Care e numele care se da bolii care te impinge sa-ti faci rau cu buna stiinta, atunci cand toata pleiada de neuroni indelung exersati din capul propriu spune "nuuuu"?
Nu-mi mai aduc aminte cum am constatat ca m-am indragostit prima data in viata mea; de aceea, mi-a si fost greu sa-mi dau seama si sa accept faptul ca am reusit sa ma indragostesc din nou, intr-un timp atat de scurt - cam in timpul in care primesc doua sarutari jucause, un sarut adanc si fierbinte, cu limba strecurata adanc in gura mea si o muscatura de umar, cu doar un milimetru peste ceea ce se cheama 'inofensiv' - un milimetru bine calculat, care sa ma treaca doar cu un pas peste blazare si sa ma duca urgent intr-o tara a surprizei si a placerii dureroase. Am primit o muscatura din asta si am constatat-o a doua zi, dimineata, singura, in baia din casa parintilor mei (observi ca nu spun "acasa"); am purtat urmele vinetii ale dintilor si ale gurii care mi-a atins pielea cum as purta un epolet care imi confera cel putin gradul de maresal, ca pe atingerea magica si adanc onoranta a sabiei unui rege care ma innobileaza si ma ridica la rangul de cavaler.
Si-apoi... diminetile alea care mi-au creat o dependenta acuta - acum sunt in sevraj, unul puternic, dureros; diminetile alea absolut speciale, atat de calme, atat de line, cu somn amestecat cu mirosul de cafea, cu sarutari atat de caste si de adevarate, cu lumina care patrundea lin in camera si anunta ca o noua zi rasare din ceasca de cafea - cea mai buna pe care am baut-o in viata mea.
Evident, totul se intampla numai in capul meu. Cand incerc sa pun in cuvinte totul, reusesc performanta fenomenala de a comite niste rostiri coborate direct din paginile speciale ale DEX-ului, ca-ntr-un fel de festival al vocabularului care se foloseste numai la marile sarbatori. Reformulez, si gasesc niste sinonime la fel de elevate si de rare. Ma aud ce spun si-mi dau seama ca suna a parada, dar adevarul e ca ceea ce simt nu incape decat in cuvinte cu adevarat mari si frumoase. Pur si simplu, asa-mi iese.
Din nou evident - totul se opreste cam la o jumatate de milimetru de tine. Ricoseaza cu scantei si se duce dracului invartindu-se, cu spirale si dare de praf ridicate in urma. Ramai inchis in tine, tot ce imi oferi e albastrul ochilor, in spatele albastrului sunt doua ecluze ferecate, impenetrabile.
Masurata cu simt de raspundere, distanta dintre creier si inima nu poate fi mai mare de 20 de cm. Indiferent de cat de lung si gratios as avea gatul. In ciuda matematicii elementare, de necontestat, inclin sa cred ca distanta e, de fapt, ca de la o planeta la alta. Mintea mea toaca incontinuu tot felul si de-acolo porneste totul. Se aprind becurile de avarie. Toate. Simultan. Si-atunci sunt pierduta, tot ce pot sa fac e sa ma urc in masina si sa fac din mine bumerang, sa ma arunc spre casa pe cele mai lungi drumuri posibil, ca sa pot metaboliza explozia uriasa din mine.
Tot ce trebuie sa faci e sa ma atingi. Si-atunci, ca printr-o vraja in care cine naiba sa mai creada in secolul asta al demitizarilor, ca printr-un act de magie surprinzator - ma linistesc. La mai putin de 20 de cm de centrul unui univers in dezordine, inima - sau ce-o fi salasluind acolo - face pace. Fiecare atingere imi alearga pe sub piele, intr-un tropot tacut si linistit de mesager venit cu vesti bune. E un mesaj fara cuvinte. Mintea mea - care mi-e inger pazitor si gardian in acelasi timp - clipeste din ochi fara sa inteleaga cum pot sa capitulez de fiecare data, cum pot sa deschid larg portile cetatii si sa plec steagul, cu bucurie, atunci cand esti langa mine.
Pentru ca nu esti langa mine. Pentru ca mare parte din povestea asta pe care am lungit-o inutil de mult e, de fapt, povestea in care ma indragostesc mai tare de mine, cred. De faptul ca ma recastig, ma recuperez, ma dezmortesc. Uite ca pot. Uite ca vreau. Vreau. Vreau. Vreau. Bring it on.
Asadar, sufar ca un foarte istet caine prost. Dar e bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu