"Praji-de-nunta"

Nu ma pot abtine sa nu notez unele idei recoltate din incursiunile mele dupa 'praji-pentru-nunta'.

Asadar, iata cum ar trebui sa fie 'the dream cakeshop' pentru o mireasa. A se nota ca aceasta subspecie umana - mireasa, adica - trebuie tratata cu rabdarea infinita pe care o acorda altruistii veritabili celor cu handicap mintal sever, dar si cu viclenia de care ai nevoie pentru a-ti invinge adversarul cu propriile-i arme.

Vorba lunga, saracia omului. Deci:

Blindeaza-ti avangarda. Adica materialele de prezentare. Adica site-ul. E primul loc de unde te fileaza miresicile. Pe langa fotografii – profi, din alea de sa le trimita in disperare in camara si frigider dupa substitute pentru bunatatile de pe monitor – pune informatii.

Mie mi-a luat ceva timp sa aflu lucrurile elementare – cate grame trebuie sa aiba o felie de tort care se serveste la sala, cate grame de ‘dulci’ si cate de ‘sarate’ pe cap de invitat, cate grame de prajituri asortate se dau acasa sau cat e de bun simt sa cantareasca tortuletul la pachet.

Fa totul clar si transparent. Ce tip de ambalaj, daca e inclus sau nu in pret. Cum trebuie tinute produsele inainte de servire, cu cat timp inainte trebuie scoase din frigider. Eu as chiar sublinia faptul ca sunt perisabile; ergo, sunt maiestrit faurite din ingrediente naturale, ca la mama acasa, doar ca la scara de mini-industrie. "Doar ca sa fi tu fericita, miresico!"

Precizeaza ce fel de accesorii se pot oferi – forme din martipan, pufuri de frisca, figurine din alea ridicole cu miri si mirese necomestibile, panglici, funde, sclipici. Foarte important: daca intra sau nu in pret. Daca se pot pune flori naturale, cine le pune, la ce ora, in ce scop.

Cel mai important – si acum o sa intelegi de ce ii tot dau inainte cu “miresici” – atentie la descrierea produselor. Asa nu: blat negru de cacao si crema alba de vanilie. Ci uite-asa: blat pufos si usor de cacao, inrourat cu sirop caramel si crema usoara de vanilie aromata. Epitete. Adjective. Si: diminutive. It’s a must. Miresicile le place diminutivele. Vezi pe www.miresici.ro

Ca tot veni vorba – vechea mea meteahna: forumurile. Sunt cateva care au notorietate si drept urmare sunt populate de o foarte activa fauna de mirese to be. Daca intri prost in gura lor – la figurat vorbind, te stie tot targul ca tortul n-a fost insiropat, ca o funda de martipan a fost mai putin infoiata decat celelalte 39, ca n-ai livrat la timp, ca n-a iesit ‘ca-n poza’. Asa ca trebuie tinut cont de vox populi on-line. La modul proactiv.

Degustarile. Trebuie neaparat sa fie gratuite. Mi s-a intamplat sa fiu invitata in sictir sa degust orice vreau din cofetarie. Contra cost. La pret de felie intreaga. Cred ca-si imaginau ca-si pot atinge targetul valoric zilnic cu ocazia diabetului meu debutat fortat.

Ca si altii, le oferi gratuit o selectie de torturi. Dar, spre deosebire de altii, nu tii viitoarele mirese + mamele + soacrele + nasele intr-o incapere de tranzit, pe unde circula personalul cofetariei, sa le stea imbucaturile in gat ca se uita toata lumea la ele cand mananca. In plus, nu le dai felii intregi – ca doar nu-s niste vaci grase care infuleca tot si oricum nu le ajunge. Ele sunt niste finute si dieta permanenta le-a ascutit simturile. Asa ca pot sa evalueze produsele si din portii mai mici, de doua inghitituri de bon ton. Astfel nici cofetaria nu arunca prea multe resturi, nici personajele feminine nu pleaca de-acolo regretand ca n-au terminat de pe platou, de parca ar fi ultima lor sansa de a pune ceva dulce in gura. Si, daca faci niste tavite de carton pretiparite cu numele tortului – sau orice alt mod de a indica numele produsului – le scutesti de penibilul lipsei de memorie (“asta care e ? cu fructe?”) si de cel al aratatului cu degetul sau cu lingurita murdarita de frisca si un strop de ruj.

Si, neaparat, lasa un gust dulce. Care sa dureze pana a doua zi. Adica prima zi a vietii lor impreuna. Adica atunci cand se trezeste mireasa cu buclele turtite si mirele cu ochii cat cepele – ‘ce-am facut????????’ – si traiesc cat mai intim primele lor momente oficial impreuna. Da bonus un tort de doua persoane. Ca sa poata savura ceva in liniste, fara ochii altora atintiti asupra lor, fara a fi in continuare personaje intr-o sceneta. Cel mai bun tort din retetar. Sau, mai pragmatic si deloc insiropat – da bonus un set de ambalaje in care sa-si adune ceea ce ramane pe mese – nimeni nu e niciodata pregatit cu recipiente pentru asa ceva. O tavita de carton prevazuta fix pentru acest moment vine ca un Distonocalm in plina criza de nervi. E salvatoare. Si daca e si personalizata – evident ca e – te tin minte nu numai mireasa si miresoiul ei, ci si doua perechi de mame, cateva de matusi si de fete batrane care au dat o mana de ajutor la inlaturat urmele dezastrului culinar din seara precedenta.

Cam astea ar fi o parte din idei. Ca sa stii si tu la ce m-am gandit astazi, in vreme ce alergam pe banda, la sport :)

codul bunelor maniere adnotat

Mare dilema: cum procedezi cand iti stergi nasul cu spectatori? Codul bunelor maniere spune ca nu e frumos sa intorci altora spatele. Cred totusi ca e de preferat sa le oferi celorlalti spatele decat sa le oferi reprezentatia celor doua degete inmanusate in servetel, varate fiecare intr-o nara si gestul de nereprimat care ne face pe toti, la sfarsit, sa ne uitam in servetelul folosit pentru a analiza cantitatea si calitatea minereurilor extrase din cavitatea nazala.

Da, e politicos sa spui "pofta buna" si "sa-ti fie de bine". Doar ca tot de politete tine si obligatia ta de a respecta dreptul celui care mananca la imbucaturi nefragmentate de raspunsurile pe care propria-i politete il obliga sa ti le dea.

Nu intreba "ce faci, cum esti?" cu ochii in monitor sau in timp ce treci, fara sa reduci viteza, pe langa cineva, doar pentru a umple cu ceva cei cativa pasi pe care ii faceti oarecum impreuna. E mai onorabil sa te arati fatis indiferent decat evident ipocrit.

Si, pentru Dumnezeu, nu face conversatie cand te intalnesti cu o colega la toaleta. Mai ales cand fiecare e in plina actiune, in cabina ei. Faptul ca porti un dialog peste peretii subtiri si incompleti ai WC-urilor nu face mai putin jenanta alaturarea fortata a doua persoane in momente atat de intime.

Uneori, politetea de trotuar este scutul cu care-si apara unii lipsa de personalitate. Faptul ca sunt privati de creativitatea care le permite sa improvizeze inteligent ma apara atunci cand imi permit sa fiu neconforma: nu pot sa-mi dea decat fie o replica standard, fie una de rautate fatisa. Ceea ce, nu-i asa, e demascator si lipsit de politete.

tipologii de companii

Capital 100% romanesc. Inceputa ca afacere de familie, pastreaza cu siguranta cel putin unul-doi din membrii fondatori. Incredintati ca SRL-ul pe care l-au crescut la san este de-a dreptul Raiul pe pamant, varsta care-i face contemporani cu momentul pacatului originar nu este un argument suficient sau realist pentru a te convinge.

Filiala locala a unei multinationale. Chiar daca la intrarea in sediu nu e nici o pancarta cu "munca te va elibera", poti avea certitudinea ca esti inregimentat intr-un lagar de concentrare modern, din care iesi in permisii zilnice de cateva ore - conceptul modern al acestei forme de opresiune a eliminat costurile legate de cazarea, alimentarea si imbracarea detinutilor. Esti mandru de ecusonul tau nichelat? Ai si de ce: era mult mai dureros sa ti se tatueze antebratul.

Echipa tanara, mediu de lucru dinamic. Adica iures continuu de prospat absolventi si tineri carieristi dornici sa apuce la al doilea job din viata lor. In ciuda regulilor de imagine stricte, insasi compania decide ca este mai ieftin ca ecusoanele sa nu se mai faca altfel decat scrise de mana, cu markerul de CD-uri.

Echipa rodata. O mana de oameni extrem de incantati de modul in care si-au sculptat in scaun forma propriilor fese. Cei din jur par sa aiba suspecte trasaturi de membri ai unei familii consagvine. Toate femeile sunt simultan la ciclu si barbatii par sa fi uitat cu desavarsire cuvantul cu 'p'. Ceva te face sa crezi ca n-au uitat doar cuvantul.

Birouri generoase, open space. A se citi spatiu de lucru comun, ca un comandament de front, in care ideea de minima intimitate este nu numai frivola, ci chiar condamnabila. Spatiul personal se limiteaza strict la distanta dintre cele doua urechi pe care le posezi, asta in cazul fericit in care ti se permite sa evadezi ascultand muzica in castile puse la dispozitie de companie.

Birou personal. Un loc decupat din revistele de amenajari interioare, stralucind aseptic a metal lustruit si mirosind discret a aparatura hi-tech. Locul unde joci rolul omuletului speriat din "Strigatul" lui Munch, pentru ca nimeni nu-ti trece decat pragul emailului sau al telefonului. Cand pretentia de bonsai de pe birou isi leapada toate frunzele si fotografiile personale se incapataneaza sa se decoloreze complet in decurs de o zi, e timpul sa te increzi in semne si sa iti cauti un job printre oameni.

Ideile venite la prima strigare si prezentate mai sus sunt o exagerare si corespund in proportie de 90% realitatii.

dragoste tehnica

Nesiropos si foarte simplu codificat: esti priza mea cu impamantare, dragoste.

adevarul adevarat

Adevarul adevarat e ca ma simt de parca mi s-ar fi stins aureola. Tzac, un neon ars. Si-apoi semiintuneric compromitator. Cred ca asta e senzatia 'de manual' dupa o lobotomie: ai amintiri vagi si fantomatice cu o parte din tine care a disparut definitiv.

Imi lipseste oglinda in care sa ma reflect. Peretele din care sa ricosez. Blana de iepure care ma momea sa alerg ca un ogar afgan. Sunt suspendata intr-un vid nici macar ermetic, atat de mundan, de politically corect, de comun, ca nici nu ma pot plange convingator, pentru ca asta pare a fi realitatea majoritatii.

Pentru ca nu mai muncesc cu pasiune, ma simt de parca mi-as fi pierdut harul.

Vreau sa muncesc !

Oricine ma stie cat de cat a aflat deja ca, daca nu am mintea ocupata, o iau razna. Ei bine, pe vremuri asta se manifesta patologic prin faptul ca eram incordata ca un arc si rea ca un drac. 24 din 24 de ore. Mai nou, m-am temperat binisor, dar am in continuare aceeasi problema: o minte care simte nevoia imperioasa sa se dea huta prin hatisuri de idei si probleme, ca altfel...

Ca o demonstratie de suprema obraznicie si dispret spre ce crede majoritatea romanilor despre notiunea de 'munca', eu chiar vreau sa muncesc. Sa nu-mi vad capul de treaba, sa-mi sune telefoanele, sa-mi trebuiasca sase maini - pentru volan, pentru telefon, pentru tastatura, pentru apasat butonul de facut cafea; sa-mi crape sistemul de la prea multe aplicatii deschise simultan, sa fac o plimbare rapida prin cateva tari din Europa doar prin telefon, vorbind engleza, un pic de franceza, nici un pic de germana, dar reusind sa ma inteleg cu toata lumea, chiar daca nu avem inca videotelefoanele prin care putem sa vedem ce ne desenam unii altora; sa stau la birou ca un politist de la circulatie in mijlocul celei mai aglomerate intersectii si sa decid rapid care e ordinea prioritatilor la toate cererile, intrebarile, comentariile care vin din toate partile.

Imi place ca, la sfarsitul zilei, sa pot bifa in agenda o suma de lucruri facute, in proportii mai mari sau mai mici; sa planific ce-i de facut in continuare, sa folosesc o cutie mare de carioci, care i-ar face invidiosi pe scolarii din I-IV, pentru a crea o legenda cromatica pentru diversele tipuri de activitati; vreau sa vad ca, zi dupa zi, harta aventurilor mele profesionale prinde contur, devine inteligibila, capata detalii, un relief la fel de generos ca si cel cu care a fost binecuvantata tara asta batuta de soarta din multe alte puncte de vedere. Vreau sa plec spre casa dupa ce am onorat ultima comanda, nu sa ies pe usa cum suna 'de iesire', ca pe vremea cand eram la scoala. Vreau sa simt ca orele pe care le-am dedicat altora - sefi, clienti, colegi, proiecte - au fost cu folos. Ca s-a adunat ceva din mine, din efortul pe care l-am depus, din ideile care mi-au venit din cauza ca mintea mea, ca un soarece pe rotita lui, a avut harnicia si inspiratia de a tine ritmul, cu un pic mai multa ingeniozitate decat i se permite rutinatului soricel.

Ma termina psihic sa stau degeaba. Ma goleste de continut, ma submineaza si contesta ca profesionist, imi ia peste picior competentele si experienta la zeflemea. Nu cred ca poate fi un afront mai mare pentru mine decat sa stau inutil cele 8 ore regulamentare de munca.

Pentru ca viata a stiut sa-mi demonstreze ca stie mai bine decat mine ce e bine, m-a purtat prin locuri si imprejurari din care, in ciuda rezistentei pe care am opus-o uneori (deseori), am avut mult de invatat. Si-acum sunt foarte multumita de mine pentru ca am ajuns la intelepciunea fantastica de a fi mai flexibila, mai deschisa, mai permeabila la nou si la schimbare, chiar daca schimbarile acestea nu sunt imediat corespondente cu ceea ce era in mintea mea.

Hei, care aveti nevoie de un negru pe plantatie?

studiu de caz

Ce faci daca esti o femeiusca mica la stat, la sfat, la cuget? Suferi ostentativ de complexul omului mic in cautare de afirmare. Cum n-ai carnet, nu-ti poti lua un bolid care domina prin lungime sau putere. Cum n-ai elasticitatea nobila prin care sa stii sa lasi de la tine, iti alegi un animal de companie pe care-l tii in lesa verighetei. Drept urmare, nu poti s-o ai mare nici de imprumut.

Asa incat, daca esti o astfel de femeiusca, te inarmezi cu un orgoliu nemasurat, straveziu si inconsistent. Si-l porti la vedere, supradimensionat, cum ai purta o eticheta de firma. Usor cu lame-urile, cucoana, oricat te-ai stradui sa pari de inalta clasa, lasi dupa tine un miros pregnant de second hand.

rangul de prieten

Trebuie sa fii o figurina dintr-o banda desenata, care nu poate iesi din 2D pentru perspectiva, sa ai un singur neuron, si acela speriat de propriul ecou in infinitatea cutiei craniene, si sa fii unul din cei care, din lipsa unui vocabular mai bogat de 200 de cuvinte, considera ca toti cu care faci schimb de fluide din spuma berii impartite ocazional sunt prieteni. Mai trebuie sa ai memorie de efemerida si vedere monocroma sa crezi ca toti oamenii pe care si in prezenta carora nu se renunta la ambalaj iti sunt prieteni.

Am cunostinte, amici. Persoane cu care, pe diverse criterii de nisa, ma frecventez. Purtam conversatii comode, de cele mai multe ori vidate si tratate chimic pentru rezistenta indelunga pe raft. Uneori, in rare si imprevizibile ocazii, ni le servim ca pe vremuri, in hartie. E maximul de atingere de care suntem in stare, si acela obtinut cu eforturi in cadrul unor relatii intretinute in mod premeditat.

Am un singur prieten. Alaturi de el am ajuns sa inteleg ca prieten adevarat ti-e cel cu care iti asum constient riscul de a te purta ca si cu cel mai mare dusman.

Lautareasca

Fara nici o legatura cu altceva decat vocea, sensibilitatea, valoarea si factorul "zbarleste-le parul pe ceafa si rascoleste-i unde nu se asteapta, mama lor de urbani": Romica Puceanu - "Da, mama, cu biciu-n mine". http://www.youtube.com/watch?v=JLH3k2YcnLo&feature=related

mic dejun cu dragoste

Farfuria aceea instelata de sandvisuri a fost o avanpremiera. Feliile de paine s-au lasat taiate cu un zgomot de dimineata crocanta. Perlele de branza de vaca insiropate in smantana 5% si-au aratat rotunjimile albe si-au plutit, pufoase, ca perdeaua care danseaza, unduita de aerul ce se-ntrece sa intre prin geamul larg deschis. Feliutele de ridichi au zambit ca si tine - cu dinti albi incadrati de rosul buzelor. Discul de ou fiert asezat savant peste branza e soarele nostru personal, rasarit pe fiecare felie. Iar frunzulita de patrunjel nu e altceva decat detaliul minuscul si induiosator-desuet care vorbeste despre dragostea mea pentru tine. Asadar, cina pe care ti-am servit-o in bucataria parintilor mei a fost o promisiune comestibila pentru mic dejunurile care au sa vina.

lectie tacuta

"Ce bine arati, se vede ca ti-ai tras futac !". Hm, se pare ca tintua de doliu ma avantajeaza. Am acceptat replica in virtutea unor vremuri in care ne permiteam diverse replici sub pretextul sinceritatii duse la extrem. Si-am acceptat cu zambet onest, pentru ca remarca se adauga unui sir nepremeditat de aprecieri pe care le-am primit de la persoane diferite.

Dar cand am fost intrebata, ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat in cei mai bine de doi ani de cand nu ne-am vazut, "ia zii, cu ce se ocupa futacu'?", m-am bucurat ca raspunsul mi-a fost intrerupt de necesitatea curioasei de-a-si pune copilul la piept. In urmatorul minut, cand intrebarea s-a repetat cu mici variatii, in care termenul "futac" a ramas neschimbat, mi-am promis ca raspund pe masura resentimentelor, a condescendentei si a atitudinii de om pestrit la mate din intrebare. Dar am ales sa nu raspund deloc.

Desi e indiscutabil ca sunt deosebit de talentata la replici taioase, de data aceasta am ales sa dau o lectie tacuta despre ce inseamna sa ai, cu adevarat, clasa.

rafinamente

Dupa botezul si inmormantarea la care am fost impreuna in acelasi weekend, am observat cu voce tare faptul ca nu ti-ai facut cruce, ritualic si sincron. Sunt datoare cu o completare: am observat si ca ai ales sa nu-ti adapostesti mainile inghetate in buzunare pe toata durata slujbei. Respectul tau impune respect!

mall-fobia

Probabil n-ar trebui sa spun asta, dar... who am I kiding? Sunt o balena esuata pe asfaltul urban!

Cel putin asta e senzatia pe care mi-a lasat-o oroarea celor 2 ore jumate de batut mall-ul in sus si-n jos in cautare de ceva care nu numai sa ma acopere, ci sa ma faca sa arat a om, preferabil a femeie.

Cum m-am tot uitat pe Travel&Living la "Politia vestimentara", aveam ambitia si fantezia inocenta de a intra in mall sleampata si de a iesi stralucitoare. Asa am si iesit. Doar ca straluceam de transpiratie si nervi.

Rubens m-ar lua drept model. Too bad ca Rubens is dead and obsolete. E adevarat, sunt posesoarea unor curbe usor prea generoase, dar siragul de magazine cu vitrine pline de manechine fusiforme m-au facut sa ma simt la fel ca balena gurmanda care l-a-nghitit pe Iona. Peste tot - marimi pentru etiopiene, somaleze si domnite ramase la dimensiunile pre-adolescentine ale etatii de 12 ani. Hai 13, daca esti mignona.

Nuuu, n-avem mai mare... 40 e marimea maxima... N-am avut niciodata mai mari si, sa-ti intre bine in cap, cap de vita furajata ce esti, nici n-aducem vreodata prelate de camion, parasute pentru salturi in grup sau plase pentru prins victimele incendiilor care sar de la etaj. Nu vrem ca numele magazinului nostru sa fie scris supradimensionat pe fundul tau - apropo, persoanele ca tine ar trebui sa fie obligate sa incheie RCA si sa poarte numere de inmatriculare pentru vehicule cu gabarit depasit.

In cele din urma, am reusit sa-mi gasesc o fustita. Oh, pardon, n-am voie sa ma alint cu diminutive. Sunt rezervate exclusiv persoanelor delicate, cu constitutie standard, capabile sa se strecoare fara eforturi in hainute minuscule, care ma fac sa nici nu mai am complexe, intr-atat imi pierd speranta. Evident, fusta cu pricina - care, printr-un miracol nesperat, imi vine chiar bine - ma astepta intr-un magazin care are bunul simt sa se aprovizioneze cu o gama generoasa de marimi pe acelasi model. N-am gasit, insa, nimic in completarea ei, pentru ca, dupa ce ca am tupeul nemasurat sa fiu o permanenta cauza de miscari tectonice pe o raza de cativa metri in jurul meu, mai am si pretentii. Nu ma multumesc sa trag pe mine un sac.

Asadar, m-am intors din expeditia de cautare a propriei feminitati exterioare cu o fusta si cu dureri ingrozitoare de picioare. Cred ca-n seara asta voi fi perfect previzibila pentru toti si, in loc de "Politia vestimentara", am sa ma uit la o portie dubla de "Regele cofetarilor".

cumpar vointa !

Ca sa ajung la formele din fanteziile mele cele mai indraznete, n-am de facut decat:



1. Sport - muuult. Cam de minim 5 ori pe saptamana. Cu posibilitate de extindere la 7 ori pe saptamana, in ideea ca ai, totusi, o viata care nu-ti permite sa te intorci la sala a doua oara in aceeasi zi. Evident, nu este limita superioara, asa incat... trage! Dar nu orice fel de sport: repartizezi in mod egal antrenamentele cu efort de intensitate medie, pe durata lunga, cu cele 'cu explozii', plus un antrenament de bodybuilding, ca sa-ti incurajezi masa musculara sa nu dea semne de desteptaciune si sa fie prima care cedeaza in fata unui asemenea regim. Pentru ca totul sa fie stiintific si cuantificabil, faci un test de efort si-apoi cumperi si folosesti un monitor de puls. Ca sa ajungi sa constati ca - incredibil, dar adevarat - grasimea se topeste cand faci eforturi medii, nu cand te strofoci in draci.



2. Apa - muuuulta. Muuulta de tot. "Dar nu mi-e sete!" Gresit! Doar animalele beau de sete. Oamenii beau ca sa-i transmita creierului ca nu e criza alimentara - remember vremurile de demult, cand seceta insemna foame sigura, si genetica milioanelor de ani ante-industrializare era setata pe acumulare, acumulare, acumulare? Ei bine, bea apa si creierul tau va sti ca e anotimpul ploios al belsugului si indestularii, deci nu trebuie sa aiba apucaturi de harciog ce-si indeasa proviziile pe unde-apuca. Se bea in doze egale, la intervale regulate. Logistic, s-ar rezolva ideal cu o perfuzie. Practic, trebuie sa ai vointa sa dai de dusca pahare cu apa chiar si atunci cand nu simti nevoia. Te hidratezi pentru a-ti proteja rinichii, pentru a gandi mai rapid si mai clar (apa conduce impulsurile electrice prin care se converseaza neuronii si intregul sistem nervos) si, evident, pentru a avea o piele mai frumoasa.



3. Mese la intervale regulate. Noroc ca femeile nu mai fac armata, altfel ar fi greu de convins ca mesele regulate nu au tocmai efectul contrar, acela de a te ingrasa. Dreseaza-ti organele interne si sistemul digestiv sa fie pregatite de procesarea hranei dupa un orar prestabilit si nu vei ajunge in situatia de a fi coplesit de un bombardament alimentar care, din lipsa de resurse, ajunge sa fie ascuns sub covor. Adica, sub piele, sub forma de grasime tremuratoare. Pe langa orar, mai trebuie sa ai rabdarea mitologica de a face combinatiile potrivite si un intreg arsenal de caserole, genti termoizolante, vase de fiert la aburi etc, pentru a-ti putea lua mancarea cu tine, ca sa-ti iei pranzul la ora stabilita.



Pare simplu. In fond, este simplu. Organismul uman iubeste comportamentul previzibil si constant. Infloreste cand il tratezi liniar, uniform, cand ii respecti orarul de masa, de somn, de hidratare si de sport. In ciuda faptului ca ti se pare mult mai placut sa stai in pat, la televizor, cu un castron mare plin cu cipsuri in brate si cu o inghetata pregatita pentru inghititura de dinainte de culcare, corpul tau iubeste miscarea. Desi febra musculara, lipsa de energie la primele antrenamente si rezultatele de sedentar convins te-ar putea face sa crezi ca activitatea fizica dauneaza.



Eu m-am convins de toate astea pe pielea mea. Cu anumite rezultate. Doar ca obiceiurile proaste mor greu. Si bantui pe langa frigider si camara ca o posedata: stiu foarte clar ca nu am ce sa caut acolo intre mese, ca nu e nimic potrivit din punct de vedere caloric si nutritiv. Deschid, bag in gura, mananc si plang. Imi promit solemn ca nu mai fac. Pana data viitoare.



Pe cuvantul meu, am ajuns sa-i inteleg pe alcoolici si pe dependentii de droguri. Stiu prea bine ca satisfactia este invers proportionala cu pofta, ca efectele unei mese 'ca-n vremurile de demult' sunt de natura sa spulbere efortul unei saptamani intregi. Degeaba. Ma scap.



Pentru ca stiu ca se poate, o sa ma repun pe directie. In curand, pana atunci, cumpar vointa :)

amor incaltat

Ce-mi aduc aminte de "prima data"? Picioarele mele desenand un V in aer. Si sosetele personale - ca doua steaguri albe: ma predau.

Atata doar ca a fost o capitulare premeditata. Am vrut sa vad si eu cum e. Dat fiind ca mi-am dorit fierbinte inca de mica sa ma fac mare intr-un anume scop... "Prima data" a fost o abandonare intentionata. Si - n-am stiut atunci - dar n-am aflat cu adevarat cum e.

Cand te-am primit prima oara mi-ai incolacit mijlocul cu picioarele tale incaltate in sosete. Gleznele ni s-au mangaiat unele pe altele fara zgomot, caldura textila pe caldura textila. N-am constientizat, dar am simtit foarte bine ca esti de-al meu. A fost atingerea, ritmul, dansul, spirala intensitatii, dorinta partial reprimata, partial infipta-n carnea celuilalt cu dinti care-au desenat trei perechi de semilune pe bratul meu - si-au lucit lumina schimbatoare de-acolo mai bine de-o saptamana. Au fost degetele si palmele tale care ma iubesc nespus, buzele acrobate care ma fac sa simt pe pielea mea efectele imponderabilitatii si ale acceleratiilor gravitationale care vin imediat dupa, totul.

Abia acum stiu cum trebuie sa fie. Abia acum am invatat. In ciuda faptului ca, fie si dupa atata timp, mi-e foarte greu sa-mi amintesc daca te-am vazut vreodata cu adevarat gol.

wanna merry me?

Usurel. Nu sari. Stiu. Stiu foarte bine: e o greseala de ortografie. Ce nu stii tu e faptul ca-i voita. Este un play-upon-letters, daca-mi permiti si aceasta licenta. Daaa, ai dreptate: nu suntem la demonstratia de abilitati lingvistice.

Atunci hai sa-ti spun despre ce e vorba: iti propun sa ma faci fericita. Asta nu presupune nici un fel de inel prezentat in cutiuta rosie, cu pernuta de catifea prevazuta cu o fanta, care sa ajute la estetica prezentarii. Nu inseamna nici ingenuncheri demonstrative efectuate cu un minim de public, ca-n filmele americane proaste. Nu inseamna nici sa ne punem cunoscutii si prietenii pe drumul spre croitorul la comanda pentru costum, respectiv spre coafor, pentru inegalabilul si nelipsitul coc de vajnica nuntasa.

Tot ce vreau de la tine e sa continui sa fii tu. E suficient. Daca-mi raspunzi "Da", astept cu placere sa-mi pui tu intrebarea corecta.

declaratie de intentie

Stiu ca n-are sa-ti convina prea mult, dar: anul asta vreau ca in weekenduri sa-mi fie dor de-acasa.

Vreau sa ne vedem vinerea seara si sa nu apucam sa stam prea mult de vorba, pentru ca ne pregatim pentru aventura de a doua zi, incarcand in rucsaci tot felul de lucruri de care am avea nevoie in caz ca am fi pusi in situatii de supravietuire in conditii extreme si uitand lucrurile simple ca piaptanul si pasta de dinti. Vreau sa stea-ntre noi harta si laptopul pe care cautam locuri de campare, trasee si festivaluri de muzica, iar tu sa te hotarasti brusc sa dai stingerea, ca sa apucam sa ne vizitam reciproc macar un pic in noaptea de dinaintea primei zile de libertate a saptamanii.

Sambata dimineata sa ne bem cafeaua pe muteste, lasandu-ne timp sa ne dezmeticim dupa somnul prea scurt si sa incepem sa vorbim abia in masina, cand cautam coloana sonora potrivita cu ce avem de gand sa facem. Sa pornim in lume pe biciclete, agonisind cu harnicie mililitri intregi de acid lactic pentru o febra musculara proaspata si viguroasa, sa ne claxonam unul pe altul pe marginea drumurilor ce merg spre chei, spre cascade, prafuindu-ne gleznele si punctand peisajul cu vestele noastre verzi reflectorizante obligatorii. Sa ne oprim, transpirati si fara suflare, ca sa mancam un sandvis din gentuta frigorifica si feliile alea de paine cu ce-or fi, strivite si cu servetelul de hartie umezit si agatat protector de paine, cea mai buna mancare din ultimii douazeci de ani. Sa stam intinsi pe iarba, cu muschii vibrand, sa bem apa din aceeasi sticla si sa ne sarutam domol, de parca toata lumea ar fi a noastra. Sa oprim undeva, la un magazin satesc, pentru inghetata si sa ne cumparam piersici si rosii vandute in poarta vreunei case.

Vreau sa mergem sa vedem Cheile Tureniului, Sighisoara in timpul unui festival de blues despre care nu stim nimic altceva decat ca ne da ocazia sa ne reindragostim unul de altul asistati de o orchestra personala, Muzeul Palariilor de Paie de undeva din secuime, festivalurile de mestesuguri de la Muzeul Astra din Sibiu, Zilele ClubFord 2011 de la Ramnicu Valcea, curba cea mai de sus de la Marisel, de unde pandeam candva luna, rezervatia de fluturi aflata la 3 km de casa ta si despre care nu stiai nimic. Vreau sa absorbim impreuna toate imaginile, sunetele si mirosurile unor weekenduri in care colindam de mana prin lume ca prin ungherele indepartate ale vastelor domenii in care imparatim ca doi suverani cu drepturi democratic egale.

Iar sambata seara sa ne domolim, sa luminam intr-un colt de terasa varatica sau in asternuturile curate ale unei pensiuni, ca sa ne acordam ragazul unei calatorii nocturne in alta lume. Nu-i asa ca vii cu mine?

politeturi nude

In demersul meu de pisi wannabe, frecventez o sala de sport. Cu o regularitate discutabila, pot spune ca sunt mai bine de 8 luni de cand intalnesc majoritar aceleasi fetze. Cu o certitudine indiscutabila, am ajuns sa cred despre mine ca am apucaturi de "pe-vremea-mea..."

Orele de aerobic - indiferent ce forma ar lua el - se tin intr-o incapere mare, cu un ecou incredibil cand nu merge muzica. Si cu un perete integral din oglinzi. Tacerea rurala si rugoasa care se lasa intre aceleasi cateva persoane care merg la aceeasi ora cu mine umple spatiul cu o agresivitate care bate de departe "Strigatul" lui Munch. Fiecare purtatoare de colanti si tricouri 'de firma' se izoleaza intr-un cocon de individualitate de parca ar fi, intr-adevar, situate in lumile paralele din mintea lor. Asta dupa ce ne-am vazut in vestiar in chiloti, cu sosete colorate, transpirate si ciufulite, lovindu-ne spate in spate, supuse insistent si evident unei nevoi de socializare protocolara si la nivel de minim bun simt. Scapate din stramtoarea vestiarului, toate femeile tac cu obstinatie, de parca ceea ce ar avea de spus e fie prea pretios, fie compromitator de prost.

"Pe vremea mea" oamenii accepta ca pe o fatalitate nu foarte condamnabila faptul ca trebuie sa saluti la venire si la plecare. Cel care vine sau pleaca trebuie sa initieze salutul, preferabil fara sa amestece cuvintele intr-un fel de compot oral. Sonor si raspicat: buna ziua. Sau, de ce nu, salut. Ei bine, se pare ca "pe vremea altora", salutul e o gratulatie la care poti sa speri daca ai abdomenul bronzat organic, decorat cu cercel in buric si echipament de la Nike in sus.

Singurul loc unde se leaga conversatia este dusul. Care n-are perdelute despartitoare. Si care obliga trupurile la impartirea activa a spatiului stramt. Motiv pentru care, probabil in disperare de cauza, constranse de stresul invadarii spatiului personal de personaje imbracate doar in costumul de piele al Evei sapunite, se leaga discutii. Despre te miri ce. Despre orice. Doar ca sa te poti preface ca te comporti natural, sa umpli golul tacerii, sa nu se auda atat de puternic saltul involuntar si incontrolabil al privirii spre sanii, fundul si burta celeilalte.

Apucaturile de paparazzo sunt mascate sub vorbaria de la dus. Curios e ca, dupa o prima experienta de genul asta - imbaiere fortata impreuna - continuam sa ne salutam, sa ne zambim si sa ne vorbim. O fi pentru ca ne-a placut ce-am vazut sau ce am auzit?