sunday, bloody sunday

Dumnezeule mare...
Fucking shit...
Baaag pula

Cel mai simplu ar fi daca m-ai crapa dintr-o miscare. Cu un satar urias, nici macar bine ascutit. Si daca m-ai atarna intr-un carling, in cea mai rece si imunda sala a abatorului. Sa stau asa, cu capul in jos, ca o carcasa cuprinsa de rigor mortis. Cu o stampila vinetie pe buca. Pentru autenticitate.

N-am cu ce-mi tine mintea ocupata si o iau razna, evident. Tot invart in minte povesti despre care toata lumea imi spune cum incep si cum trebuie terminate. Si eu tot nu vreau sa pricep. Sa accept ca au dreptate. Ca-s mai mult de doua persoane care-mi zic sa ma duc naibii sa dorm, ca-s beata rau si nu-mi sta bine. Eu continui o echilibristica dizgratioasa si ostentativa si ma bat de toti peretii posibili. Iar pe cei imposibili ii ridic eu, repejor, cu un avant muncitoresc demn de o cauza mai buna.

Asadar... Tic, tac... tic, tac. Timpul trece. N-ai cum sa-l omori. In cele din urma, te omoara el pe tine. Lovitura de gratie o primesti cu incarcatura de maxima rautate atunci cand, murind, constati ca ai tot invatat in viata - dand cu capul de pragul de sus - si uite, acu, cand esti intelept si cumpatat si plin de idei bune in cap, gata. Ti se pune capac. Batut cu patru cuie lungi, de le spune piroane. Si bagat la 2 m sub pamant. Ca sa nu ai timp sa pui in aplicare toate lectiile alea indurate cu greu.


Cristina e ultima care mi-a spus: baga-ti mintile-n cap. Fa sa-ti fie bine. Pune-te pe primul loc. Restul lumii trebuie sa fie in top, dar cam la vreo 30 de locuri libere dupa tine. Care tre' sa fii number one. Aduna-te, zambeste, indreapta spatele. Pune tocuri, o sa te oblige sa ridici barbia cu demnitate. Flutura din gene. Refuza. Refuza, refuza cu indaratnicire. Si-atunci o sa te potopeasca toti cu tot ce au mai bun pe inventar. Ai dreptate, Cristina. Si cred ca ma pun pe primul loc. Numai ca, nu stiu cum se face, dar e primul de la coada.

E duminica si n-am ce face. Am fugit de acasa numai ca sa nu mai fiu sub supravegherea atenta a celor doi ingeri pazitori care m-au facut. Si care sufera ca doi inocenti din cauza faptului ca nu stiu sa-mi desenez pe mutra zambetul linistitor si oficial o-duc-bine-totul-e-excelent-viata-e-frumoasa. E soare, e relativ cald pentru o zi de ianuarie. M-as duce in lume. Dar benzina e scumpa si criza incepe sa muste tot mai hulpav. Timpul asta liber - la care am tanjit atat de mult - ma sufoca.

Vreau sa fiu tinuta strans in brate. Sa fiu ciufulita, smotocita si incinsa. Sa-mi uit capul pe pieptul cuiva - uitandu-ma la televizor, pe fereastra sau la oamenii care circula prin mall. Orice fel de spectacol e un pretext pentru a-mi tine capul acolo, pentru ca asta e cel mai bun mod de a lasa toata incarcatura electrostatica din creierul meu ravasit sa se scurga. E singurul fel in care stiu sa functionez unplugged.

Dar nu se poate. Nu intreba de ce. Ca intreb eu destul si nu gasesc decat raspunsuri care nu-mi plac.