Coada la Posta. Nu se stie care unde sta. O functionara cu buzele stranse murmura ceva, numarand. Astept. Sa nu-i stric socotelile. Cand termina, totusi, indraznesc sa-ntreb unde stau pentru expedieri recomandate. Imi arata din ochi, cu o miscare imperceptibila - aici. Dau inapoi, dupa linia de demarcatie trasata pe jos, cea pentru confidentialitate. O notiune care implica prea multa civilizatie si traditie a ei pentru a nu fi calcata in picioare. Intra in fata un om care ar fi avut timp berechet sa se civilizeze. Un batran, aprox 70 de ani, inalt, subtire, genul de barbat viril si la 80 de ani, cu spatele drept, sprijinit regeste intr-un baston pe care sunt sigura ca il poarta cu el nu ca sa se sprijine, ci ca pe un sceptru. Il studiez din spate - mi-a creat toate conditiile pentru asta. Vata in urechi, maini noduroase, care nu tremura cand se intind dupa bani prin buzunare, picioare lungi si sigure - pun pariu ca termina in primii zece orice maraton al seniorilor. Genul care moare in picioare, ca si copacii. Sper ca n-o face aici, totusi. Trebuie sa trimit si eu doua amarate de plicuri. Trebuie sa traiesc si eu. Intelegi? Sa apuc si eu pensia, bastonul, vata din urechi, dispretul suveran fata de orice vietuitoare care n-are varsta asta seculara. Se misca incet, are tot timpul din lume. Mi se invart prin minte tot felul de vorbe. Usturatoare. Despre bun simt. Ma abtin de la a da lectii seniorilor. Spumeg. Moooooori, bestie batrana. Mori.
Dimineata. Dimineata devreme, cu ceata de sfarsit obosit de saptamana, coborata peste oras si evident ezitanta in a se ridica, pentru a merge spre alte zari. Strazile sunt ude, zgribulite, tacute. Benzinaria e destul de aglomerata. Si stramta. N-ai loc de-ntors. La propriu. N-are importanta ca ai alimentat si te-ai cam duce, trebuie neaparat sa stai dupa cei care sunt in fata ta. Si, evident, dupa cei care ii dubleaza, ca asa-i frumos. Sa stai in drum, ca tu ai treaba. Cu siguranta ca esti singurul muritor care are treaba. Restul facem umbra pamantului degeaba, oricum, nu? Stau, astept. Astept. Unii descarca ceva dintr-o duba. Aia care au dublat Skoda. Skoda are burta plina acum, a durat vreo jumatate de zi de picurat din pipeta benzina, ca e un intreg ritual. Acum o sterge unul in salopeta. Usor, cu miscari moi, da cu T-ul pe fiecare geam, atat de tandru si de cald, de parca ar sterge lacrimile unui copil. Presupun ca asteapta un bacsis care sa-i recompenseze empatia. Numai ca nu mai am rabdare. Pornesc motorul. Ostentativ. Inchipuie-ti, indraznesc sa pornesc motorul, sa priceapa dracului c-as pleca sa-mi vad de viata. Intr-un final, iese un ochelarist cu pasi lenti din benzinarie. E stapanul Skodei. Brusc, duba a terminat de descarcat si vrea sa plece. Nu poate de Skoda pe care a dublat-o. Nervi. Duba suge burta si incearca sa ia un viraj mult prea strans pentru ea. Skodaman ramane impasibil. Se uita la ala cu duba cum se munceste. Nu mai pot. "Da, dom'le, un juma' de metru in spate, sa putem pleca si noi". Restul nu aude bistriteanul cu Skoda si cu tot timpul din lume la dispozitie. Restul - cum l-as da cu capul de bordura pana pricepe ca tre' sa stea dracu' la rand si sa miste mai repede, ca, spre deosebire de el, ma asteapta niste treburi de facut. Plec tropotind peste liniile de tramvai si peste fiecare gaura din drumul spre munca.
Traficul. Cozile. Promisiunile aruncate-n stanga si-n dreapta ca-ntr-o campanie electorala - fara nici o intentie de a fi respectate. Telefonul. Telefonul mobil care suna mereu cand dau muzica mai tare in masina si pe care il aud sunand cand fac gestul asta, chiar si atunci cand nu suna, de fapt. Oamenii. Toti aia care vor ceva si care nu numai ca mi-au invadat spatiul personal, dar mi-au luat ostatica mintea, sunt abia tolerata in propriile mele ganduri. Furia. Furia aia grandioasa, care se aduna si se spiraleaza tot mai larg, tot mai rapid, tot mai neagra, ca un adevarat uragan. Furia cu care as impinge-n zid pe oricine-mi sta in cale cu indolenta. Toate cuvintele pe care nu le spun si care ma fac sa spumeg. Totul se petrece in mine. Ramane nespus. Si-atunci de ce ma mir ca mi se inclesteaza falcile? Nu e lipsa de calciu, e furie si razbunare careia nu-i respect drepturile.
Erase and rewind. Fiecare nenorocita de zi e la fel cu cea de dinainte. Si cu cea de dinaintea ei. Insir-te, margarite. Seara incerc sa-mi indes inapoi pe gat toti dumnezeii si sfintii pe care i-as pogori pe pamant, cu sabii ascutite in mana, sa fac curatenie. Toata revolta. Tot urletul. Incerc sa sterg urmele. Sa ma domolesc. Sa las de la mine. Sa fac pace.
Erase and rewind. Dimineata o iau de la capat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu