Mi-am inchipuit intotdeauna ca fericirea, intelepciunea si descoperirea adevaratului sens al vietii trebuie neaparat sa fie... nu stiu... ceva asa, ca o rupere de nori concentrata pe un singur metru patrat, descarcata printr-un unic si memorabil traznet care-ti confirma ca esti fericiti si/sau intelept.
Cred ca nu e tocmai asa. A nu se intelege ca m-am pricopsit subit cu fericire si intelepciune. Dar am ajuns sa constat ca, printr-o magie atat de subtila incat nici nu mi-am dat seama de la inceput ce mi se intampla, sunt mai putin pesimista. Si scot mai des la purtat cel mai scump costum pe care-l am: zambetul.
Incep sa inteleg si sa apreciez lectiile pe care le-am primit, cele care n-au fost administrate cu bota. Cum magnetul de frigider, primit de la cineva drag mie, dar a carei orientare religioasa imi repugna - magnetul care zice "e mai bine sa dai decat sa primesti" - are perfecta dreptate. Si nu, nu in interpretarea in care "a da" egal "a cara pumni in moaca". Ci a da de la tine, a te transforma ad-hoc in felii, feliute si bucatele de daruri. Fiindca toate-toate vin, negresit, inapoi. Sederea mea in Baia Mare - gazda pe care am avut-o, oamenii pe care i-am cunoscut, foarte putinii care m-au asteptat si m-au primit inapoi - toate astea m-au convins ca binele se intoarce. Trebuie doar sa ai incredere si sa fii deschis sa-l vezi, atunci cand iti trece pragul.
Am incredere ca, pana la urma, va fi bine. Evident, n-am suficienta rabdare, vreau totul repede, chiar acum. Ceea ce-nseamna ca, in ciuda schimbarilor, sunt tot eu.
Ce frumos :)
RăspundețiȘtergere