Am 28 de ani. Merg la nuntile colegelor mele din liceu si ma simt de parca ele ar implini, brusc, 35, iar eu doar 20. Nu pot sa ma maturizez asa cum o fac ele - cu inel pe deget si cu capastru. Probabil de aceea citesc mereu carti care spun povesti despre familii.
"Un veac de singuratate" a fost prima carte de genul asta. Cred ca o stii. O poveste incalcita si exotica despre mai multe generatii ale unei familii. Apoi, a fost "Rusinea", de Salman Rushdie. Exotica si ea, pe undeva prin India sau alta tara orientala. Apoi - "Corectii", Johnatan Franzen. Doua generatii, mama si tatal anacronici, o casnica si un incoruptibil, cu trei copii care parca au fost adunati de pe strada si au drept unic punct comun numele de familie si adresa de domiciliu. Ea e un maestru bucatar care experimenteaza lesbianismul, cel mai mare e un contabil depresiv si asuprit de sotie + baietii din dotare, mezinul e un scenarist neconfirmat, cu escapade prin Europa de Est, implicat in mafia balcanica. Parintii sunt tot in ritmul lor, intr-o casa care se darma pe ei, cu subsoluri in care batranul face pipi in cutii de cafea, pentru ca nu poate tine pana la baie si cu dulapuri in care batrana muta mereu lucruri, reviste, facturi vechi de ani de zile. Sunt oameni care au fost odata tineri, care au fost odata sanatosi si in putere, iar acum se vad tradati de propriul corp, care le scapa de sub control, de ceea ce au sperat tot timpul de la traiul in comun, de ce inteleg copiii lor sa faca din viata proprie, de tot. Pana la urma, toate personajele astea sunt date la o parte pe masura ce imbatranesc, fac spirale tot mai largi prin carte, pana cand cad din ea, murind.
Au mai fost si "Vieti incercate", despre care ti-am mai scris, si recent "Casatorie de amatori", de Anne Tyler. E ciudat cum fiecare se vede pe sine intr-un fel, diferit de modul in care e perceput de ceilalti. E ciudat cum, dupa ani si ani de trai in comun, nici unul dintre personaje nu reuseste sa fie nici el insusi, nici "jumatatea", ci un fel de hibrid nereusit intre cele doua, neimplinit in nici o directie, cu deceptii si amaruri stranse si stafidite in mierea veche a amintirilor cu plus.
Pana la urma, fiecare e singur cu sine. Din cauza momentelor in care esti prost inteles. Din cauza momentelor in care ii intelegi pe dos pe ceilalti. Din cauza ca, dupa ani si ani in care ai sperat ca lucrurile se vor schimba cum vrei tu, ajungi sa nu mai crezi in asta, dar nu faci nimic ca sa iesi din situatie. E ca si atunci cand ai stat mult in statie, asteptand autobuzul, care nu se arata odata, dar, daca toti ai stat atat de mult, mai ramai, ca tot vine el pana la urma.
Se duce entuziasmul. Se duce credinta aia oarba in celalalt, care e, de fapt, dragostea de la inceput. Demitizezi. Eroul intra la apa, muza devine insipida, povestile se termina in decoruri de Cenusareasa prinsa de bataia de la miezul noptii, dupa ce clipa magica ii transforma rochia de doamna intr-un capot de casa cam uzat la coate.
Inca n-am citit nici o carte care sa ma invete cum e sa nu simti totul ca pe o lupta pe care o pierzi pentru simplul fapt ca, la un moment dat, esti prea obosit ca sa mai rezisti. N-a scris nimeni despre cum e sa intelegi transformarile astea intr-o alta lumina, despre cum e sa devii intelept si cu o rabdare de nemuritor.
Ai tu vreo recomandare?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu