de a rasturna tot ce-mi sta in cale. Plecat cu un inceput promitator de torticolis si cu o nesatisfacuta curiozitate in privinta pretului. Revenit la locul faptei. Mangaiat scaunele cu tandrete, pe contururi. Apreciat finisajul. Fantazat la cum se asorteaza ele cu masa de metal si sticla si cu vesela mea complet alba, in linii geometrice. Cea care e inca la producator. Cautat nene din magazin: astea le vreau. Ghinion: nu-s de vanzare! Scaunele fac parte din expozitia Franke din cadrul magazinului. Plecat cu o impletitura frumoasa de lacrimi in barba.

Scanat tavanele si peretii multor magazine in cautare de corpuri de iluminat. Care sa arate decent si care sa chiar lumineze. Mai mult de 60 de wati. Nu..., nu....,  oh, fereasca Dumnezeu..., nu..., nu..., DAA! Aceleasi linii simple, geometrice, acelasi metal argintiu ramas constat in topul dorintelor mele. Bonus: permite insurubarea a TREI becuri. Ce mai, spectacol de lumini si umbre. Ramas cu mana lipita pe eticheta cu pretul la promotie. Amortit mana in aceasta pozitie, in timp ce faceam calcule din doua in doua saptamani, cu adunari si scaderi de incasari de salarii si plati de rate, facturi, benzina si, hai, treaca de la mine, o paine si-un bax de apa.

Nu pot sa zic decat: bunica a murit (in sfarsit!) Traiasca bunica ! Si fie ca sistemul juridic sa-i faca usoara tranzitia bunurilor spre noi toti.

Doi miri. Doi miri frumosi

Daca o sedinta foto de nunta este un must have, dupa indelungi rasfoiri ale imortalizarilor unor asemenea momente, pot sa spun cu certitudine care cred eu ca sunt definetly musn't have-urile.

Accesoriile. Pantofiorii imaculati - habar nu ai ce dureri de picioare te asteapta daca nu i-ai purtat inainte, doar ca sa ramana ei albi, frumosi si neatinsi pentru fotograf. Butonii - de unde credinta asta adanc intiparita ca, insurandu-se, orice barbat se ridica la rangul de diplomat? Butonii aia n-au sa mai fie purtati niciodata. Ei sau altii, ca tot veni vorba. Decat daca domnul e vreun ambasador. Sticla de parfum - mai ramane putin si in lista de servicii va aparea fotografia cu "razuiti aici" pentru amintiri olfactive veritabile.

Mireasa in asteptarea Lui. Cum sta ea cuminte la machiat si coafat, diva style, inconjurata de o armata de lucratoare care roiesc in jurul ei, mai harnice decat orice albinute. Cum iese de la coafor, calcata si apretata, in tricou cu strasuri si voalul virginal fixat deasupra cocului. Frizura aia neaparat intortocheata, cu bucle si cocuri care-i fac pe simigeri sa paleasca de invidie, pentru ca ei nu pot arcui covrigii la fel de mestesugit. Mireasa in fereastra. Cum se uita ea in zare. Cum ne uitam noi la spatele ei. Cum trena luuunga si contre jour-ul salveaza uneori privelistea cu cabluri-vazute-prin-perdelele-de-Pascani.

Mirele si suita lui. Un alai pestrit de personaje ale caror haine miros inca a tipla si a eticheta de pret proaspat taiata. Cu cate o nasa prinsa la fiecare toarta, ca unde-s multi, puterea creste. Cu lautarii in fundal, aburiti de transpiratie si cu nasturii camasilor cadrilate stand sa plezneasca de la respiratia accelerata, dupa cele cateva de etaje urcate cu cantec in bloc. Vine tinandu-se zdravan de buchetul miresei, agatat de el ca de parama ce-l tine inca pe punte, in timpul furtunii. E un pic mai putin proaspat decat florile pe care le stranguleaza cand cu stanga, cand cu dreapta. Noroc cu fotografia de mai devreme cu parfumul. E o dovada ca l-a folosit. In ciuda...

Amandoi. Mainile lor, suprapuse intr-un unghi studiat, una peste alta - ca sa se vada manichiura ei si verighetele amandurora; mainile lor, suprapuse peste buchet. Cadre de reclama pentru bijuterii si aranjamente florale, excelente in caz ca vor sa-si construiasca un portofoliu de modele pentru anumite parti ale corpului. In rest, complet inutile. Dandu-si buchetul unul altuia, jucandu-se de-a v-ati ascunselea pe dupa, pe sub si peste voal; imbratisandu-se demonstrativ, cu toata dragostea, ca sa-si aminteasca peste ani si ani ce-a fost in capul lor in ziua aceea. Ea dand bir cu fugitii, pe jumatate urcata pe scara unui vagon de tren. Plimbandu-se amandoi, de mana, cat mai firesc cu putinta, printre liniile de cale ferata, de parca ar fi plecati la cules mure dintre sine. Privind amandoi spre dreapta, din carlinga unui avion usor, pe fundal de cer albastru si campie inverzita. Cand ei n-au mai vazut niciodata un asemenea avion de aproape. Unii, n-au vazut niciodata nici un fel de avion. Decoruri industriale post-apocaliptice, interioare somptuoase de hoteluri sau teatre, grajduri de mari herghelii, tot felul de puneri in scena care, in marea majoritate a cazurilor, nu spun nimic despre trecutul, prezentul sau viitorul cuplului.

Ideea e ca nu-mi plac deloc fotografiile la care se pozeaza. Chiar daca oamenii din ele au talent de fotomodele. Cu atat mai mult cu cat nu le au. In schimb, imi plac toate acele clipe in stop-cadru in care toata lumea traieste si asta se vede pe fata, cu toate ridurile de expresie dansand de emotie, cu bratele in miscare, cu gura deschisa a ras, a declaratie, a cantec. Cadrele libere, spontane, neregizate, pentru care fotograful trebuie sa aiba rarul talent de a se face nevazut, neauzit si nesimtit fix in mijlocul atator oameni care se straduie sa arate cat mai bine pentru fotografii.

De ce-as avea pareri despre subiect? Pentru ca ma asteapta si pe mine un asemenea scandal. Si am oroare profunda sa fiu in centrul atentiei. Si sa mi se documenteze oroarea asta. Asa ca va trebui sa-mi pun in aplicare planul prin care sa ma fac si eu nevazuta: imi dau jos ochelarii. Daca eu nu ii vad, nici ei nu pot sa ma vada :)

the good old times

Cea pe care o vezi circuland e umbra mea. Eu incerc din rasputeri sa ma agat de picioarele ei, dar s-a lasat o inserare rece si cruda, care ma face sa dispar.

Mi-e dor de mine din toti rarunchii.

revolta

Ca sa-ti fie foarte clar: iti dau mana, dar nu-ti doua degete. Unul ajunge. Cel cu verigheta. Pe celalalt inelar vreau sa raman eu stapana. Asadar, unde fugim intr-un weekend in contul inelului de logodna? :)

marita-ma-s si n-am cum

Chiar cand crezi ca ti-ai complicat viata pana peste poate, vine o treb'soara care-ti demonstreaza cu varf si indesat ca "ba p-a ma-tii".

8 martie. O prea frumoasa zi in care trebuia sa-mi iau viitorul sot de mana - la figurat vorbind, ca are mainile ocupate cu volanul si/sau schimbatorul de viteze - si sa mergem la Primarie, sa declaram casatorie, vorba cantecului. Ca masura de precautie - oh, naiva de mine - ma interesez de programul bugetarelor in aceasta minunata zi de destrabalare feminina. Aflu ca, in loc sa lucreze pana la 18:30, asa cum scrie pe site-ul Primariei Cluj, doamnele se furiseaza usurel mai repede, pe la 16:00. Perfect, inseamna ca avem timp, 1 plus 1 fac 2, totul e clar, nimic nu da cu virgula.

Doar ca la ora 13 virgula 15 minute suna o voce semi-oficiala care ma-ntreaba daca "mai veniti cu dosarul?". Evident, mi-am facut calcule, am consultat oracolul, orarul de sarbatoare si alinierea planetelor si ma prezint in timp util, ii raspund. "Gresit, azi lucram pana la 14:00". 'Mnezo!!! Si eu de unde sa visez...?!?!?!! Trag aer in piept de sa-mi sara coastele ca nasturii, flutur usor din mana, ca sa nu simta prin telefon mirosul fumului care-mi iese pe nas, si-i fac o oferta mult dincolo de limita legalitatii: sa-mi ia actele in ziua urmatoare, dar sa le dateze cu ziua precedenta, ca sa nu pierd randul si sa ma pot marita in ziua programata. "Vaaai, dar nu se poate, lucram in sistem informatizat!" Excelent. Actele necesare sunt la 50 km distanta, madam, si, din cate stiu eu, nu ma ia de nevasta Schumacher.

"Mmmm... bine, io va astept pana la si jumate, daca nu veniti..." Am venit. Si-au venit si actele mele, aduse de un tip care l-ar fi umilit pe Schumi si i-ar fi dat ceata pe Dabagau in sus si pe Feleac in jos. Am depus actele - madama astepta, cu haina alba, de strada, trasa peste costumasul ei rosu-rosu, cu un aer de martisor ambulant, care se duce sa vada un spectacol cu niscaiva Chipendales-i de cartier.

Sa se bucure doamna ca nu i-am urat nimic. Nu i-ar fi placut urarile mele.

Dragostea-n bucate

Pe tine te iubesc cu salate. Pe mine ma urasc cu dulci si sarate. Daca uneori - deseori in ultima vreme - o fac lata, nu-i deloc pentru ca te-as iubi mai putin. Inseamna doar ca, impotriva vointei mele, imi picur in suflet pelin.

Imi doresc sa se topeasca zapada carnii si sa-mi rasara iar coastele, arcuite si crocante, ca iarba de primavara. Vreau sa te-ntep usor cu sternul cand ma iei in brate, ca si cand te-as soma cu un mugure infipt in pieptul tau. Vreau sa-ti strang sudoarea in causurile claviculelor si sa-ti inmoi varfurile degetelor in ea, sa-mi racoresti fruntea si sa vezi prin intuneric dragostea noastra fosforescenta.

Napolitanele, rulada cu Mascarpone si pizza nu inseamna ca te iubesc mai putin. Inseamna ca nu reusesc sa ma iubesc pe mine destul.

trenduri desuete

"Rapirea din serai", pestisorul de sticla de pe televizorul alb-negru si mileurile n-au murit. Stralucesc, reinventate, in apartamentele nou-amenajate ale generatiei care le contesta.

Lavabila aseptica e impodobita triumfal si cu pretentii nesustinute de connaisseur cu tablouri. Fara rama, ca asa se poarta acum. In marea lor majoritate, fragmentate in trei-patru bucati, ca sa fie trendy. Atata doar ca sunt tablouri produse la scara industriala, fara subiect, fara talent, cumparate din magazinele care le vand ca accesorii la parchetul laminat si folia termoizolanta. Le regasesti tintuite ostentativ in sufrageriile modernizate pe post de living-uri si deasupra paturilor matrimoniale, acolo unde, in alte vremuri, statea fotografia pictata a tanarului cuplu, el cu floricele albe, de plastic, in piept, ea cu voalul pieptanat cuminte pe spate, ca sa i se zareasca multumitor profilul.

Daca nu-s tablouri, sunt stickere. Tot felul de figurine, fluturasi, floricele sau, in cele mai bune cazuri, forme abstracte care se lipesc pe pereti, umpland spatiul ca o conversatie proasta, care se lupta sa altereze frumusetea tacerii inteligente. Sau tapet cu blazoane regale in relief, stralucind poleit pe peretii apartamentelor construite in noile zone proletare de la periferia mai vechilor zone proletare.

Cei care au ceva sanse de a transforma intr-o mica realitate dorinta lor de a de a intretine o aparenta de rafinament si intelectualitate folosesc bibelourile de hartie. Puse la loc de cinste, vizibile din orice unghi al camerei, asortate la culoarea mobilierului stau cartile cu coperti cartonate si cotor cu litere aurii, cumparate constiincios in fiecare saptamana cu unul sau altul dintre ziarele care au gasit o metoda buna de a se vinde mai bine. Dar nu si de a fi citite mai asiduu. Cartile acelea strang randurile si completeaza periodic colectia de obiecte decorative tiparite, cu copertile lor vintage sau cu policromiile lor lucioase. Nici nu stiu daca e mai bine asa sau prefer casele in care nu se gasesc carti deloc.

Uniforma decoratiunilor interioare trendy mai cuprinde: covorul mitos, intre franjurii caruia se strang firimituri, praf si o intreaga micro-fauna provocatoare de astm; mobilierul geometric, care are neaparat cel putin trei corpuri de perete verticale, asezate la distante egale unele de altele, din ratiuni estetice sau ergonomice care depasesc puterea mea de intelegere; aplicele de sticla in care se aduna insectele, intunecand si mai mult lumina dramuita, de doar 60W; fotografiile cu portretele tanarului cuplu, asezate pe mobilier, la vedere, in lipsa de alte obiecte care sa dea incaperii un aer personal autentic si nefortat; magnetii adusi din calatoriile internationale ale familiei, misunand brownian pe usa frigiderului; capacele de WC din plastic transparent, in care inoata pesti colorati sau cele care imita, lucios, lemnul; refugiul in siguranta calduta si anonima a culorilor neutre, de pamant; intentia de rebeliune care marcheaza cromatic cate un perete colorat violent.

La fel ca si apartamentele parintilor nostri, cele de acum vor purta foarte clar amprenta anului in care au fost decorate. Dar, spre deosebire de generatia anterioara, care a fost prinsa in aceeasi moda in materie de decoratiuni vreme de 20-30 de ani, la noi se va putea data dintr-o privire anul din care vine mobilierul wenge, parchetul de bambus sau usile de pal lucios ale dulapurilor din bucatarie.

Adeziunea la anonimatul majoritar in materie de decoratiuni interioare nu este intotdeauna o consecinta directa a limitelor bugetului. De cele mai multe ori, e vorba de alte limite: cele ale personalitatii si ale indraznelii celor care lanseaza efemerele si desuetele trenduri.

Roger Waters: Amused to Death

Stii cum e muzica asta? Ca un val urias care face surf deasupra lui insusi; ca si cum drogul asupra caruia te apleci sa-l inspiri se inhaleaza pe sine si te absoarbe si pe tine, o mica particula de praf luata de curent.

Roger Waters - Amused to Death

curenti ascendenti

Cu siguranta stii: conduci si scoti un brat pe geamul larg deschis, iar aerul cald, de vara, ti se aduna in causul palmei si-l simti modelabil.

Pozitia zero este cea in care tii palma paralela cu solul - aerodinamicitate maxima. Tine de tine cum decizi sa inclini palma. Un grad in sus si ai portanta maxima, poti sa urci pe curentul de aer. Un grad in jos si esti in vrie. Tine doar de tine.

Eu - cu toate exigentele mele - sunt curentul de aer. Dar nu e numai atat. Am incredere ca poti. Si asta e un curent ascendent suplimentar. Tot ce trebuie sa faci este sa ai curajul sa urci.

Ce-mi doresc fierbinte sa-ntelegi este ca nu faci nimic pentru mine. Daca intr-o zi dispar - fug cu circul, ma marit cu cel mai bun prieten al tau sau intru in coma - nu iau nimic cu mine. Totul - tot ce-ai muncit, tot efortul, toata grija, toata ambitia, autocorectarile, cizelarea, rafinamentul dobandit - totul iti ramane tie.

Am sa continui sa-ti suflu in ceafa pana cand iti iei inima in dinti si incepi sa te inalti.

harciogii bipezi

O radiografie a articulatiei genunchiului iti poate spune pana cand mai poti sa cresti. O scanare atenta a casei in care locuiesti iti spune multe despre cat ai sa traiesti.

Desi nu e evident, momentul in care incepi sa mori e fix acela in care decizi ca nu te poti desparti de lucrurile cu care ai un trecut, din cauza ca nu mai crezi ca poti sa-ti faci un viitor cu altele.

Fa curatenie si arunca - e ca si cum ti-ai reimprospata cartilajul care-si desfasoara magia de a te mentine in continua crestere.

cuvintele care te fac din vorbe

Nu-mi plac oamenii mici. Mai ales cand li se nazare sa stea in calea celor usor mai mari ca ei.

Daca e sa ne masuram anvergura in numarul de cuvinte din vocabular, cred ca toate cuvintele din mintea mea, puse cap la cap, mi-ar permite lejer sa fac inconjorul Pamantului. In vreme ce unora le-ar ajunge cu greu cat sa ajunga pana-n poarta bataturii.

Ce e curios e cum decibelii emisi sunt invers proportionali cu numarul de cuvinte. Din lipsa de alternative, unii se blocheaza in acelasi discurs cu aer de idee fixa, sustinuta in gura mare, ca sa ma ajunga din urma parerile lor, indiferent de cat de departe pot fi. Din prea multe sinonime pentru 'lehamite', aleg sa tac, pentru a estompa prin nerostire amarul renuntarii. Si pentru ca, desi doare, mi se pare prea penibil sa spun 'au'.