Cineva, acolo sus - in Gruia, pe Conductorilor 21 - ma iubeste. Drept urmare, face tot posibilul sa-mi distraga atentia de la mine si sa-mi puna in colimator alte subiecte. Recte, ma scoate in lume ori de cate ori ma las dusa.
Astazi a fost program de participat la inaugurare. Cinema Odeon. Polus Center. Ora 19. Vad omuleti si omulete care descriu cercuri largi in preajma intrarii in cinema-ul cu pricina. Cum iar am ajuns mai repede la intalnire - prost obicei, trebuie sa fac ceva in sensul asta - ma duc sa ma asez undeva de unde ma pot uita la oameni. Cu castile-n urechi, evident - ca sa dau altora senzatia clara ca, de vreme ce nu aud, nici nu vad, de parca as fi ingropata in muzica precum strutul cu capul in nisip. Dar ma asez prost, toate potentialele spectacole ambulante erau la o distanta prea mare. Ies. Intind o tigara niste minute lungi. E deja si-un sfert. De-acu' trebuie sa vina zana mea buna si consortul aferent - nu-i zic zan, dar ii zic bun. Pana sa vina, studiez spectacolul omuletilor si-al omuletelor care, intre timp, s-au inmultit. Si care, acum, se foiesc de pe stangul pe dreptul si de pe dreptul pe stangul, zambindu-si cu toti dintii si facand conversatie de salon.
Spectacolul de-abia acum incepe. Ia sa vedem ce-avem aici. Asadar, o inaugurare de cinema. Inaugurare-inaugurare, dar totusi... oameni buni, e un cinematograf intr-un mall. Nu e foaierul Ateneului Roman. Romanii nu se dezmint. Ele - ciorapi negri, densi, neaparat mati. Abundenta de the little boring black dress. Cu pantofi in fel si chip, neaparat cu ceva care sa-i scoata in evidenta si sa-i faca personali. Mmm, prea cautata individualitatea. Mai incercati. O parte din ele au centura scapulara mult prea evidenta - articulatia dintre umar si clavicula + omoplat e atat de evidenta si de descarnata ce te ia mila. Si astea nu-s vorbe de vulpe supraponderala care nu ajunge la struguri. Altele, infasurate neinspirat in ciorapi negri cu aplicatii, care gonfleaza gambele rotunde, balonate pe niste picioare prea scurte, iesite de sub fuste/rochite cu lungime nehotarata, pana undeva sub genunchi. Perle - purtate pe piele, ca sa-si imprumute reciproc stralucirea. Perle la 20 de ani. Coliere mari si grele de gablonturi care numai ca nu striga dupa tine ca asta si sunt si ca-s tare mandre de ele, ete-asa. Plete blonde, rasucite in afara sau inauntru, suvite distribuite riguros de-o parte si de alta o obrajilor, dar sa nu uitam de un manunchi care trebuie sa ascunda usor sira spinarii. Desi toate aratau intr-un fel al lor, mi-au dat senzatia de claustrofobie si de gura uscata pe care o am cand intru undeva si dau cu ochii de un covor cu franjurii aranjati cu piaptanul. Re-gu-la-men-tar.
Ei - au mult mai putine sanse de a iesi in evidenta. Prin urmare, si de a gresi foarte tare. Sau de a fi ostentativi. Binecunoscutele camasi, pulovere, tolerabilii jeansi. Multa decenta. O linistitoare lipsa de apetenta pentru a se baga la creatie in materie de combinatii vestimentare. Am remarcat o catarama - cred ca e printre putinele dati cand incep un om din mijloc - o catarama mare, voit invechita, domnind pe o curea de piele maro, la randul ei infasurata in jurul unor jeansi ok, care-si dadeau fix acolo intalnire cu un tricou alb, curat, simplu, intins peste brate si piept intr-un fel promitator.
Toata marea de lume vocifera. La un moment dat, apare cineva. Ne salutam. Recunosc figura, expresia, stiu ca e cineva cunoscut. Habar n-am cine. Asa ca, dupa "salut", tac. Preventiv. Sa nu fac vreo boacana. Imi trag suturi in fund creierului, sa vina repejor cu CV-ul fetei. Dar ma ajuta ea cu indicii si-mi revin. Deja stie ca-s in urma cu somnul si ma folosesc de chestia asta ca sa ma fac iertata. Mancam. In picioare. Intai popcorn. Ca doar suntem la cinema. Popcorn sarat, care increteste buzele de la atata sare si de la atata frenezie in consumul lui. Dupa aia, ceva din ce-au pus oamenii pe masa. Ca doar e inaugurare.
Moment artistic. Incepe bine - in sensul ca am muscat-o, chiar am crezut ca individul ala e critic de film, era costumat adecvat. Dar s-a dovedit a fi doar un moment umoristic, care, din minutul doi, mi-a lasat clar impresia ca a fost scris la betie. Impresia asta am intors-o pe toate partile in lungile minute in care oamenii s-au straduit sa fie amuzanti.
Filmul. "Operatiunea Valkyrie". Sper ca am pus unde trebuie "y". Tom Cruise si inca o gasca. N-am adormit din simplul fapt ca am probleme cu somnul. Nu stiu care a fost scuza altora.
Nu prea ies la evenimente mondene. Doar cand sunt dusa. De zana buna. (Da, ai dreptate, era bine sa fi mers la inaugurare Bamboo, mai scriam si despre altceva decat povestile mele depresive). Evenimentul a fost organizat indoielnic - confirma surse din mai multe agentii de advertising care au colaborat, fara sa stie unele de altele, la happening. Lista de invitati a fost una second hand. Judecand dupa mine. Prin asta a se intelege faptul ca eu sunt un astfel de invitat. Dar, per total, am intrat in jocul de societate, am mancat binisor, baut suc - URA astepta cuminte, in parcare - am vazut un film si-am fost umar la umar cu doi oameni dragi mie. Ceea ce inseamna, fara dubii, ca am iesit pe plus.
I wish you a grander living, Cinema Odeon.
vineri, 30 ianuarie 2009
miercuri, 28 ianuarie 2009
experiente radio
Noaptea asta nici tigarile nu ma iubesc.
De ceva vreme - cateva luni, deja - dorm cam 4 - 5 ore pe noapte. Adorm pe la 3 dimineata, cand dau sa ma intorc pe-o parte si ma trezesc ca sa-l iau pe Nokia de pe piept si sa-mi scot castile. Pana la ora aia trebuie sa traiesc cumva cu mine. Si-atunci, ma tin de vorba.
Despre cum traiesc tot felul de experiente radio. Intamplari fara imagini. Fara video. Genul de trairi pe care mintea mi le reda cursiv, cuvant cu cuvant, acord de acord, nu ca memoria vizuala, care-mi ofera doar cadre inanimate.
"Noaptea esti doar a meeaaaa..." O noapte de gone driving. Eu - in dreapta. Nu stiam ce sa fac cu mainile. Asa ca am mangaiat succesiv centura de siguranta, firul subtire de argint pe care il port la gat, manerul portierei, tesatura blugilor. Kilometri intregi in care am trait foarte mult, fara sa vad nimic. Pentru ca totul s-a petrecut absolut pe intuneric. Dar a fost mai mult decat perfect. Prefer sa nu stau cu ochii pe celalalt. Ofer profilul si o ureche fina. Asta pentru ca nu vreau sa tin sub supraveghere. Merg pe genul acela straniu de intimitate care iti permite sa tragi aer in piept si sa-l tii acolo pana cand gasesti directia de rostire, sa-ti musti buzele a cenzura, sa oftezi, uneori. Sa-ti traiesti reactiile asa cum nu poti s-o faci atunci cand iti improsc in ochi lumina reflectoarelor. Sau atunci cand simti foarte clar cum privirea mea incepe firesc, ca doua linii imaginare paralele si se termina, foarte incomod, arcuindu-se si crescand in capete carligele semnelor de intrebare.
Dac-am fi concurat in noaptea aia la un concurs de inot sincron pentru perechi mixte, castigam detasat. La etapa pentru amatori, evident. Pentru ca ne-am gasit ritmul comun dupa ce ne-am tot pipait pe muteste cu antenele. Pentru ca am inceput fiecare sa construim capete de pod spre celalalt si ne-am intalnit, chiar daca usor ezitant. Pentru ca n-a contat ora, frigul care m-a muscat de mana dreapta - singura cu care imi nimeresc gura cu tigara negresit. Pentru ca n-a contat ca nu te-am vazut. Te-am lasat sa intri in mine mai adanc decat vei reusi din orice alta pozitie.
Vocea. Cuvintele. Tacerile dintre. Felul in care simteam ca rasfoiesti prin vocabularul incorporat ca sa gasesti ceva cat mai exact. Discursurile mele aspirate si expirate. Frante, pentru ca am mari probleme la a articula propozitii formate din mai mult de 5 cuvinte. Felul in care s-au incolonat toate nezisele si s-au transformat in spuse. Revelatia faptului ca, uite, nu sufar de vreun retard, chiar pot sa vorbesc. Trebuie doar exercitiu. Toata coloana sonora a discutiilor noastre nerostite mi se derula in minte. Crede in mine si-am sa fiu cel mai fabulos fond de investitii care s-a inventat vreodata, depui 1 si scoti 100. Push the right buttons si-am sa fac din placere un bumerang pe care-l facem mesager intre noi pana cand vine si ne reteaza capetele amandurora, dintr-o miscare. Si murim fericiti. Si rasul tau: hm, riscanta relatia cu tine. Evaziune fiscala, spalare de bani, crime si sinucideri. Asta era emisiunea pe care o receptionam amandoi, cu un oarecare lag, pentru ca eram pe aceeasi frecventa atunci cand vorbeam despre... Despre cum a fi cu cineva trebuie sa-ti dea atata libertate, incat sa te tarai in genunchi, sa implori si sa te ceri prizonier. Despre cum timpul petrecut impreuna trebuie sa fie, in mare parte, tactil. Iar restul timpului sa fie plecari in expeditii din care fiecare se intoarce cu prada de desertat pe masa comuna.
N-am avut nevoie sa-ti vad ochii, expresia fetei. Si foarte bine ca nu te-am vazut. Pen'ca-ntr-o experienta din asta radio, cea mai recenta, te batea gandul sa te repezi sa ma saruti, ceea ce nu era foarte indicat pe curbele vatuite de ceata groasa pe care te-am dansat si nu ti-a placut sa fii condus. Am ascultat.
Fii radio. Oricum nu vad eu prea bine - defect de fabricatie. Port ochelari ca sa nu dau peste nevinovati cu masina. Ah, da - si pentru ca sa par inteligenta.
De ceva vreme - cateva luni, deja - dorm cam 4 - 5 ore pe noapte. Adorm pe la 3 dimineata, cand dau sa ma intorc pe-o parte si ma trezesc ca sa-l iau pe Nokia de pe piept si sa-mi scot castile. Pana la ora aia trebuie sa traiesc cumva cu mine. Si-atunci, ma tin de vorba.
Despre cum traiesc tot felul de experiente radio. Intamplari fara imagini. Fara video. Genul de trairi pe care mintea mi le reda cursiv, cuvant cu cuvant, acord de acord, nu ca memoria vizuala, care-mi ofera doar cadre inanimate.
"Noaptea esti doar a meeaaaa..." O noapte de gone driving. Eu - in dreapta. Nu stiam ce sa fac cu mainile. Asa ca am mangaiat succesiv centura de siguranta, firul subtire de argint pe care il port la gat, manerul portierei, tesatura blugilor. Kilometri intregi in care am trait foarte mult, fara sa vad nimic. Pentru ca totul s-a petrecut absolut pe intuneric. Dar a fost mai mult decat perfect. Prefer sa nu stau cu ochii pe celalalt. Ofer profilul si o ureche fina. Asta pentru ca nu vreau sa tin sub supraveghere. Merg pe genul acela straniu de intimitate care iti permite sa tragi aer in piept si sa-l tii acolo pana cand gasesti directia de rostire, sa-ti musti buzele a cenzura, sa oftezi, uneori. Sa-ti traiesti reactiile asa cum nu poti s-o faci atunci cand iti improsc in ochi lumina reflectoarelor. Sau atunci cand simti foarte clar cum privirea mea incepe firesc, ca doua linii imaginare paralele si se termina, foarte incomod, arcuindu-se si crescand in capete carligele semnelor de intrebare.
Dac-am fi concurat in noaptea aia la un concurs de inot sincron pentru perechi mixte, castigam detasat. La etapa pentru amatori, evident. Pentru ca ne-am gasit ritmul comun dupa ce ne-am tot pipait pe muteste cu antenele. Pentru ca am inceput fiecare sa construim capete de pod spre celalalt si ne-am intalnit, chiar daca usor ezitant. Pentru ca n-a contat ora, frigul care m-a muscat de mana dreapta - singura cu care imi nimeresc gura cu tigara negresit. Pentru ca n-a contat ca nu te-am vazut. Te-am lasat sa intri in mine mai adanc decat vei reusi din orice alta pozitie.
Vocea. Cuvintele. Tacerile dintre. Felul in care simteam ca rasfoiesti prin vocabularul incorporat ca sa gasesti ceva cat mai exact. Discursurile mele aspirate si expirate. Frante, pentru ca am mari probleme la a articula propozitii formate din mai mult de 5 cuvinte. Felul in care s-au incolonat toate nezisele si s-au transformat in spuse. Revelatia faptului ca, uite, nu sufar de vreun retard, chiar pot sa vorbesc. Trebuie doar exercitiu. Toata coloana sonora a discutiilor noastre nerostite mi se derula in minte. Crede in mine si-am sa fiu cel mai fabulos fond de investitii care s-a inventat vreodata, depui 1 si scoti 100. Push the right buttons si-am sa fac din placere un bumerang pe care-l facem mesager intre noi pana cand vine si ne reteaza capetele amandurora, dintr-o miscare. Si murim fericiti. Si rasul tau: hm, riscanta relatia cu tine. Evaziune fiscala, spalare de bani, crime si sinucideri. Asta era emisiunea pe care o receptionam amandoi, cu un oarecare lag, pentru ca eram pe aceeasi frecventa atunci cand vorbeam despre... Despre cum a fi cu cineva trebuie sa-ti dea atata libertate, incat sa te tarai in genunchi, sa implori si sa te ceri prizonier. Despre cum timpul petrecut impreuna trebuie sa fie, in mare parte, tactil. Iar restul timpului sa fie plecari in expeditii din care fiecare se intoarce cu prada de desertat pe masa comuna.
N-am avut nevoie sa-ti vad ochii, expresia fetei. Si foarte bine ca nu te-am vazut. Pen'ca-ntr-o experienta din asta radio, cea mai recenta, te batea gandul sa te repezi sa ma saruti, ceea ce nu era foarte indicat pe curbele vatuite de ceata groasa pe care te-am dansat si nu ti-a placut sa fii condus. Am ascultat.
Fii radio. Oricum nu vad eu prea bine - defect de fabricatie. Port ochelari ca sa nu dau peste nevinovati cu masina. Ah, da - si pentru ca sa par inteligenta.
armata salvarii
Oameni buni... dragii mei... renuntati sa incercati sa ma salvati de mine.
Mie nu mi-e bine decat trasa in teapa. Pusa pe roata si data de-a dura. Conectata la un curent de inalta tensiune si inscrisa la un curs intensiv de breakdance. Mie nu-mi prieste decat asa. Altii au rau de mare. Eu am rau de pamant. Nu pot si nici nu vreau sa fiu altfel. Pentru ca, in ciuda aparentelor, i really love myself. Damn proud of me.
Asta mi-s. Intai trag si-apoi somez. Incerc, totusi, sa ma domesticesc, sunt civilian casualties care n-au nici o vina si nici nu se asteapta la genul asta de abordare. Nu vreau sa ma iau de adversari care capituleaza prea rapid. Nu ratez nici o ocazie de a arunca cu pietre. In altii. Dar tot ce-mi doresc e sa le evaluez ecoul. How deep, how far... E ca si cum as arunca pietre in fantana. Partea proasta e ca dau numai peste balti din care nici comunitarii n-ar sorbi, chiar pe timp de seceta. Am un stoc de pietre din astea. Nu ratez nici ocazia de a le planta in palma celuilalt, ca sa intoarca favorul si sa repeada bolovanul in mine. Eu rezonez, frate... Ecou, vibratii, modulatii, tot tacamul. Hit me hard.
Vreau sa cred. Si chiar cred cu tarie in the big love. Aia care vine si te schimba. Iti da sansa sa fii tu. Plenar. Chiar cred ca trebuie sa fie frumos, inalt, rotund. Ca cercul de pe Poarta Sarutului. Intens de sa ejaculeze Coloana Infinitului. Subteran si teluric, cu ganduri care bantuie din unul in celalalt pe principiul vaselor comunicante. Ganduri care circula in liniste, la Masa Tacerii. Pentru ca nu vreau sa-mi pierd credinta, risc. Si sufar. Evident, nu e chiar asa dramatic cum pare, dar...hei, trebuie sa fiu un pic atenta si la impresia artistica, nu?
Mai cred si in mind games. Tot ce e sucit, contra naturii, stramt si periculos. Nu-mi invelesc mintea in banda izolatoare pentru ca-mi place sa traiesc scurt-circuituri. Oooh, si-mi place maxim sa le provoc. Sa vad exploziile de surpriza in privirea altora. Felul in care ochii se casca mari si pupila are spasme. Dupa ce refocalizeaza, dau verdictul. Clipesti a "mai vreau"? Tine aproape. Daca nu... asta e. Am irosit munitie.
Cred in tot ce duce la epuizare. Imi place nesomnul. Felul in care imaginile se dilueaza cand conduc, noaptea, dupa doar doua ore de somn. Ador cafeaua si o beau in orice pozitie, la orice ora. Inima mea ar uita sa bata fara ea. Si, stiu, fumatul e o porcarie. Dar... cand aprind bricheta, pun totul on hold. Uite ca exista un buton din care pot sa opresc lumea din rotatia ei. Trag fumul in piept si apoi expir, prelung, fara graba. Fumatul e un foarte bun pretext ca sa oftezi in public fara sa-ntrebe nimeni ce bai ai.
Nu vreau sa invat sa intreb "ce mai faci". N-am de gand sa invat raspunsul uzual la intrebarea asta. Nu vreau sa vorbesc mai mult. Bateti-va capul, daca va intereseaza. Nu vreau sa las la o parte cinismul, ironiile si malitiozitatile, pentru ca imi face placere sa crestez un pic pielea si sa presar sare, dupa gust. Am gusturi ciudate. Dar fac asta si cu mine. Nu vreau sa ma las de obiceiul meu de a convoca adunarea generala a neuronilor - in cazul privilegiatilor care poseda asa ceva. N-am sa cred niciodata in "cine ma place, ma place oricum". Nu aplic strategii din astea de looseri si lasi, care cred ca se pot mandri cu mersul biped si trebuie sa fie adorati pentru aceasta mare realizare. N-am sa abdic niciodata de la a fi ferm convinsa ca orice fel de relatie care conteaza - prietenie, dragoste, sex - trebuie sa fie de genul citius-altius-fortius. O olimpiada permanenta. Nu vreau sa-mi trag sufletul. Vreau sa ma consum. Vreau sa sufar. Pen'ca asta inseamna ca-s alive.
O singura persoana mi-a zis: "imi pare rau ca suferi, dar o faci atat de frumos, ca nu-mi vine sa-ti urez altceva decat sa te tina mult si bine". Mi-a ajuns mai prieten cu asta.
Mie nu mi-e bine decat trasa in teapa. Pusa pe roata si data de-a dura. Conectata la un curent de inalta tensiune si inscrisa la un curs intensiv de breakdance. Mie nu-mi prieste decat asa. Altii au rau de mare. Eu am rau de pamant. Nu pot si nici nu vreau sa fiu altfel. Pentru ca, in ciuda aparentelor, i really love myself. Damn proud of me.
Asta mi-s. Intai trag si-apoi somez. Incerc, totusi, sa ma domesticesc, sunt civilian casualties care n-au nici o vina si nici nu se asteapta la genul asta de abordare. Nu vreau sa ma iau de adversari care capituleaza prea rapid. Nu ratez nici o ocazie de a arunca cu pietre. In altii. Dar tot ce-mi doresc e sa le evaluez ecoul. How deep, how far... E ca si cum as arunca pietre in fantana. Partea proasta e ca dau numai peste balti din care nici comunitarii n-ar sorbi, chiar pe timp de seceta. Am un stoc de pietre din astea. Nu ratez nici ocazia de a le planta in palma celuilalt, ca sa intoarca favorul si sa repeada bolovanul in mine. Eu rezonez, frate... Ecou, vibratii, modulatii, tot tacamul. Hit me hard.
Vreau sa cred. Si chiar cred cu tarie in the big love. Aia care vine si te schimba. Iti da sansa sa fii tu. Plenar. Chiar cred ca trebuie sa fie frumos, inalt, rotund. Ca cercul de pe Poarta Sarutului. Intens de sa ejaculeze Coloana Infinitului. Subteran si teluric, cu ganduri care bantuie din unul in celalalt pe principiul vaselor comunicante. Ganduri care circula in liniste, la Masa Tacerii. Pentru ca nu vreau sa-mi pierd credinta, risc. Si sufar. Evident, nu e chiar asa dramatic cum pare, dar...hei, trebuie sa fiu un pic atenta si la impresia artistica, nu?
Mai cred si in mind games. Tot ce e sucit, contra naturii, stramt si periculos. Nu-mi invelesc mintea in banda izolatoare pentru ca-mi place sa traiesc scurt-circuituri. Oooh, si-mi place maxim sa le provoc. Sa vad exploziile de surpriza in privirea altora. Felul in care ochii se casca mari si pupila are spasme. Dupa ce refocalizeaza, dau verdictul. Clipesti a "mai vreau"? Tine aproape. Daca nu... asta e. Am irosit munitie.
Cred in tot ce duce la epuizare. Imi place nesomnul. Felul in care imaginile se dilueaza cand conduc, noaptea, dupa doar doua ore de somn. Ador cafeaua si o beau in orice pozitie, la orice ora. Inima mea ar uita sa bata fara ea. Si, stiu, fumatul e o porcarie. Dar... cand aprind bricheta, pun totul on hold. Uite ca exista un buton din care pot sa opresc lumea din rotatia ei. Trag fumul in piept si apoi expir, prelung, fara graba. Fumatul e un foarte bun pretext ca sa oftezi in public fara sa-ntrebe nimeni ce bai ai.
Nu vreau sa invat sa intreb "ce mai faci". N-am de gand sa invat raspunsul uzual la intrebarea asta. Nu vreau sa vorbesc mai mult. Bateti-va capul, daca va intereseaza. Nu vreau sa las la o parte cinismul, ironiile si malitiozitatile, pentru ca imi face placere sa crestez un pic pielea si sa presar sare, dupa gust. Am gusturi ciudate. Dar fac asta si cu mine. Nu vreau sa ma las de obiceiul meu de a convoca adunarea generala a neuronilor - in cazul privilegiatilor care poseda asa ceva. N-am sa cred niciodata in "cine ma place, ma place oricum". Nu aplic strategii din astea de looseri si lasi, care cred ca se pot mandri cu mersul biped si trebuie sa fie adorati pentru aceasta mare realizare. N-am sa abdic niciodata de la a fi ferm convinsa ca orice fel de relatie care conteaza - prietenie, dragoste, sex - trebuie sa fie de genul citius-altius-fortius. O olimpiada permanenta. Nu vreau sa-mi trag sufletul. Vreau sa ma consum. Vreau sa sufar. Pen'ca asta inseamna ca-s alive.
O singura persoana mi-a zis: "imi pare rau ca suferi, dar o faci atat de frumos, ca nu-mi vine sa-ti urez altceva decat sa te tina mult si bine". Mi-a ajuns mai prieten cu asta.
luni, 26 ianuarie 2009
mama lui phil collins
In intelepciunea ei profunda, mama lui Phil Collins ii spune fiului sau iubit, si, prin intermediul lui, noua, tuturor: "you can't hurry love / you just have to wait / love don't come easy / it's a game of give and take".
Domnul din capul meu featuring dumnealui i-au dat infrangere Doamnei. HA HA ha... ti-ai luat-o sus, bot imblanit. Asta se sterge la gura, cu un gest profesionist si plictisit care ar face-o invidioasa chiar si pe Alina Plugaru, si se resemneaza cu incapatanare. Merge mai departe cu o sclipire bine ascunsa in privirea placida. Speranta moare ultima. Cam dupa demnitate si spiritul de conservare.
Asa-i. Nu poti grabi lucrurile. Trebuie sa incepi prin a te iubi. Dupa aia, trebuie sa iubesti. Capac peste toate, trebuie sa fii iubit inapoi, fix din directia unde-ti zboara tie toate energiile. Prea complicat pentru a forta lucrurile. Toata problema e ca nu am rabdare. Am lipsit cu nerusinare cand s-a-mpartit treaba asta. Ca si atunci cand s-a dat noroc la tot cartierul, de altfel. Nush pe unde am umblat... creanga, cred... si nu mi-a tinut nimeni randul.
Am sa-i transmit doamnei mama lu' Phil Collins o treaba care musteste de o intelepciune similara. E de la Forest Gump citire: life is like a box of chocolate. You never know ce cacat o sa primesti.
Domnul din capul meu featuring dumnealui i-au dat infrangere Doamnei. HA HA ha... ti-ai luat-o sus, bot imblanit. Asta se sterge la gura, cu un gest profesionist si plictisit care ar face-o invidioasa chiar si pe Alina Plugaru, si se resemneaza cu incapatanare. Merge mai departe cu o sclipire bine ascunsa in privirea placida. Speranta moare ultima. Cam dupa demnitate si spiritul de conservare.
Asa-i. Nu poti grabi lucrurile. Trebuie sa incepi prin a te iubi. Dupa aia, trebuie sa iubesti. Capac peste toate, trebuie sa fii iubit inapoi, fix din directia unde-ti zboara tie toate energiile. Prea complicat pentru a forta lucrurile. Toata problema e ca nu am rabdare. Am lipsit cu nerusinare cand s-a-mpartit treaba asta. Ca si atunci cand s-a dat noroc la tot cartierul, de altfel. Nush pe unde am umblat... creanga, cred... si nu mi-a tinut nimeni randul.
Am sa-i transmit doamnei mama lu' Phil Collins o treaba care musteste de o intelepciune similara. E de la Forest Gump citire: life is like a box of chocolate. You never know ce cacat o sa primesti.
miercuri, 21 ianuarie 2009
orgasm pe invers
Adu-ti aminte de cel mai puternic orgasm pe care l-ai trait vreodata. Unul intens, electrizant, care-ti lichefiaza creierul si ti-l transforma intr-o seva ciudata, care se scurge prin si din tine. O traire care-ti dezintegreaza sfanta treime formata din minte, trup si suflet si te reconfigureaza rapid si fara drept de apel pe o cu totul alta orbita. Aminteste-ti trairea maxima pe care ai avut-o cand ai facut dragoste cu adevarat.
Si-acum, pune inainte un minus. Intoarce in oglinda. Inverseaza culorile. Rastoarna scala cu 180 de grade. Pune minus. Si-ai sa-ntelegi ce traiesc eu acum.
Zice-se ca la porci orgasmul dureaza asa, vreo 30 de minute. Pe mine povestea asta pe invers ma tine mult mai mult. Ce noroc, nu?
Si-acum, pune inainte un minus. Intoarce in oglinda. Inverseaza culorile. Rastoarna scala cu 180 de grade. Pune minus. Si-ai sa-ntelegi ce traiesc eu acum.
Zice-se ca la porci orgasmul dureaza asa, vreo 30 de minute. Pe mine povestea asta pe invers ma tine mult mai mult. Ce noroc, nu?
domnul vs. doamna
Doamna din capul meu zice: ooooooof, viata meeaaa...
Domnul din capul meu zice: revino-ti. Nu suna. Tu-i spui ca ti-e dor de nu mai poti. El zice 'noapte buna'. Tu zici ca ajungi in bratele lui si abia atunci esti 'acasa'. El tace. Nu ti-e clar????
Doamna spune, cu o voce mica si indaratnica: mi-e clar. Ca mi-e chiar dor. De nu mai pot. Si ca risc. Deschei haina groasa, de iarna, dau jos camasa, crestez pielea fina care-mi acopera pieptul si deschid cusca coastelor sa-i arat - uite, aici e inima mea. Si aici esti tu, un nod de priviri, atingeri si cafele baute impreuna. Nodul ala cutreiera prin cele patru camere vaste ale inimii mele, dar eu te-as invita sa te scurgi peste tot, sa-mi intri in circuitul sangvin si sa miros a tine de la distanta. Vreau sa ma revendici si sa-ti marchezi teritoriul.
Domnul da ochii peste cap. Clar, e greu. Muierile astea. Le apuca amocul si-s greu de scos dintr-ale lor. 'Femeie, cauta altceva. Schimba rapid. Move on.'
Doamna aproba fara cuvinte si ramane la parerea ei. Asadar, bate. Bate si ti se va deschide. Oricat de tarziu...
Domnul din capul meu zice: revino-ti. Nu suna. Tu-i spui ca ti-e dor de nu mai poti. El zice 'noapte buna'. Tu zici ca ajungi in bratele lui si abia atunci esti 'acasa'. El tace. Nu ti-e clar????
Doamna spune, cu o voce mica si indaratnica: mi-e clar. Ca mi-e chiar dor. De nu mai pot. Si ca risc. Deschei haina groasa, de iarna, dau jos camasa, crestez pielea fina care-mi acopera pieptul si deschid cusca coastelor sa-i arat - uite, aici e inima mea. Si aici esti tu, un nod de priviri, atingeri si cafele baute impreuna. Nodul ala cutreiera prin cele patru camere vaste ale inimii mele, dar eu te-as invita sa te scurgi peste tot, sa-mi intri in circuitul sangvin si sa miros a tine de la distanta. Vreau sa ma revendici si sa-ti marchezi teritoriul.
Domnul da ochii peste cap. Clar, e greu. Muierile astea. Le apuca amocul si-s greu de scos dintr-ale lor. 'Femeie, cauta altceva. Schimba rapid. Move on.'
Doamna aproba fara cuvinte si ramane la parerea ei. Asadar, bate. Bate si ti se va deschide. Oricat de tarziu...
marți, 20 ianuarie 2009
caut partener de joaca
Se da:
Minte ascutita. A mea. Taie pe la cusaturi. Ale mele, ale altora, fara discriminare. Nebuna, dusa, zaluda, maniaco-depresiva nediagnosticata, uneori sub tratament. Sub imperiul propriilor neurostimulatorii, ceea ce inseamna ca sunt zile in care ma comport de parca mi-as fi luat medicamentele. Cam uit de ele, in rest. Specialista incontestabila in taceri de tot felul, de la cele aprobatoare, la cele in care te-ntrebi serios ce naiba cauti in preajma mea. Ca-mi bat joc de corzile vocale si de notiunea de decibeli, ingorandu-le suveran. Mare amatoare de introspectii spiralate cu viteza unui biplan doborat de inamic si aflat in vrie, directia pamant. Experimentata in filosofii de trotuar si dileme existentiale puse pe masa de disectie. Calda, calma, zambitoare, buna ca painea proaspat scoasa din cuptorul fermecat, cu capul in nori si cu picioarele pe pamant. Femeia-girafa. Maniaca in ale condusului oriunde, oricand. Ingrozita de timpul liber care trece fara rost si iremediabil nedumerita de placerea omenirii cu scaun la cap de a petrece weekendurile dormind.
Se cere:
Minte verticala. Luminoasa. Ca sabia lui Darth Vader din Razboiul stelelor - o linie incoruptibila care taie fara zgomot. Elasticitate, puterea de a intelege lumea din viteza unui carusel iesit de pe sine. Dansator dupa ritmuri aiuritoare, dispretuitor fata de linia dreapta si fata de maluri. Dur. Capabil sa-mi spuna rapid sa-mi bag mintile-n cap. Urgent, fara mila. Intelegator pana la Dumnezeu si inapoi. Astea doua intr-o combinatie care isi schimba concentratia ca-ntr-un compus chimic instabil, decretat pericol international. Limba aspra si mana tandra. Constient de faptul ca are o inima si chiar mandru sa o poarte pe dinafara, deasupra camasii. Ca o provocare.
Amant desavarsit cu masina care e chiar o prelungire foarte utila a propriului corp.
Mai departe?
Curse. Ne dam prin oras si in afara lui. Fara scop, la deruta. Doar ca sa te tii dupa mine si sa intrebi daca stiu sa pun frana. Sa te fac sa ma injuri pentru ca te infurii cu frana de motor.
Povesti. Barfe personale - cum a fost ziua, pe cine mai iubesti, cine merita si cine nu, ce e cu prietenii care iti cunosc numarul doar cand au nevoie si ce e cu aia care te suna doar ca sa vada ce faci, desi nu s-a intamplat mare lucru de ieri, cand au sunat ultima data. Despre cum inima aia pe care o purtam pe dinafara, cum isi poarta generalii decoratiile, provoaca si e luata drept tinta de cate unii care fug cu ea si nu stim cum sa o recuperam.
Suc. Fara bule, ca eu numai din ala beau. Cafea. Litri intregi de cafea, la orice ora. Tigari in functie de cat de supus e fiecare placerii. Insomnii comune. Dimineti prinse impreuna, cine stie pe unde, cu ochii de cucuvele mioape. "Esti proasta, renunta, scoate-ti din gand". "Tine-te cu dintii de chestia asta, daca esti convins ca asta e pentru tine, du-te pana-n panzele albe". "Hai noroc". "Da-mi un foc, eu nu-mi gasesc bricheta".
Nimic angajant. Nimic pus pe hartie. Nici un contract. Doar placerea de a suna si-a zice ca m-as duce-n lume un pic si ca as mai lua pe cineva cu mine.
Minte ascutita. A mea. Taie pe la cusaturi. Ale mele, ale altora, fara discriminare. Nebuna, dusa, zaluda, maniaco-depresiva nediagnosticata, uneori sub tratament. Sub imperiul propriilor neurostimulatorii, ceea ce inseamna ca sunt zile in care ma comport de parca mi-as fi luat medicamentele. Cam uit de ele, in rest. Specialista incontestabila in taceri de tot felul, de la cele aprobatoare, la cele in care te-ntrebi serios ce naiba cauti in preajma mea. Ca-mi bat joc de corzile vocale si de notiunea de decibeli, ingorandu-le suveran. Mare amatoare de introspectii spiralate cu viteza unui biplan doborat de inamic si aflat in vrie, directia pamant. Experimentata in filosofii de trotuar si dileme existentiale puse pe masa de disectie. Calda, calma, zambitoare, buna ca painea proaspat scoasa din cuptorul fermecat, cu capul in nori si cu picioarele pe pamant. Femeia-girafa. Maniaca in ale condusului oriunde, oricand. Ingrozita de timpul liber care trece fara rost si iremediabil nedumerita de placerea omenirii cu scaun la cap de a petrece weekendurile dormind.
Se cere:
Minte verticala. Luminoasa. Ca sabia lui Darth Vader din Razboiul stelelor - o linie incoruptibila care taie fara zgomot. Elasticitate, puterea de a intelege lumea din viteza unui carusel iesit de pe sine. Dansator dupa ritmuri aiuritoare, dispretuitor fata de linia dreapta si fata de maluri. Dur. Capabil sa-mi spuna rapid sa-mi bag mintile-n cap. Urgent, fara mila. Intelegator pana la Dumnezeu si inapoi. Astea doua intr-o combinatie care isi schimba concentratia ca-ntr-un compus chimic instabil, decretat pericol international. Limba aspra si mana tandra. Constient de faptul ca are o inima si chiar mandru sa o poarte pe dinafara, deasupra camasii. Ca o provocare.
Amant desavarsit cu masina care e chiar o prelungire foarte utila a propriului corp.
Mai departe?
Curse. Ne dam prin oras si in afara lui. Fara scop, la deruta. Doar ca sa te tii dupa mine si sa intrebi daca stiu sa pun frana. Sa te fac sa ma injuri pentru ca te infurii cu frana de motor.
Povesti. Barfe personale - cum a fost ziua, pe cine mai iubesti, cine merita si cine nu, ce e cu prietenii care iti cunosc numarul doar cand au nevoie si ce e cu aia care te suna doar ca sa vada ce faci, desi nu s-a intamplat mare lucru de ieri, cand au sunat ultima data. Despre cum inima aia pe care o purtam pe dinafara, cum isi poarta generalii decoratiile, provoaca si e luata drept tinta de cate unii care fug cu ea si nu stim cum sa o recuperam.
Suc. Fara bule, ca eu numai din ala beau. Cafea. Litri intregi de cafea, la orice ora. Tigari in functie de cat de supus e fiecare placerii. Insomnii comune. Dimineti prinse impreuna, cine stie pe unde, cu ochii de cucuvele mioape. "Esti proasta, renunta, scoate-ti din gand". "Tine-te cu dintii de chestia asta, daca esti convins ca asta e pentru tine, du-te pana-n panzele albe". "Hai noroc". "Da-mi un foc, eu nu-mi gasesc bricheta".
Nimic angajant. Nimic pus pe hartie. Nici un contract. Doar placerea de a suna si-a zice ca m-as duce-n lume un pic si ca as mai lua pe cineva cu mine.
luni, 19 ianuarie 2009
facem prezentarile
"Danaaaa... hai, fa, 'ncoa!"
Dana. Io-s aia.
S-au perindat prin preajma mea o seama de personaje. Masculine. Care, din varii motive - merg singura la service, fac pe curierul, comisionarul, hamalul, montatorul de becuri si abajururi etc. - au simtit nevoia sa-mi declare indirect ca ma vad asa... mai barbata. Femeia c-un coi.
Asa ca mi s-a spus "Danel". Sau, mai recent, "Danu". Ei bine, aceste personaje emerite au mai simtit, la un moment dat, nevoia sa-mi traga un sut in unicul meu coi. Cu voleu sau la rasul ierbii - depinde de personalitate - dar mi-am luat picioare-n vintre de m-am cainat pana mi-au iesit ochii din cap, temporar.
Chestia ciudata e ca oricine ma alinta "Danuta" n-are pic de respect din partea mea.
Dana. Io-s aia.
S-au perindat prin preajma mea o seama de personaje. Masculine. Care, din varii motive - merg singura la service, fac pe curierul, comisionarul, hamalul, montatorul de becuri si abajururi etc. - au simtit nevoia sa-mi declare indirect ca ma vad asa... mai barbata. Femeia c-un coi.
Asa ca mi s-a spus "Danel". Sau, mai recent, "Danu". Ei bine, aceste personaje emerite au mai simtit, la un moment dat, nevoia sa-mi traga un sut in unicul meu coi. Cu voleu sau la rasul ierbii - depinde de personalitate - dar mi-am luat picioare-n vintre de m-am cainat pana mi-au iesit ochii din cap, temporar.
Chestia ciudata e ca oricine ma alinta "Danuta" n-are pic de respect din partea mea.
sâmbătă, 17 ianuarie 2009
de ce imi iubesc masina
Care e cea mai scumpa cafea ? Aia pe care o cumperi dintr-un OMV situat la vreo 60 de km de bravul oras in care locuiesti. Toata lumea care afla despre gusturile mele face doua gesturi mute, dar extrem de graitoare: freaca degetul mare de aratator si de vecinul lui - semn ca se duc banii; dupa aia ridica dreapta la tampla si flutura din mana, in ritmul gandurilor nepieptanate regulamentar, care imi colcaie in cap.
Dar, la naiba cu astea. Stiu foarte bine ce si cum. Mie asta imi place. Sa ma urc in masina si sa plec. Pun muzica potrivita, la nivelul sonor potrivit si plec. De asta imi iubesc masina. Pentru ca nu comenteaza. Nu obiecteaza. N-o intereseaza unde mergem. Si de ce. Ma asculta calina si isi vede de treaba ei.
Cred ca am mai spus asta, dar centura de siguranta e singura care ma tine strans in brate in mod constant. Volanul e singurul pe care pot sa-l ating cu doua degete, cu palma sau cu ambele maini, sprijinite uneori de el, pentru a ma incalzi la cele doua duze de aer situate de o parte si de alta a lui. Schimbatorul de viteze e singura reprezentare aproximativ falica pe care pot sa o ating si sa o manevrez oricat de des. Sau de rar. Intra in viteza precis, intr-un ritm pe care il cunosc foarte bine, deja. Cand nu intra, e ca si atunci cand ai face dragoste cu jumatate de minte pierduta, undeva, nici macar cu gandul la altcineva, ci doar asa, suspendat.
Ii cunosc sunetele - am urechea formata si foarte fina. Recunosc toate tonalitatile - ca si atunci cand stai cu capul sprijinit pe pieptul cuiva si auzi inima, sangele, respiratia, plus o gramada mare de alte chestiuni, pe care nu le pot defini exact, pentru ca n-am participat la nici o disectie, dar le recunosc a fi organe interne vitale. Asa si masina mea. Stiu motorul, stiu cum caraie cand nu-s atenta si nu intra in viteza, stiu cum suna cauciucurile de iarna sau cele de vara pe asfalt, aud pompa de benzina cum se trezeste, cand rasucesc cheia in contact, fara a porni motorul. Restul - toate celelalte sunete le iau ca fiind viata ei interioara, pe care ma stradui sa o fac cat mai placuta.
Imi cunoaste toate sunetele. Iar asta e chiar mai important decat cele pe care le percep eu. Stie cum cant. Pentru ca asta fac - cant. Dau muzica suficient de tare ca sa nu ma aud, pentru ca sunt constienta de cum suna vocea mea si n-am chef sa ma autocenzurez. Stie cum plang - asa cum s-a intamplat daunazi, cand am iesit din casa like a bat out of hell, la 11 noaptea, pentru ca patul si casa ma strangeau groaznic. Si-am urcat in masina si-am condus urland ca un caine turbat, ca un canceros in metastaza, urland groaznic, prelung si modulat, de mi se rupea inima auzindu-ma. Dar am dat afara, chiar daca mi-a luat vreo 100 de km exorcizarea asta.
O iubesc pentru ca ma imbraca. Am crema de maini, servetele umede pentru mine, pentru ea - doua tipuri, unul pentru parbriz, unul pentru alte suprafete; am o rola de pungi de plastic, care sunt punga mea de gunoi. Am suc, tigari, bricheta, ir de buze. Am rucsacul de sport, din care pot sa extrag, la nevoie, o flanela. Am radio, cd player, modulator fm si muzica la greu. E spatiul meu personal ambulant. Inchid usile, pornesc muzica si tot ce razbate din existenta mea e sunetul basilor care face sa vibreze portierele si retrovizoarea. Ma inchid inauntru si traiesc cu sentimentul cald ca nimic nu ma poate atinge. Nici chiar privirile care pot, totusi, sa razbata prin sticla curata a parbrizului si a geamurilor.
O iubesc pentru ca se straduie. Nu e ea vreo fasneata, cu doar 60 de cai si cu o masa usor prea mare pentru puterea asta, dar e inimoasa si da tot ce poate din ea. O simt cum se incoarda si cum vibreaza atunci cand ii arat cu degetul lunga linie dreapta din fata si atunci face efortul sa se supuna piciorului meu infipt in acceleratie si ajunge la 130 km/h cu plamanii expandati la capacitatea lor toracica maxima. O simt cum toarce multumita si ascultatoare atunci cand, dimineata foarte devreme, o valsez pe curbele care urca spre Marisel, printre lacurile de acumulare, ca sa mergem doar noi doua sa prindem rasaritul intre muntii acoperiti de prima zapada. Sambata dimineata, cand toti muritorii de rand dorm, noi ne bem cafeaua si ne fumam tigarile la vreo 40 de km de oras.
Masina e alcoolul meu. Urc la volan si mi se rupe filmul. Uit de tot. Sau, nu uit. Dar totul trece in planul doi. Pe banda intai. Acolo unde se circula cu viteza mai mica. Mai molcom. Eu calc acceleratia si-mi pun ambitia sa depasesc masini cu care, clar, nu e cazul sa ma joc. Dar imi calculez manevra in asa fel incat sa nici nu-si dea seama cel din fata mea ce intentie am si sa nu aiba timp sa-mi arate ca nu ma tine. Asadar, nu-mi da ceata nici un BMW. Daca depasesc in localitate, evident. Imi supun mintea drumului si toate celelalte nebunii se calmeaza, stau la rand, se aseaza comod langa mine si se relaxeaza, uitandu-se pe geam. Ti-am zis, e alcoolul meu. Zilele in care nu circul suficient sunt zile de delirium tremens.
La sfarsitul zilei de lucru, dupa ce am terminat de livrat toate chestiile si pe toata lumea unde are de ajuns, e placerea mea suprema sa intru intr-o benzinarie, sa-mi iau o cafea sau un suc si sa bag o tigara in mers. Cu geamul din stanga deschis - chiar si pe ger, cu ventilatorul pornit pe maxim, cu caldura orientata ca sa sufle fumul afara, cu muzica rasunandu-mi in cap si cu sticla de suc intre picioare, schimb vitezele molcom si ma tin regulamentar dupa cei mai lenesi din trafic pentru simplul fapt ca nu ma grabesc nicaieri. Sunt momentele in care imi vine sa plec cat mai departe, just cruising, ca sa dansez dupa ceea ce mi se canta, ca sa gandesc in slow motion si ca sa-mi trag sufletul.
Toata dragostea asta a noastra se consuma falnic doar intre patru ochi. Pentru ca cele mai bune momente in masina sunt cele in care sunt singura. Chiar si atunci cand conduc numai ca sa incerc sa ma las in urma, in orasul din care ies cu viteza maxima pe care mi-o permit. Mai ales atunci. Desi in calatoriile astea initiatice mintea mi se limpezeste asa cum nu stie s-o faca altfel, desi atunci as putea sa-mi intorc sufletul pe dos, ca o manusa, pentru a fi cercetat in amanunt, fara loc de indoiala. Desi imi doresc foarte tare sa fie cineva in dreapta mea, care sa nu spuna sa dau muzica mai incet - ca ce dracu', esti surda, e pe nivelul 14 din 20, las-o naibii - cineva care sa ingane aceleasi cuvinte si aceleasi acorduri ca si mine si Fleetwood Mac, Phil Collins sau Gabi Lunca. Inca n-am gasit pe nimeni care s-o faca.
Masina mea n-are dotari. Doar aer conditionat. Ce-mi doresc foarte tare este un cablu miraculos, cu mufele potrivite, prin care sa-mi conectez mintea la difuzoare, ca sa se auda in dreapta mea tot ceea ce n-ar mai trebui sa pun in cuvinte.
Stie careva cum pot rezolva?
P.S.: masina mea e un Ford Fiesta. Si o cheama URA.
Dar, la naiba cu astea. Stiu foarte bine ce si cum. Mie asta imi place. Sa ma urc in masina si sa plec. Pun muzica potrivita, la nivelul sonor potrivit si plec. De asta imi iubesc masina. Pentru ca nu comenteaza. Nu obiecteaza. N-o intereseaza unde mergem. Si de ce. Ma asculta calina si isi vede de treaba ei.
Cred ca am mai spus asta, dar centura de siguranta e singura care ma tine strans in brate in mod constant. Volanul e singurul pe care pot sa-l ating cu doua degete, cu palma sau cu ambele maini, sprijinite uneori de el, pentru a ma incalzi la cele doua duze de aer situate de o parte si de alta a lui. Schimbatorul de viteze e singura reprezentare aproximativ falica pe care pot sa o ating si sa o manevrez oricat de des. Sau de rar. Intra in viteza precis, intr-un ritm pe care il cunosc foarte bine, deja. Cand nu intra, e ca si atunci cand ai face dragoste cu jumatate de minte pierduta, undeva, nici macar cu gandul la altcineva, ci doar asa, suspendat.
Ii cunosc sunetele - am urechea formata si foarte fina. Recunosc toate tonalitatile - ca si atunci cand stai cu capul sprijinit pe pieptul cuiva si auzi inima, sangele, respiratia, plus o gramada mare de alte chestiuni, pe care nu le pot defini exact, pentru ca n-am participat la nici o disectie, dar le recunosc a fi organe interne vitale. Asa si masina mea. Stiu motorul, stiu cum caraie cand nu-s atenta si nu intra in viteza, stiu cum suna cauciucurile de iarna sau cele de vara pe asfalt, aud pompa de benzina cum se trezeste, cand rasucesc cheia in contact, fara a porni motorul. Restul - toate celelalte sunete le iau ca fiind viata ei interioara, pe care ma stradui sa o fac cat mai placuta.
Imi cunoaste toate sunetele. Iar asta e chiar mai important decat cele pe care le percep eu. Stie cum cant. Pentru ca asta fac - cant. Dau muzica suficient de tare ca sa nu ma aud, pentru ca sunt constienta de cum suna vocea mea si n-am chef sa ma autocenzurez. Stie cum plang - asa cum s-a intamplat daunazi, cand am iesit din casa like a bat out of hell, la 11 noaptea, pentru ca patul si casa ma strangeau groaznic. Si-am urcat in masina si-am condus urland ca un caine turbat, ca un canceros in metastaza, urland groaznic, prelung si modulat, de mi se rupea inima auzindu-ma. Dar am dat afara, chiar daca mi-a luat vreo 100 de km exorcizarea asta.
O iubesc pentru ca ma imbraca. Am crema de maini, servetele umede pentru mine, pentru ea - doua tipuri, unul pentru parbriz, unul pentru alte suprafete; am o rola de pungi de plastic, care sunt punga mea de gunoi. Am suc, tigari, bricheta, ir de buze. Am rucsacul de sport, din care pot sa extrag, la nevoie, o flanela. Am radio, cd player, modulator fm si muzica la greu. E spatiul meu personal ambulant. Inchid usile, pornesc muzica si tot ce razbate din existenta mea e sunetul basilor care face sa vibreze portierele si retrovizoarea. Ma inchid inauntru si traiesc cu sentimentul cald ca nimic nu ma poate atinge. Nici chiar privirile care pot, totusi, sa razbata prin sticla curata a parbrizului si a geamurilor.
O iubesc pentru ca se straduie. Nu e ea vreo fasneata, cu doar 60 de cai si cu o masa usor prea mare pentru puterea asta, dar e inimoasa si da tot ce poate din ea. O simt cum se incoarda si cum vibreaza atunci cand ii arat cu degetul lunga linie dreapta din fata si atunci face efortul sa se supuna piciorului meu infipt in acceleratie si ajunge la 130 km/h cu plamanii expandati la capacitatea lor toracica maxima. O simt cum toarce multumita si ascultatoare atunci cand, dimineata foarte devreme, o valsez pe curbele care urca spre Marisel, printre lacurile de acumulare, ca sa mergem doar noi doua sa prindem rasaritul intre muntii acoperiti de prima zapada. Sambata dimineata, cand toti muritorii de rand dorm, noi ne bem cafeaua si ne fumam tigarile la vreo 40 de km de oras.
Masina e alcoolul meu. Urc la volan si mi se rupe filmul. Uit de tot. Sau, nu uit. Dar totul trece in planul doi. Pe banda intai. Acolo unde se circula cu viteza mai mica. Mai molcom. Eu calc acceleratia si-mi pun ambitia sa depasesc masini cu care, clar, nu e cazul sa ma joc. Dar imi calculez manevra in asa fel incat sa nici nu-si dea seama cel din fata mea ce intentie am si sa nu aiba timp sa-mi arate ca nu ma tine. Asadar, nu-mi da ceata nici un BMW. Daca depasesc in localitate, evident. Imi supun mintea drumului si toate celelalte nebunii se calmeaza, stau la rand, se aseaza comod langa mine si se relaxeaza, uitandu-se pe geam. Ti-am zis, e alcoolul meu. Zilele in care nu circul suficient sunt zile de delirium tremens.
La sfarsitul zilei de lucru, dupa ce am terminat de livrat toate chestiile si pe toata lumea unde are de ajuns, e placerea mea suprema sa intru intr-o benzinarie, sa-mi iau o cafea sau un suc si sa bag o tigara in mers. Cu geamul din stanga deschis - chiar si pe ger, cu ventilatorul pornit pe maxim, cu caldura orientata ca sa sufle fumul afara, cu muzica rasunandu-mi in cap si cu sticla de suc intre picioare, schimb vitezele molcom si ma tin regulamentar dupa cei mai lenesi din trafic pentru simplul fapt ca nu ma grabesc nicaieri. Sunt momentele in care imi vine sa plec cat mai departe, just cruising, ca sa dansez dupa ceea ce mi se canta, ca sa gandesc in slow motion si ca sa-mi trag sufletul.
Toata dragostea asta a noastra se consuma falnic doar intre patru ochi. Pentru ca cele mai bune momente in masina sunt cele in care sunt singura. Chiar si atunci cand conduc numai ca sa incerc sa ma las in urma, in orasul din care ies cu viteza maxima pe care mi-o permit. Mai ales atunci. Desi in calatoriile astea initiatice mintea mi se limpezeste asa cum nu stie s-o faca altfel, desi atunci as putea sa-mi intorc sufletul pe dos, ca o manusa, pentru a fi cercetat in amanunt, fara loc de indoiala. Desi imi doresc foarte tare sa fie cineva in dreapta mea, care sa nu spuna sa dau muzica mai incet - ca ce dracu', esti surda, e pe nivelul 14 din 20, las-o naibii - cineva care sa ingane aceleasi cuvinte si aceleasi acorduri ca si mine si Fleetwood Mac, Phil Collins sau Gabi Lunca. Inca n-am gasit pe nimeni care s-o faca.
Masina mea n-are dotari. Doar aer conditionat. Ce-mi doresc foarte tare este un cablu miraculos, cu mufele potrivite, prin care sa-mi conectez mintea la difuzoare, ca sa se auda in dreapta mea tot ceea ce n-ar mai trebui sa pun in cuvinte.
Stie careva cum pot rezolva?
P.S.: masina mea e un Ford Fiesta. Si o cheama URA.
joi, 15 ianuarie 2009
acasa
Vreau sa te sun de pe drum si sa-ti spun doar atat: vin. Tu sa stii ca sunt ultimele zeci de kilometri pe care ii fac inapoi spre tine. Sa-mi deschizi usa, sa-mi iei geanta si lucrurile si sa le dai drumul pe jos. Vreau sa ma tii in brate, cu obrazul si gatul lipite de ale mele, pana cand toata nebunia unei zile lungi se stinge incet sub pleoapele mele in sfarsit inchise, pana cand tot ce inseamna viteza, discutii, telefoane nesfarsite si trafic se estompeaza ca o fotografie care se releva in sens invers.
Apoi, vreau sa ma dezbraci acolo, in hol, sa lasi hainele sa cada incet si sa te simt direct pe piele. Intoarce-ma cu spatele la tine, sa-ti simt inima batand intre omoplati. Dupa ce ne sincronizam pulsul, o sa fiu atat de conectata incat, cu palmele tale calde si linistitoare puse pe ochi, n-am nevoie sa vad ca sa fac pasii care ma duc in marea noastra personala.
Nu vreau sa aud nimic. Doar apa care isi linge buzele cand intram. Doar mirosul de curat si de proaspat. Doar tu - in spatele meu, ca un scut. Tacerea asta impreuna sa ne spele de randurile de praf, de transpiratie, de nervi indesati inapoi in gat, de dorul retinut. Si prosopul urias, usor aspru de la atata spalat, neaparat alb, sa ma invaluie cand stam impreuna la cafeaua de seara.
Fa dragoste cu mine asa cum numai tu stii. Cu sarutari surprinzatoare si muscaturi electrizante. Cu mainile care ma cutreiera ca nasul atent al unui caine de vanatoare care tine o urma. Cu pielea ta, care nu se dezlipeste de mine nici o secunda. Si muzica aceea care mi-a intrat in sange si care ma parcurge in circuit inchis sa se auda in camera in care ne ascundem de lume ca sa ne bucuram unul de altul in legea noastra.
Mi-e tot timpul dor de diminetile impreuna. De clipirile telefonului care da alarma, de lumina care se furiseaza tacuta in casa. Vreau sa stii ca soarele nu rasare, de fapt, galben si rotund pe un cer senin. Pentru mine, soarele e albastru ca ochii tai si se inalta pe un cer auriu, intre gene aproape blonde. Se ridica de dupa curbura pernei si ma lumineaza toata atunci cand iti vad zambetul din privire si-ti gust primul sarut al zilei. Cel de 'buna dimineata'.
Apoi, vreau sa ma dezbraci acolo, in hol, sa lasi hainele sa cada incet si sa te simt direct pe piele. Intoarce-ma cu spatele la tine, sa-ti simt inima batand intre omoplati. Dupa ce ne sincronizam pulsul, o sa fiu atat de conectata incat, cu palmele tale calde si linistitoare puse pe ochi, n-am nevoie sa vad ca sa fac pasii care ma duc in marea noastra personala.
Nu vreau sa aud nimic. Doar apa care isi linge buzele cand intram. Doar mirosul de curat si de proaspat. Doar tu - in spatele meu, ca un scut. Tacerea asta impreuna sa ne spele de randurile de praf, de transpiratie, de nervi indesati inapoi in gat, de dorul retinut. Si prosopul urias, usor aspru de la atata spalat, neaparat alb, sa ma invaluie cand stam impreuna la cafeaua de seara.
Fa dragoste cu mine asa cum numai tu stii. Cu sarutari surprinzatoare si muscaturi electrizante. Cu mainile care ma cutreiera ca nasul atent al unui caine de vanatoare care tine o urma. Cu pielea ta, care nu se dezlipeste de mine nici o secunda. Si muzica aceea care mi-a intrat in sange si care ma parcurge in circuit inchis sa se auda in camera in care ne ascundem de lume ca sa ne bucuram unul de altul in legea noastra.
Mi-e tot timpul dor de diminetile impreuna. De clipirile telefonului care da alarma, de lumina care se furiseaza tacuta in casa. Vreau sa stii ca soarele nu rasare, de fapt, galben si rotund pe un cer senin. Pentru mine, soarele e albastru ca ochii tai si se inalta pe un cer auriu, intre gene aproape blonde. Se ridica de dupa curbura pernei si ma lumineaza toata atunci cand iti vad zambetul din privire si-ti gust primul sarut al zilei. Cel de 'buna dimineata'.
duminică, 11 ianuarie 2009
sunday, bloody sunday
Dumnezeule mare...
Fucking shit...
Baaag pula
Cel mai simplu ar fi daca m-ai crapa dintr-o miscare. Cu un satar urias, nici macar bine ascutit. Si daca m-ai atarna intr-un carling, in cea mai rece si imunda sala a abatorului. Sa stau asa, cu capul in jos, ca o carcasa cuprinsa de rigor mortis. Cu o stampila vinetie pe buca. Pentru autenticitate.
N-am cu ce-mi tine mintea ocupata si o iau razna, evident. Tot invart in minte povesti despre care toata lumea imi spune cum incep si cum trebuie terminate. Si eu tot nu vreau sa pricep. Sa accept ca au dreptate. Ca-s mai mult de doua persoane care-mi zic sa ma duc naibii sa dorm, ca-s beata rau si nu-mi sta bine. Eu continui o echilibristica dizgratioasa si ostentativa si ma bat de toti peretii posibili. Iar pe cei imposibili ii ridic eu, repejor, cu un avant muncitoresc demn de o cauza mai buna.
Asadar... Tic, tac... tic, tac. Timpul trece. N-ai cum sa-l omori. In cele din urma, te omoara el pe tine. Lovitura de gratie o primesti cu incarcatura de maxima rautate atunci cand, murind, constati ca ai tot invatat in viata - dand cu capul de pragul de sus - si uite, acu, cand esti intelept si cumpatat si plin de idei bune in cap, gata. Ti se pune capac. Batut cu patru cuie lungi, de le spune piroane. Si bagat la 2 m sub pamant. Ca sa nu ai timp sa pui in aplicare toate lectiile alea indurate cu greu.
Cristina e ultima care mi-a spus: baga-ti mintile-n cap. Fa sa-ti fie bine. Pune-te pe primul loc. Restul lumii trebuie sa fie in top, dar cam la vreo 30 de locuri libere dupa tine. Care tre' sa fii number one. Aduna-te, zambeste, indreapta spatele. Pune tocuri, o sa te oblige sa ridici barbia cu demnitate. Flutura din gene. Refuza. Refuza, refuza cu indaratnicire. Si-atunci o sa te potopeasca toti cu tot ce au mai bun pe inventar. Ai dreptate, Cristina. Si cred ca ma pun pe primul loc. Numai ca, nu stiu cum se face, dar e primul de la coada.
E duminica si n-am ce face. Am fugit de acasa numai ca sa nu mai fiu sub supravegherea atenta a celor doi ingeri pazitori care m-au facut. Si care sufera ca doi inocenti din cauza faptului ca nu stiu sa-mi desenez pe mutra zambetul linistitor si oficial o-duc-bine-totul-e-excelent-viata-e-frumoasa. E soare, e relativ cald pentru o zi de ianuarie. M-as duce in lume. Dar benzina e scumpa si criza incepe sa muste tot mai hulpav. Timpul asta liber - la care am tanjit atat de mult - ma sufoca.
Vreau sa fiu tinuta strans in brate. Sa fiu ciufulita, smotocita si incinsa. Sa-mi uit capul pe pieptul cuiva - uitandu-ma la televizor, pe fereastra sau la oamenii care circula prin mall. Orice fel de spectacol e un pretext pentru a-mi tine capul acolo, pentru ca asta e cel mai bun mod de a lasa toata incarcatura electrostatica din creierul meu ravasit sa se scurga. E singurul fel in care stiu sa functionez unplugged.
Dar nu se poate. Nu intreba de ce. Ca intreb eu destul si nu gasesc decat raspunsuri care nu-mi plac.
Fucking shit...
Baaag pula
Cel mai simplu ar fi daca m-ai crapa dintr-o miscare. Cu un satar urias, nici macar bine ascutit. Si daca m-ai atarna intr-un carling, in cea mai rece si imunda sala a abatorului. Sa stau asa, cu capul in jos, ca o carcasa cuprinsa de rigor mortis. Cu o stampila vinetie pe buca. Pentru autenticitate.
N-am cu ce-mi tine mintea ocupata si o iau razna, evident. Tot invart in minte povesti despre care toata lumea imi spune cum incep si cum trebuie terminate. Si eu tot nu vreau sa pricep. Sa accept ca au dreptate. Ca-s mai mult de doua persoane care-mi zic sa ma duc naibii sa dorm, ca-s beata rau si nu-mi sta bine. Eu continui o echilibristica dizgratioasa si ostentativa si ma bat de toti peretii posibili. Iar pe cei imposibili ii ridic eu, repejor, cu un avant muncitoresc demn de o cauza mai buna.
Asadar... Tic, tac... tic, tac. Timpul trece. N-ai cum sa-l omori. In cele din urma, te omoara el pe tine. Lovitura de gratie o primesti cu incarcatura de maxima rautate atunci cand, murind, constati ca ai tot invatat in viata - dand cu capul de pragul de sus - si uite, acu, cand esti intelept si cumpatat si plin de idei bune in cap, gata. Ti se pune capac. Batut cu patru cuie lungi, de le spune piroane. Si bagat la 2 m sub pamant. Ca sa nu ai timp sa pui in aplicare toate lectiile alea indurate cu greu.
Cristina e ultima care mi-a spus: baga-ti mintile-n cap. Fa sa-ti fie bine. Pune-te pe primul loc. Restul lumii trebuie sa fie in top, dar cam la vreo 30 de locuri libere dupa tine. Care tre' sa fii number one. Aduna-te, zambeste, indreapta spatele. Pune tocuri, o sa te oblige sa ridici barbia cu demnitate. Flutura din gene. Refuza. Refuza, refuza cu indaratnicire. Si-atunci o sa te potopeasca toti cu tot ce au mai bun pe inventar. Ai dreptate, Cristina. Si cred ca ma pun pe primul loc. Numai ca, nu stiu cum se face, dar e primul de la coada.
E duminica si n-am ce face. Am fugit de acasa numai ca sa nu mai fiu sub supravegherea atenta a celor doi ingeri pazitori care m-au facut. Si care sufera ca doi inocenti din cauza faptului ca nu stiu sa-mi desenez pe mutra zambetul linistitor si oficial o-duc-bine-totul-e-excelent-viata-e-frumoasa. E soare, e relativ cald pentru o zi de ianuarie. M-as duce in lume. Dar benzina e scumpa si criza incepe sa muste tot mai hulpav. Timpul asta liber - la care am tanjit atat de mult - ma sufoca.
Vreau sa fiu tinuta strans in brate. Sa fiu ciufulita, smotocita si incinsa. Sa-mi uit capul pe pieptul cuiva - uitandu-ma la televizor, pe fereastra sau la oamenii care circula prin mall. Orice fel de spectacol e un pretext pentru a-mi tine capul acolo, pentru ca asta e cel mai bun mod de a lasa toata incarcatura electrostatica din creierul meu ravasit sa se scurga. E singurul fel in care stiu sa functionez unplugged.
Dar nu se poate. Nu intreba de ce. Ca intreb eu destul si nu gasesc decat raspunsuri care nu-mi plac.
joi, 8 ianuarie 2009
doua maini
As putea trai foarte bine cu o singura mana. Imi ajung - cu prisosinta - 5 degete pentru a-mi numara prietenii. Dar continui sa defilez cu doua - pentru simetrie. Pe dreapta contabilizez, iar stanga o port pentru a tine directia cand sunt la volan.
hertzattack la cap
Care e numele care se da bolii care te impinge sa-ti faci rau cu buna stiinta, atunci cand toata pleiada de neuroni indelung exersati din capul propriu spune "nuuuu"?
Nu-mi mai aduc aminte cum am constatat ca m-am indragostit prima data in viata mea; de aceea, mi-a si fost greu sa-mi dau seama si sa accept faptul ca am reusit sa ma indragostesc din nou, intr-un timp atat de scurt - cam in timpul in care primesc doua sarutari jucause, un sarut adanc si fierbinte, cu limba strecurata adanc in gura mea si o muscatura de umar, cu doar un milimetru peste ceea ce se cheama 'inofensiv' - un milimetru bine calculat, care sa ma treaca doar cu un pas peste blazare si sa ma duca urgent intr-o tara a surprizei si a placerii dureroase. Am primit o muscatura din asta si am constatat-o a doua zi, dimineata, singura, in baia din casa parintilor mei (observi ca nu spun "acasa"); am purtat urmele vinetii ale dintilor si ale gurii care mi-a atins pielea cum as purta un epolet care imi confera cel putin gradul de maresal, ca pe atingerea magica si adanc onoranta a sabiei unui rege care ma innobileaza si ma ridica la rangul de cavaler.
Si-apoi... diminetile alea care mi-au creat o dependenta acuta - acum sunt in sevraj, unul puternic, dureros; diminetile alea absolut speciale, atat de calme, atat de line, cu somn amestecat cu mirosul de cafea, cu sarutari atat de caste si de adevarate, cu lumina care patrundea lin in camera si anunta ca o noua zi rasare din ceasca de cafea - cea mai buna pe care am baut-o in viata mea.
Evident, totul se intampla numai in capul meu. Cand incerc sa pun in cuvinte totul, reusesc performanta fenomenala de a comite niste rostiri coborate direct din paginile speciale ale DEX-ului, ca-ntr-un fel de festival al vocabularului care se foloseste numai la marile sarbatori. Reformulez, si gasesc niste sinonime la fel de elevate si de rare. Ma aud ce spun si-mi dau seama ca suna a parada, dar adevarul e ca ceea ce simt nu incape decat in cuvinte cu adevarat mari si frumoase. Pur si simplu, asa-mi iese.
Din nou evident - totul se opreste cam la o jumatate de milimetru de tine. Ricoseaza cu scantei si se duce dracului invartindu-se, cu spirale si dare de praf ridicate in urma. Ramai inchis in tine, tot ce imi oferi e albastrul ochilor, in spatele albastrului sunt doua ecluze ferecate, impenetrabile.
Masurata cu simt de raspundere, distanta dintre creier si inima nu poate fi mai mare de 20 de cm. Indiferent de cat de lung si gratios as avea gatul. In ciuda matematicii elementare, de necontestat, inclin sa cred ca distanta e, de fapt, ca de la o planeta la alta. Mintea mea toaca incontinuu tot felul si de-acolo porneste totul. Se aprind becurile de avarie. Toate. Simultan. Si-atunci sunt pierduta, tot ce pot sa fac e sa ma urc in masina si sa fac din mine bumerang, sa ma arunc spre casa pe cele mai lungi drumuri posibil, ca sa pot metaboliza explozia uriasa din mine.
Tot ce trebuie sa faci e sa ma atingi. Si-atunci, ca printr-o vraja in care cine naiba sa mai creada in secolul asta al demitizarilor, ca printr-un act de magie surprinzator - ma linistesc. La mai putin de 20 de cm de centrul unui univers in dezordine, inima - sau ce-o fi salasluind acolo - face pace. Fiecare atingere imi alearga pe sub piele, intr-un tropot tacut si linistit de mesager venit cu vesti bune. E un mesaj fara cuvinte. Mintea mea - care mi-e inger pazitor si gardian in acelasi timp - clipeste din ochi fara sa inteleaga cum pot sa capitulez de fiecare data, cum pot sa deschid larg portile cetatii si sa plec steagul, cu bucurie, atunci cand esti langa mine.
Pentru ca nu esti langa mine. Pentru ca mare parte din povestea asta pe care am lungit-o inutil de mult e, de fapt, povestea in care ma indragostesc mai tare de mine, cred. De faptul ca ma recastig, ma recuperez, ma dezmortesc. Uite ca pot. Uite ca vreau. Vreau. Vreau. Vreau. Bring it on.
Asadar, sufar ca un foarte istet caine prost. Dar e bine.
Nu-mi mai aduc aminte cum am constatat ca m-am indragostit prima data in viata mea; de aceea, mi-a si fost greu sa-mi dau seama si sa accept faptul ca am reusit sa ma indragostesc din nou, intr-un timp atat de scurt - cam in timpul in care primesc doua sarutari jucause, un sarut adanc si fierbinte, cu limba strecurata adanc in gura mea si o muscatura de umar, cu doar un milimetru peste ceea ce se cheama 'inofensiv' - un milimetru bine calculat, care sa ma treaca doar cu un pas peste blazare si sa ma duca urgent intr-o tara a surprizei si a placerii dureroase. Am primit o muscatura din asta si am constatat-o a doua zi, dimineata, singura, in baia din casa parintilor mei (observi ca nu spun "acasa"); am purtat urmele vinetii ale dintilor si ale gurii care mi-a atins pielea cum as purta un epolet care imi confera cel putin gradul de maresal, ca pe atingerea magica si adanc onoranta a sabiei unui rege care ma innobileaza si ma ridica la rangul de cavaler.
Si-apoi... diminetile alea care mi-au creat o dependenta acuta - acum sunt in sevraj, unul puternic, dureros; diminetile alea absolut speciale, atat de calme, atat de line, cu somn amestecat cu mirosul de cafea, cu sarutari atat de caste si de adevarate, cu lumina care patrundea lin in camera si anunta ca o noua zi rasare din ceasca de cafea - cea mai buna pe care am baut-o in viata mea.
Evident, totul se intampla numai in capul meu. Cand incerc sa pun in cuvinte totul, reusesc performanta fenomenala de a comite niste rostiri coborate direct din paginile speciale ale DEX-ului, ca-ntr-un fel de festival al vocabularului care se foloseste numai la marile sarbatori. Reformulez, si gasesc niste sinonime la fel de elevate si de rare. Ma aud ce spun si-mi dau seama ca suna a parada, dar adevarul e ca ceea ce simt nu incape decat in cuvinte cu adevarat mari si frumoase. Pur si simplu, asa-mi iese.
Din nou evident - totul se opreste cam la o jumatate de milimetru de tine. Ricoseaza cu scantei si se duce dracului invartindu-se, cu spirale si dare de praf ridicate in urma. Ramai inchis in tine, tot ce imi oferi e albastrul ochilor, in spatele albastrului sunt doua ecluze ferecate, impenetrabile.
Masurata cu simt de raspundere, distanta dintre creier si inima nu poate fi mai mare de 20 de cm. Indiferent de cat de lung si gratios as avea gatul. In ciuda matematicii elementare, de necontestat, inclin sa cred ca distanta e, de fapt, ca de la o planeta la alta. Mintea mea toaca incontinuu tot felul si de-acolo porneste totul. Se aprind becurile de avarie. Toate. Simultan. Si-atunci sunt pierduta, tot ce pot sa fac e sa ma urc in masina si sa fac din mine bumerang, sa ma arunc spre casa pe cele mai lungi drumuri posibil, ca sa pot metaboliza explozia uriasa din mine.
Tot ce trebuie sa faci e sa ma atingi. Si-atunci, ca printr-o vraja in care cine naiba sa mai creada in secolul asta al demitizarilor, ca printr-un act de magie surprinzator - ma linistesc. La mai putin de 20 de cm de centrul unui univers in dezordine, inima - sau ce-o fi salasluind acolo - face pace. Fiecare atingere imi alearga pe sub piele, intr-un tropot tacut si linistit de mesager venit cu vesti bune. E un mesaj fara cuvinte. Mintea mea - care mi-e inger pazitor si gardian in acelasi timp - clipeste din ochi fara sa inteleaga cum pot sa capitulez de fiecare data, cum pot sa deschid larg portile cetatii si sa plec steagul, cu bucurie, atunci cand esti langa mine.
Pentru ca nu esti langa mine. Pentru ca mare parte din povestea asta pe care am lungit-o inutil de mult e, de fapt, povestea in care ma indragostesc mai tare de mine, cred. De faptul ca ma recastig, ma recuperez, ma dezmortesc. Uite ca pot. Uite ca vreau. Vreau. Vreau. Vreau. Bring it on.
Asadar, sufar ca un foarte istet caine prost. Dar e bine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)