a sau b

alegerile pe care le facem spun o suma de lucruri despre noi

poti sa alegi o viata in care sa visezi mereu sa calatoresti spre geografia prezentata de agentiile de turism si de stirile de la alta ora decat ora 5, sa cauti sa te casatoresti cu o blondula care nu ridica mari probleme, un fel de femeie partial decarbogazeificata, dar are toate sansele sa transmita copiilor din frumusetea ei, sperand ca se va prinde de ei si ceva din intelectul tau sarac, dar cinstit; sa muncesti o viata ca sa ai casa de clasa mijlocie, cu curte mica, in care copiii aceia frumusei si isteti sa invete sa se dea pe bicicleta si sa se joace cu labradorul de rigoare, prietenos si zambitor cu canini impecabil de albi

sau... poti sa alegi sa nu; sa astepti cu incapatanare si cu obstinatie demna de o cauza mai nobila, sa nu capitulezi in fata unui barbat care stie sa-ti repare robinetul, dar pe care il iubesti molcom pentru ca-si tine mainile aspre mai mult in proprii pantaloni decat pe tine; sa te pastrezi pentru momentele acelea rare, dar intense, in care ai alaturi un om intr-o pasa exceptionala, care stie sa te aprinda ca pe un lichid extrem de inflamabil, facandu-te sa explodezi in serie

asadar: refuz sa ma multumesc cu asperitatile consoanelor care formeaza o majoritate covarsitoare - hmm... - si aleg sa ma deschid pentru cei care ma fac sa cred din nou in toate vocalele, adica pentru oamenii care sunt oooo... si aaaa...

daca asta iti spune ceva despre mine, te rog, vocalizeaza

jazzy

dupa 1000 de km facuti intr-o singura zi, mi-ar fi placut sa ajung acasa, sa deschid usa invartind cheia usurel in broasca, sa ma dezbrac pe traseu, ca-n filme, sa ma duc sa ma spal pe dinti - neaparat - si sa ma var in pat langa tine, adormind in aerul cald care iti inconjoara somnul

sa-mi propun sa dorm mai mult ca tine, dar sa ma trezesc oricum inainte si sa umblu prin casa, ascultandu-i sunetele citadine - vecinii care dau drumul la robinetul din bucatarie, trenul care trece, traficul cu zgomotul, aparatul de cafea care deschide ferestrele diminetii; sa am timp sa fac dus incetisor, cu apa fierbinte din belsug, sa-mi pun doua randuri de masti si sa vin sa te duc inapoi in pat, lipindu-mi de tine obrazul curat, mirosind a crema si a inceput de weekend

vreau sa stam in pat pana tarziu, rotindu-ne caldura personala de la unul la altul, in taceri dormitande si in povesti intrerupte de pitigaturi de fund si chicotelile mele, venite la pachet, plus rasul impreuna, calm, cald, complice; stiu ca, odata trezit, nu mai poti sa dormi, asa incat o sa ma prefac extrem de obosita, doar ca sa inchid ochii in care iti infigi privirile, asteptand sa afli ce mai gandesc, ce mi se mai plimba prin minte

diminetile de weekend trebuie neaparat sa fie jazzy, cu cafea aburinda, cu asternuturi pufoase si somnoroase, cu copilarii - omleta cu paine prajita si o cana sanatoasa de lapte, cu stat umar langa umar in fata oglinzii din baie, tu barbierindu-te, eu - cerandu-ti sa te sarut in joaca pe buzele foarte rosii, ferite de spuma alba

viata continua lin, cu soare iernatic peste parbrizul care se apara cu parasolare si cu praf lasat acolo intentionat, cu un drum fara graba spre locul in care te duci sa-ti iei ceva pentru iarna sau spre locul in care o sa vrem sa ne iubim public, printre prietenii nostri, cu care vrem sa sarbatorim... sarbatorile

iar seara, cand vii din camera, de la televizor, dupa doua ore in care te-ai uitat la emisiunea ta de pe Discovery, sa ma cuprinzi in brate din spate, in vreme ce inocenta de mine pune vasele spalate in dulap, sa ma rotesti si sa-mi spui "te iubesc" in fata

hit me with your best shot

don't dana me

nu-ndrazni sa taci; sa taci, sa te uiti; sa te uiti fix, impenetrabil, gol, bidimensional - nu e nici un fel de profunzime in spatele privirii, doar culoarea portocalie pe care o traiesti cu toata incarcatura de care e capabila o nevertebrata

vreau sa vii, sa ma iei pe sus, sa ma intorci pe dos ca-ntr-un fel de Matrix anatomic, sa-mi iei cele doua organe din cutia craniana si din impletitura coastelor si sa le faci vant intr-un colt, asa cum se-ntampla cu globurile de pe pomul de Craciun, imediat dupa Anul Nou - complet inutile; sa-mi razi in nas si sa-mi spui ca-s un sirop ieftin, ca nu mi se sta sa fiu umana, calda, calma, cu toane unduioase si feline, de pisica nascuta si crescuta pe teracota

cap-gura-ficat: NU exista ce vrei eu, lucrurile NU stau si cum cred si toata senzatia aia de libertate din capul meu e doar o dereglare de perceptie, datorata privarii de somn si de satisfacerea altor nevoi, la fel de elementare pentru supravietuirea spiritului, dar nu si a trupului

nu vreau operatii chirurgicale cu laser: bla bla bla si sper ca bla bla bla

vreau sa doara

abuz !

URA suna la gropi. Clantanit metalic. Nu numai la gropi, chiar si la frana brusca, daca face balans. Sunetul ala metalic, puntea fata. Ma gandesc indelung si ajung sa iau hotararea eroica - doar n-are ce sa se intample rau - sa-mi bag masina in service. Nu spui care, persoane importante.

Aaa... masina e ok. Am urcat-o pe elevator, am demontat roata, verificat prin ciocanire, zgaltaire si ochiometrie si n-are nimic. Efectuat si test urechiometric - nu bate nimic in trafic. (evident, daca mergi cu viteza constanta, pe drum drept, in masina in care intri prima data si nu binevoiesti sa opresti muzica). Aaa.. e perfecta, toate bune si frumoase, trebuie doar reglat unghiul de fuga, domnuca draga, numa' ca asta se poate face doar peste 2 - 3 zile - e stricat standul cu pricina.

Domnuca - adica eu - reprima niste draci si injuraturi nepereche, derulate pe 5 minute, fara pauza pentru reclame; da ochii peste cap, trage aer in piept, adanc si-i da drumul printre dinti, incetut: pai... are cum sa sune de la... unghiul de fuga? Daaaa, cum nu. Nu ziceati ca nu suna, totusi, nimic? Ba daaa...

Renunt. Fac o socoteala rapida ca trebuie sa platesc o constatare in care nu s-a constatat decat ca-s o muiere proasta cu halucinatii auditive, care vrea sa fie in centrul atentiei unei adunari de pinguini in salopete albastre. Mda, nu se poate intampla nimic rau...

Ies in oras. Ma intorc la masina dupa doua ore. Pe intuneric. Si constat ca iluminatul stradal se oglindeste prea strident in... suportul de numar. Unde sclipeste ceva. Argintiu. Ma apropiu - mi-au schimbat suportii de numere !!!!!!!! Fara acordul meu!!!!!!!!! Si-au permis sa fure de pe masina mea - proprietate personala - si sa-si puna suport de reclama fara permisiunea mea.

E un abuz. N-am sa ma duc sa dau bani pe alti suporti de numere, sa-l pun pe tata sa-i schimbe, in zloata si ploaia de afara, doar pentru ca acest abuz incalificabil, care ma ataca in spatiul si timpul meu personal, care imi aduce un afront personalitatii si capacitatii de discernamant si care, pana la urma, imi neaga dreptul de a fi proprietarul pe deplin al lucrurilor mele - doar pentru ca aceasta abjectie sa treaca neobservata.

Maine vreau inapoi suportii mei de numere. N-o cheama URA degeaba.

kilometri

Am facut 12 kilometri in 60 de minute. Da, intr-o ora lunga de stat in coloana, semiambreiat, schimband vitezele de la liber la a-ntaia. Si-am exultat in traficul acela infernal, pentru ca am ascultat muzica, pentru ca nu ma grabeam nicaieri, pentru ca ma incalzea soarele si cerul senin de dincolo de sticla parbrizului.

Ma intorc in Cluj si-o iau de nebuna pe strazi, plimbandu-ma ca sa exersez din memorie sensurile unice, sa le invat pe cele nou infiintate - pe astea din urma le constat ca pe niste tradari, pentru ca se intampla fara mine. Bat stradutele, ungherele, toate cotloanele prin care am umblat, trec cu grija peste gropile care sunt tot acolo, doar o idee mai adanci, peste calea ferata de pe Plevnei - un pic mai adanca si mai lata, pe langa pietonii care stiu sa se asigure inainte de a traversa - oameni antrenati de traficul urban al unui oras cu trafic adevarat. Schimb benzile si daca nu e absolut necesar, doar ca sa verific daca mai pot conduce la fel, fara retrovizoarea de interior, in perfecta siguranta, anticipand totul. Si mai pot.

Verific ce se mai construieste la intrarile-iesirile din Cluj, mai ales ceea ce se intampla spre Gilau - pentru ca ma doare ca totul se petrece in lipsa mea si merg in inspectie, ca sa-mi intiparesc in memorie. Spre Gilau ma duc intotdeauna noaptea si e o senzatie cu totul speciala - intunericul, praful ridicat si incremenit in strat uniform in aer, iluminat piezis de niste reflectoare uriase, a caror dimensiune nu o poti percepe cu adevarat pentru ca intunericul ascunde proportiile; mai sunt semafoarele, puse pe o intersectie care are un drum care nu duce nicaieri, dar de fapt duce la masinile alea uriase, care isi fac munca lor de roboti martieni prin carierele de nisip si piatra cu care se construieste la autostrada. Ajungi la semaforul ala si clipeste rosu-verde, cu o semnificatie si o adresabilitate doar de el stiuta, si n-ai cum sa nu te simti cumva privilegiat ca asisti la tot spectacolul acela rupt de realitate.

Si mai e un loc la care ma intorc cu consecventa unui criminal in serie - doar ca eu n-as putea sa ajung la 'serie', sunt atat de previzibila in destinatia aceea... E undeva sus, o curba in causul careia pot s-o las pe URA cu portiera deschisa, cu Ambientalul pus pe repeat si cu mine cu un picior strans in brate si cu barbia pe genunchi, privindu-mi domeniul ale carui granite sunt trasate cu lumina de luna. Acolo sunt libera. Acolo am aer, acolo ma pot intinde. Si totul se transforma intr-un fel ciudat, pe care nu-l pot numi, dar care mi-e atat de personal si de aproape, incat nu pot sa nu ma duc acolo, sa-mi iau in stapanire domeniul nocturn.


Faceam drumurile acelea cu cafea luata din benzinarie si cu pachetul de tigari. Acum, le fac fara tigari, dar le trag in piept la fel de adanc.