Stiu foarte clar ca, pe vremea cand generatia mea descoperea Sandra Brown, eu aprofundam Sven Hassel. Visam sa particip la Camel Trophy cand nici macar nu aveam permis. Stiam de avioane cu geometrie variabila, ascultam BBC in timpul razboiului din Kosovo si ma vedeam reporter de razboi. Si nu-s vreun hermafrodit sau transexual. Pur si simplu am alte pasiuni.
Asa stand lucrurile, cred ca ti-e clar ca nu m-am visat niciodata imbracata in deux piece. Nu e fantezia mea sa merg la birou tapata, tacanind din tocurile pantofilor care au eticheta cu pretul uitata pe talpa chiar si cand s-au largit deja si sa ma incrunt cu importanta la oricine imi incalca taramul. Nu mi-am dorit niciodata sa domnesc de dupa un birou cu hartii si telefoane si ecrane LCD care sa impuna respect plebei. N-am visat sa fiu porcul tradator din Ferma Animalelor. N-am apucaturi de arivist si scara ierarhica nu-mi provoaca reflexul pavlovian de a ma catara pe ea. Nici orgolii de "mana dreapta a directorului", nici apucaturi de secretara la fel de importanta ca portarul si femeia de serviciu, nimic de genul asta. Fara taioare, fara posetute cochete, fara mailuri scrise cu greu, din cauza manichiurii care nu are voie sa se ciobeasca.
Nu mi-am dorit niciodata sa ies in fata, sa fiu in centrul atentiei, sa domin. Dar uite ca viata e mai tare ca filmul si am ajuns sa. Nu stiu cum sa ma comport. Nu stiu cum sa uzez de pozitie, cum sa folosesc puterea. Cum sa am coloana vertebrala flexibila selectiv si limba cu doua fete, una ascutita si una moale. E inuman de obositor sa incerc sa ma comport olimpian, ca o zeitate care leviteaza in scarba deasupra muritorilor nascuti pentru a fi exploatati pana la moarte, intr-o atmosfera halucinanta, in care oamenii aia traiesc cu impresia ca tot ce li se intampla e spre binele lor. Oricat de rau ar fi, de fapt.
Concret: fara telefon personal. Fara Internet in interes personal. Fara citit mailuri personale, fara gandit in interes personal. Personal???? E un cuvant care trebuie sters din vocabularul din creier. Schimbi tinuta, stilul vestimentar, mersul, glasul, tonalitatea, vocabularul, zambetul. Tot. Trebuie sa spui "pofta buna" si "sa va fie de bine" tuturor. Ceea ce e ok, am cei 7 ani de-acasa - de fapt, doar 6, ca m-am grabit la scoala ca sa devin tot mai inteligenta - dar... totusi. N-am chef sa urez tuturor "pofta buna". Vreau sa ma gandesc la ale mele. Sa-mi las privirea sa se opacizeze, in stilul retard mode si sa imi vad de mine. 30 de amarate de minute din ziua de lucru. Nu pot sa inteleg ce ii determina pe unii oameni - maturi, cu copii, cu facultati absolvite - sa vina zilnic la munca pentru a trai spaime multiple si pentru a raspunde intrebarilor cu barbii tremurand de frica. Nu pricep de ce faptul ca m-am oferit sa-i aduc o cafea - de la automat - unei tipe care mi-e subordonata ierharic a starnit o reactie care bate de departe stupoarea apostolilor din clipa in care Isus s-a apucat sa le spele picioarele.
Am intrat intr-un univers paralel. La nivel logic, pragmatic, economic eficient - inteleg. Reducerea costurilor, cresterea randamentului, toate alea. Dar aici se produc niste mutatii de comportament carora o sa le fac fata doar atata vreme cat tin eu pariul cu mine.
Si pariul asta e pe o perioada determinata. Asa ca o sa trag. Iar la sfarsit, o sa trag linie. Si o sa iau o decizie.
Stai pe-aproape. Asta e doar episodul pilot al thrillerului din viata mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu