to whom it may concern

vreau sa fac o reclamatie: castile astea de handsfree sunt teribil de prost construite, pentru ca, uite, aluneca atunci cand, intinsa pe spate in pat, lacrimile mi se aduna fix in urechi cand plang

neverlasting love

"He walks lonely up the street / Looking solely at his feet..." Dupa care intra intr-un local, se aseaza in fata ei, scoate palaria - ca e binecrescut si se respecta respectand. "And presents her with the pictures saying / These are just ghosts that broke my heart before I met you".

The ghosts. That broke my heart. Before I met you. Iata-le. Scot asii din maneca, ii intind pe masa si constat ca nu-s asi, doar amintiri statice despre sentimente inca in derulare. Ca de aia 'frant inima'.

Ea: "lover, please / do not fall on your knees / it's not like I belive / in everlasting love". Adica. Ma laaaashi... Adica. Stiu. Tu mi-ai rupt-o, tu mi-o coase. Dar, totusi. Nu cred. Asa incat. Revino-ti. Sprijina-ti fruntea de umarul meu gol. Doi amanti care-si plang incrucisat pierderile. Ti-am mai zis: nu cred in dragostea eterna.

Nu mi-e bine. Sunt singur si far' de puteri. Bantuit de fantomele astea pe care le plang, desi m-au avariat. Pana-ntr-atat ca stau aici, in fata ta, si refuz ce-mi dai, pentru ca vreau sa vina din alta parte. Si stiu ca e gresit. Dar nu pot sa nu. Sunt singur.

It's not like I believe in everlasting love. Trebuie doar sa ai detasarea/puterea sa te agati de cineva si sa ai nitzica incredere. Nu mult, orice minune care se respecta expira negresit dupa 3 zile. Dar... uite, iese un cantec frumos.

S-asculti Laura Marling, Ghosts.

tara lui Meshteru' Manole

Cum sa rezolvam o problema, romaneste: creand alta problema.

Hai sa facem loc copiilor, viitorul luminos al tarii, in drumul lor neabatut spre stiinta si cultura, netezindu-le calea de acces spre scoala de cartier. Hai sa nu mai fie roata de masina prin-mprejur, ca nu se pot misca viitorii doctori, astronauti si economisti de geniu. Si, dupa o taraganare ardeleneasca intre idee, lenea de a o pune in aplicare si flacara care a ajuns la degetele cuiva, intr-o dimineata cu trezit cu fata la cearceaf, s-a facut: vine o echipa de buldozeristi si muncitori, mesteresc ei ceva acolo, sapa niste gropi, le lasa la dospit, sa se aseze spiritele telurice, sa se adapteze la noua peisagistica, in vreme ce mesterii dorm de-amiaza in buldozerele lor suficient de inalte, incat sa se uite de sus la oricine, intre doua vise dulci.

Se traseaza trotuar. Se orneaza cu bordura. Si cu gard intrerupt din loc in loc, ca sa lase copilasilor mai sus pomeniti loc de slalom, in caz ca vin in fuga spre scoala. Si se mai traseaza inca un trotuar. Inaaaaalt. Cu un Everest liniar, pe care il alinta cu numele 'bordura'. Am fost convinsa ca, de fapt, aici va fi platoul de filmare pentru toate reclamele la masinile 4x4, indiferent de marca. Numai jeepane hotarate, inalte si musculoase pot urca pe bordura aia. Placuta cu 'parcare cu abonament' si numarul lui URA ramane stinghera, agatata deasupra bordurii peste care nu pot sa incalec nicicum cu Fiesta mea.

Ma duc la Primarie. Care-i treaba? intreb eu cu formulele de politete necesare. Doamna de-acolo da niste telefoane, zice ca locurile de parcare se desfiinteaza. Ca acu' e trotuar. Pentru pietoni. Civilizatie and stuff. Madam, trotuarul ala e aburcat de masinile cu picioare lungi din zona, oricum. Si-oricum trotuarul ala se termina brusc, imediat dupa ce se termina locul pe care il plang ca 'parcarea mea'. Madam zambeste si ridica din umeri. N-are sens sa ma iau de neamurile ei apropiate, problema adevarata e creata de cele mai indepartate - tara asta de mari meshteri manole, care ridica lucruri daramand altceva.

Si-acu? Eu ce fac? Incep iar vanatoarea de locuri de parcare. Impreuna cu cel putin inca 10 alte masini, care isi faceau veacul pe-acolo, inghesuite in gard, cu oglinzile pliate, pe punctul de a-si vara boturile in nisip, ca strutii, doar ca sa para mai mici si mai inofensive, 'lasa-ne, tanti, si pe noi aici'. Nu e nici o problema ca gradinita si scoala sunt nebantuite de suflare de om 3 luni lungi in vara, si alte cateva saptamani de vacanta risipite peste an. Nu e nici o problema ca noi, locatarii blocurilor de proletari, n-am avut scoli la fel de pretentioase, care sa ne creeze cadrul potrivit studiului, poate reuseam pana acum sa inventam masinile gonflabile, pe care le dezumfli frumusel cand ti-ai incheiat drumurile si le rulezi sub brat, inainte de a le ascunde in debara.

Mi-e sila de tara asta. Tocmai din spirit civic nici n-am fost la vot.

a sau b

alegerile pe care le facem spun o suma de lucruri despre noi

poti sa alegi o viata in care sa visezi mereu sa calatoresti spre geografia prezentata de agentiile de turism si de stirile de la alta ora decat ora 5, sa cauti sa te casatoresti cu o blondula care nu ridica mari probleme, un fel de femeie partial decarbogazeificata, dar are toate sansele sa transmita copiilor din frumusetea ei, sperand ca se va prinde de ei si ceva din intelectul tau sarac, dar cinstit; sa muncesti o viata ca sa ai casa de clasa mijlocie, cu curte mica, in care copiii aceia frumusei si isteti sa invete sa se dea pe bicicleta si sa se joace cu labradorul de rigoare, prietenos si zambitor cu canini impecabil de albi

sau... poti sa alegi sa nu; sa astepti cu incapatanare si cu obstinatie demna de o cauza mai nobila, sa nu capitulezi in fata unui barbat care stie sa-ti repare robinetul, dar pe care il iubesti molcom pentru ca-si tine mainile aspre mai mult in proprii pantaloni decat pe tine; sa te pastrezi pentru momentele acelea rare, dar intense, in care ai alaturi un om intr-o pasa exceptionala, care stie sa te aprinda ca pe un lichid extrem de inflamabil, facandu-te sa explodezi in serie

asadar: refuz sa ma multumesc cu asperitatile consoanelor care formeaza o majoritate covarsitoare - hmm... - si aleg sa ma deschid pentru cei care ma fac sa cred din nou in toate vocalele, adica pentru oamenii care sunt oooo... si aaaa...

daca asta iti spune ceva despre mine, te rog, vocalizeaza

jazzy

dupa 1000 de km facuti intr-o singura zi, mi-ar fi placut sa ajung acasa, sa deschid usa invartind cheia usurel in broasca, sa ma dezbrac pe traseu, ca-n filme, sa ma duc sa ma spal pe dinti - neaparat - si sa ma var in pat langa tine, adormind in aerul cald care iti inconjoara somnul

sa-mi propun sa dorm mai mult ca tine, dar sa ma trezesc oricum inainte si sa umblu prin casa, ascultandu-i sunetele citadine - vecinii care dau drumul la robinetul din bucatarie, trenul care trece, traficul cu zgomotul, aparatul de cafea care deschide ferestrele diminetii; sa am timp sa fac dus incetisor, cu apa fierbinte din belsug, sa-mi pun doua randuri de masti si sa vin sa te duc inapoi in pat, lipindu-mi de tine obrazul curat, mirosind a crema si a inceput de weekend

vreau sa stam in pat pana tarziu, rotindu-ne caldura personala de la unul la altul, in taceri dormitande si in povesti intrerupte de pitigaturi de fund si chicotelile mele, venite la pachet, plus rasul impreuna, calm, cald, complice; stiu ca, odata trezit, nu mai poti sa dormi, asa incat o sa ma prefac extrem de obosita, doar ca sa inchid ochii in care iti infigi privirile, asteptand sa afli ce mai gandesc, ce mi se mai plimba prin minte

diminetile de weekend trebuie neaparat sa fie jazzy, cu cafea aburinda, cu asternuturi pufoase si somnoroase, cu copilarii - omleta cu paine prajita si o cana sanatoasa de lapte, cu stat umar langa umar in fata oglinzii din baie, tu barbierindu-te, eu - cerandu-ti sa te sarut in joaca pe buzele foarte rosii, ferite de spuma alba

viata continua lin, cu soare iernatic peste parbrizul care se apara cu parasolare si cu praf lasat acolo intentionat, cu un drum fara graba spre locul in care te duci sa-ti iei ceva pentru iarna sau spre locul in care o sa vrem sa ne iubim public, printre prietenii nostri, cu care vrem sa sarbatorim... sarbatorile

iar seara, cand vii din camera, de la televizor, dupa doua ore in care te-ai uitat la emisiunea ta de pe Discovery, sa ma cuprinzi in brate din spate, in vreme ce inocenta de mine pune vasele spalate in dulap, sa ma rotesti si sa-mi spui "te iubesc" in fata

hit me with your best shot

don't dana me

nu-ndrazni sa taci; sa taci, sa te uiti; sa te uiti fix, impenetrabil, gol, bidimensional - nu e nici un fel de profunzime in spatele privirii, doar culoarea portocalie pe care o traiesti cu toata incarcatura de care e capabila o nevertebrata

vreau sa vii, sa ma iei pe sus, sa ma intorci pe dos ca-ntr-un fel de Matrix anatomic, sa-mi iei cele doua organe din cutia craniana si din impletitura coastelor si sa le faci vant intr-un colt, asa cum se-ntampla cu globurile de pe pomul de Craciun, imediat dupa Anul Nou - complet inutile; sa-mi razi in nas si sa-mi spui ca-s un sirop ieftin, ca nu mi se sta sa fiu umana, calda, calma, cu toane unduioase si feline, de pisica nascuta si crescuta pe teracota

cap-gura-ficat: NU exista ce vrei eu, lucrurile NU stau si cum cred si toata senzatia aia de libertate din capul meu e doar o dereglare de perceptie, datorata privarii de somn si de satisfacerea altor nevoi, la fel de elementare pentru supravietuirea spiritului, dar nu si a trupului

nu vreau operatii chirurgicale cu laser: bla bla bla si sper ca bla bla bla

vreau sa doara

abuz !

URA suna la gropi. Clantanit metalic. Nu numai la gropi, chiar si la frana brusca, daca face balans. Sunetul ala metalic, puntea fata. Ma gandesc indelung si ajung sa iau hotararea eroica - doar n-are ce sa se intample rau - sa-mi bag masina in service. Nu spui care, persoane importante.

Aaa... masina e ok. Am urcat-o pe elevator, am demontat roata, verificat prin ciocanire, zgaltaire si ochiometrie si n-are nimic. Efectuat si test urechiometric - nu bate nimic in trafic. (evident, daca mergi cu viteza constanta, pe drum drept, in masina in care intri prima data si nu binevoiesti sa opresti muzica). Aaa.. e perfecta, toate bune si frumoase, trebuie doar reglat unghiul de fuga, domnuca draga, numa' ca asta se poate face doar peste 2 - 3 zile - e stricat standul cu pricina.

Domnuca - adica eu - reprima niste draci si injuraturi nepereche, derulate pe 5 minute, fara pauza pentru reclame; da ochii peste cap, trage aer in piept, adanc si-i da drumul printre dinti, incetut: pai... are cum sa sune de la... unghiul de fuga? Daaaa, cum nu. Nu ziceati ca nu suna, totusi, nimic? Ba daaa...

Renunt. Fac o socoteala rapida ca trebuie sa platesc o constatare in care nu s-a constatat decat ca-s o muiere proasta cu halucinatii auditive, care vrea sa fie in centrul atentiei unei adunari de pinguini in salopete albastre. Mda, nu se poate intampla nimic rau...

Ies in oras. Ma intorc la masina dupa doua ore. Pe intuneric. Si constat ca iluminatul stradal se oglindeste prea strident in... suportul de numar. Unde sclipeste ceva. Argintiu. Ma apropiu - mi-au schimbat suportii de numere !!!!!!!! Fara acordul meu!!!!!!!!! Si-au permis sa fure de pe masina mea - proprietate personala - si sa-si puna suport de reclama fara permisiunea mea.

E un abuz. N-am sa ma duc sa dau bani pe alti suporti de numere, sa-l pun pe tata sa-i schimbe, in zloata si ploaia de afara, doar pentru ca acest abuz incalificabil, care ma ataca in spatiul si timpul meu personal, care imi aduce un afront personalitatii si capacitatii de discernamant si care, pana la urma, imi neaga dreptul de a fi proprietarul pe deplin al lucrurilor mele - doar pentru ca aceasta abjectie sa treaca neobservata.

Maine vreau inapoi suportii mei de numere. N-o cheama URA degeaba.

kilometri

Am facut 12 kilometri in 60 de minute. Da, intr-o ora lunga de stat in coloana, semiambreiat, schimband vitezele de la liber la a-ntaia. Si-am exultat in traficul acela infernal, pentru ca am ascultat muzica, pentru ca nu ma grabeam nicaieri, pentru ca ma incalzea soarele si cerul senin de dincolo de sticla parbrizului.

Ma intorc in Cluj si-o iau de nebuna pe strazi, plimbandu-ma ca sa exersez din memorie sensurile unice, sa le invat pe cele nou infiintate - pe astea din urma le constat ca pe niste tradari, pentru ca se intampla fara mine. Bat stradutele, ungherele, toate cotloanele prin care am umblat, trec cu grija peste gropile care sunt tot acolo, doar o idee mai adanci, peste calea ferata de pe Plevnei - un pic mai adanca si mai lata, pe langa pietonii care stiu sa se asigure inainte de a traversa - oameni antrenati de traficul urban al unui oras cu trafic adevarat. Schimb benzile si daca nu e absolut necesar, doar ca sa verific daca mai pot conduce la fel, fara retrovizoarea de interior, in perfecta siguranta, anticipand totul. Si mai pot.

Verific ce se mai construieste la intrarile-iesirile din Cluj, mai ales ceea ce se intampla spre Gilau - pentru ca ma doare ca totul se petrece in lipsa mea si merg in inspectie, ca sa-mi intiparesc in memorie. Spre Gilau ma duc intotdeauna noaptea si e o senzatie cu totul speciala - intunericul, praful ridicat si incremenit in strat uniform in aer, iluminat piezis de niste reflectoare uriase, a caror dimensiune nu o poti percepe cu adevarat pentru ca intunericul ascunde proportiile; mai sunt semafoarele, puse pe o intersectie care are un drum care nu duce nicaieri, dar de fapt duce la masinile alea uriase, care isi fac munca lor de roboti martieni prin carierele de nisip si piatra cu care se construieste la autostrada. Ajungi la semaforul ala si clipeste rosu-verde, cu o semnificatie si o adresabilitate doar de el stiuta, si n-ai cum sa nu te simti cumva privilegiat ca asisti la tot spectacolul acela rupt de realitate.

Si mai e un loc la care ma intorc cu consecventa unui criminal in serie - doar ca eu n-as putea sa ajung la 'serie', sunt atat de previzibila in destinatia aceea... E undeva sus, o curba in causul careia pot s-o las pe URA cu portiera deschisa, cu Ambientalul pus pe repeat si cu mine cu un picior strans in brate si cu barbia pe genunchi, privindu-mi domeniul ale carui granite sunt trasate cu lumina de luna. Acolo sunt libera. Acolo am aer, acolo ma pot intinde. Si totul se transforma intr-un fel ciudat, pe care nu-l pot numi, dar care mi-e atat de personal si de aproape, incat nu pot sa nu ma duc acolo, sa-mi iau in stapanire domeniul nocturn.


Faceam drumurile acelea cu cafea luata din benzinarie si cu pachetul de tigari. Acum, le fac fara tigari, dar le trag in piept la fel de adanc.

hai...

... fi sarea de pe rana mea...

if than

If
esti doar o iluzie intretinuta

if
eu intretin iluzia

than
ar trebui sa o pot intretine in preajma oricui altcuiva

if
e clar ca nu esti tu cel care o intretine

than
asta inseamna ca nu e o iluzie?

paralele

sa te temi de sofat ca de cea mai cumplita povara si sa ajungi sa-l consideri suprema placere solitara si maximul de libertate pe care ti-l poti permite

sa lucrezi intr-un birou de sticla/otel/lemn lacuit/piele si sa-ti doresti din tot sufletul sa fii undeva in trafic, in miezul noptii, cand ploua

sa locuiesti la casa si sa urasti asta din tot sufletul pentru ca streasina joasa si padurea de pe dealul din fata iti acopera luna, cu care ai facut un pact secret de la inaltimea etajului 10 de 'acasa'

sa permiti sa traiasca in capul tau Tiamat, Armin van Buuren, Grigore Lese si Brahms, de parca ar fi la Natiunile Unite si sa ai limba de Turnul Babilonului - cuvintele, toate cele peste 150 pe care le stie toata lumea, ies anapoda si-ti dau peste bot cu cotorul dictionarului, transformat in arma defensiva

sa nu ceri celuilalt decat atat cat poti sa oferi si sa fii refuzat, pentru ca ce ai de dat e prea mult pentru cat poate duce

sa ai un trup plin de rotunjimi si curbe, locuit de un spirit atat de ascutit si incongruent, ca nu-ti dai seama pe cine vezi in fiecare zi, dimineata, in oglinda

sa vrei totul si sa te multumesti cu cat se-ntampla sa ajunga la tine, pe considerentul ca 'putin' e mai mult decat 'nimic'; sau, cum zice o piesa de-acum, 'a kiss with a fist is better than none'

sa ai in trecutul tau un iubit cu comportament sexual deviant si sa ai in prezent un partener atat de normal, incat gura ta ramane cu o dorinta permanent amanata de a se implini intr-un anume fel

sa doresti fierbinte, toata saptamana, sa mergi 'acasa', si 'acasa' sa insemne un loc unde poti sa stai in intuneric, cu picioarele puse pe bordul masinii, ca sa asculti muzica si sa te uiti la luminile traficului

sa nu fumezi luni intregi si-apoi sa bagi cate un pachet si mai bine pe zi, alte luni intregi, dupa care sa te lasi brusc, fara efort si lumea sa nici macar chicoteasca atunci cand, intrebat daca esti fumator sau nu, raspunzi ca esti bi

sa nu stii ce vrei, dar sa ai certitudinea taioasa ca vrei orice altceva decat ai

steihnhardt: "I trust I make myself obscure"

I did

Don't

M-am grabit. Recunosc. M-am grabit atunci cand am dat "respingeti comentariu" si-acu n-am cum sa refac setarile. Asa incat... copy paste pe cometariul Mauriciei:

"Chimie, fizica si anatomie intr-un efort de explicare a armoniei. Iubire ar fi totusi tot aia cu... catalizarea? Catalizarea inseamna acceleraea reactiei. Unde te grabesti? Si numai pentru a declansa acele reverberatii? Pai, poate pentru asta sunt si catalizatori artificiali, eficienti, docili... Mai ales daca se intampla sa mai vrei! Inca si inca si inca... "

Si dupa copy paste... cut.

Chimia, fizica, anatomia si - sa nu uitam, dovada suprema de cultura vizuala pe care o reprezinta aruncarea ostentativ-discreta a numelui lui Escher in discutie - nu-s deloc incercari de explicare a armoniei. Pentru ca nu e nici o armonie. Si pentru ca nu am de ce da explicatii altcuiva decat mie. Blogul asta e o manifestare nici macar patologica - de-ar fi, as fi mult mai consecventa - a unei apucaturi irepresibile de exhibitionista inhibata.

Stiu ce e acela catalizator - in intelesul pe care il da chimia acestei notiuni, ca sa nu intram in discutii legate de sectorul auto, ca poate-ar fi cu totul nedreapta intrecerea din capul locului; stiu pentru ca am facut 4 ani de chimie in liceu, intensiv, si-am ramas cu suficiente deprinderi din scoala incat sa stiu sa caut atunci cand nu am cunostinte suficiente despre ceva. Unde ma grabesc????!? Oriunde altundeva decat spre locul stramt in care trebuie sa dau explicatii. Vezi mai sus.

Cand vrei sa contribui - valabil pentru toata lumea - asigura-te ca o faci constructiv si calitativ. Catalizarea nu se invoca din motive hormonale - ai citit degeaba toate metaforele mele care dau o tura rapida prin cateva stiinte, mai exact prin suprafata lor. Catalizarea aia se petrece direct in cap, in celulele impalpabile a ceea ce ma face sa fiu "eu" in toata splendoarea. Hormonii pot fi aboliti pe vecie, proscrisi din cartile de medicina, din corp, si trimisi in spatiu cu ultima racheta construita de ultimii doi androizi - euforizarea de care ziceam se intampla intr-un cu totul alt univers decat cel al umorilor.

Nu ma intelege gresit: nu sunt rea de dragul exhibarii de care pomeneam. Sunt doar intoleranta fata de vocalizele/tastarile care nu au nici un fel de baza, nici un fel de continut. Prefer - iar, valabil pentru toata lumea care se osteneste sa posteze un comentariu - sa mi se dea peste nas pentru lipsa de informare, sa mi se demonstreze rapid greselile de ortografie si/sau punctuatie, sa fiu pusa la punct pentru exagerari care tin de domeniul obiectivului - de altfel, atat de rar tratat de mine in ceea ce scriu.

Spune-mi ca scriu bine sau ca scriu prost. Dar, atata vreme cat nu suntem prieteni sau dusmani reciproc recunoscuti, nu tasta compatimiri sau sfaturi, sunt complet inutile si deplasate.

Sper ca vei recunoaste vehementei mele calitatea sinceritatii.

mai vreau

vreau sa stiu cum se face ca, de fiecare data, trebuie sa te imblanzesc ca pe un animal sperios, apropiindu-ma de tine milimetric si piezis, ca sa-ti castig increderea; vreau sa inteleg cum decizi cand e momentul sa ma urci la trapez si sa ma faci sa baletez fara plasa pe sarma, inepuizabila si mereu reinventata, avand brusc revelatia intregii acrobatii doar in clipa extraordinara in care ma opresc sa trag aer in piept pentru urmatoarea sarja de discutii; vreau sa stiu cum functionezi, vreau sa ma starnesti de fiecare data cu toate culorile tale amestecate de cub Rubitz care mi se ofera, sfidator si cumplit de alunecos; vreau sa stii ca, stand pe scaunul tau, la o distanta mai mare decat o lungime de brat de tine, reusesti sa fii o scara a lui Echer, care ma poarta intr-o calatorie fantastica pe trepte de cuvinte, fara sa stiu clar unde am ajuns, dar cu certitudinea ca am avut parte de o calatorie fantastica

vreau sa stiu care e combinatia chimica de compusi instabili care te face sa vii sa-mi faci noptile fosforescente, in care pui bucatele din tine in carlig si ma vanezi subacvatic cu linistea extraterestra a unei pisici de mare mecanice; cum reusesti sa ma scoti din mine atat de total, incat a nu realizez ca ma stimulez maxim cu propriile euforizante, izvorate organic si prompt din mintea mea de felina pornita la atac, dar oprita, atat de frumos impotriva vointei ei, ca sa toarca fiecare scanteie care-i aprinde scurt blana, sub mangaierile tale ciudate

vreau foarte tare sa stiu ce e in mintea ta: atunci cand stai la doi metri de mine si imi incord erectorii spinali, ca sa nu accelerez brusc spre granita pielii tale, intr-un accident care-ar arunca sentimente, ganduri si carne de-a valma, peste bord; atunci cand, in sfarsit imblanzit, ma iei in brate si eu ma simt invaluita de chiar punctul de sprijini necesar pentru a clinti lumea din loc; atunci cand, abia atingandu-mi spatele cu varful degetelor, stii foarte bine ca ma treci succesiv prin lumi de imponderabilitate si acceleratii gravitationale ireale; si cred ca cel mai mult vreau sa stiu ce gandesti atunci cand, dupa ce reverberatiile dorintei din gatul meu te fac sa termini, te lipesti de mine atat de calm si de cald, aorta pe aorta, cu amprentele degetelor netezite pentru o suprafata de contact cat mai mare

da, cred ca ai dreptate, iubirea e doar o reactie chimica ce are loc la nivelul creierului; tot ce ti-am zis pana aici nu e nicidecum o declaratie de dragoste, e doar recunoasterea onesta a faptului ca vreau sa fii catalizatorul meu

fifty ways to leave your lover

Sambata, in Cluj, am vrut sa fac o parcare laterala. Si-abia cand eram la jumatatea manevrei mi-am dat seama ca m-am salbaticit. N-am mai fost nevoita sa fac o parcare de genul asta de mai bine de trei luni si-am uitat reperele.

Cel mai crud mod de-a parasi: sa minti ca nimic nu s-a schimbat.

maitre d'hotel

Noapte. Caldura. Ma bag in pat goala. Si singura. Cu castile in urechi, cu aceeasi muzica trecandu-mi prin curbele urechilor interne.

Intind mana pe cearceaf, in cautarea unui loc racoros. Incet-incet, ajung la mine. Hooopaa, ia te uita, zic. Avansez. Pielea mi-e mai racoroasa decat cearceaful. Urc, ajung la sanul drept si, atingandu-l, mi-aduc aminte cum stateam cu spatele la tine, intoarsa atat cat trebuie ca sa ajungi la sfarcul meu si sa-l necajesti la prima ora a diminetii. Iar el sa nu reactioneze - prea somnoros.

Ce frumos ar fi daca, intarindu-mi singura sfarcul, mi-as transforma sanul intr-un clopotel din acela care troneaza imperial la receptia fiecarui hotel care se respecta. Sa fac 'clinc, clinc' si sa apari. Cu tot cu semnul "do not disturb".

lucruri simple, complicate

Traiesc intr-o zona crepusculara.

Vreau internet. Evident, 3G nu merge aici - ca abia este semnal la radio, se aude cu paraziti. As fi nostalgica daca as fi prins vremea Europei Libere, dar sunt o idee mai tanara de-atat. Suficient de tanara sa fiu aproape dependenta de net.

Zapp 3G - dupa cum ziceam - nu merge. Incerc - pe cartela - net Zapp pe frecventa de voce. Merge. Cartela se termina rapid. Ma intorc in orasul meu. Vreau abonament. Dar stai: hai sa incerc si la Vodafone. Mai ales ca e 10 zile gratuit, trial. Ok. Vreau modem. Primesc modem. Dau sa instalez. Moare la intrare. Adica abdica la 90% din instalare. Problema? Windows. Reinstalez Windows. Oh, ce oroare: pierd mailuri, contacte, fonturi, informatii, programe - pentru ca tin kiturile intr-un cu totul alt loc decat acasa. Intr-un alt fel de acasa. Minunat. Plang de nervi si disperare. Asta dupa un weekend intreg de umblat cu cele 1o kg de tehnologie uzata moral si fizic ale laptopului meu care, la vremea lui, era inaintea timpurilor.

Nici o problema. Merge modem Vodafone. Ete fleosc. Tot 3G. Semnal mai prost ca la Zapp. Vreau inapoi modemul 3G de la Zapp. S-o crezi tu. Pun jucaria de la Zapp si porneste aplicatia de la Vodafone. Mama voastra, nu va bateti in laptopul meu, aveti televiziunile si ofertele comerciale pentru asta. Download installer si drivere Zapp. Dureaza o vesnicie. Ghici de ce? Pentru ca semnalul la 3G vine... adus de vant, in rafale, suficient cat sa ma scoata din minti pana la Dumnezeu si inapoi.

Alt weekend. Iau gentoiul cu laptopul si ma duc in pelerinaj. Renunt la modem Vodafone, primesc banii inapoi si o semi-promisiune ca nu-mi factureaza nimic, totusi, dar nu e sigur. Iau modem Z020 de la Zapp. Vreau sa renunt la abonamentul 3G. Nu se poate, mai am de platit 2 luni - pentru un serviciu oferit cu titlul gratuit acum cateva luni si introdus pe nesimtite pe factura. Minunat. In fine... abonament la EVDO? Se face. Hartii, semnaturi, numele meu afurisit scris gresit, inca o tura de hartii-semnaturi-stampile. Haha, gata, am internet. Oh, am uitat, zice domnita, tre' sa platiti o luna in avans. Cica nu-s credibila pe post de client. Asta dupa mai bine de 4 ani de abonament platit intr-o retea la auzul careia toata lumea rade sau pufneste - ce naiba e aia?!? Bine, platesc.

Inapoi in zona crepusculara. Pornesc Asus 4000. Face ca toti dracii, zici ca e un avion cu reactie pe punctul de a decola. Vertical - judecand dupa cum fluiera coolerul, mai abitir ca termocupla unei masini de curse. Ce ai?????? Se incinge. Asta e clar, se constata organoleptic - aia dintre voi care nu cunosc termenul sa abuzeze de Internetul atat de usor accesibil in zonele civilizate si sa afle, ca exista DEX on-line. Bun, bun, dar ce are????? Intrebari pe mess. Primesc raspunsuri intarziate - e clar, iar mi-a picat conexiunea. Ba nu, e doar o simpla intarziere in reactie. Download aplicatie. Shit, o sa se arda. Scrum se face, temperatura e cu 50% mai mare decat ar trebui. Ok, dar ce e??? Don't know. Aspira-l. Bine. Shut down, Asus cu burta in sus, aspirator pornit, vacuum puternic si hotarat pe grila de unde isi arata coltii incinsi ceea ce s-ar zice ca e un cooler in plin exces de zel. Efort inutil. Haraie asmatic si incinge de zici ca-i apucat de gandul unei reconversii profesionale si vrea sa se faca plita pentru clatite. Geeezz...

Nu-i bai, e bine si-asa rau. N-ai decat sa te arzi. Dar totusi - tin laptopul pe jumatate pe masa, jumatate pe burta. Pozitie absolut intelectuala, jur pe rosu. Cica sa respire nebunia. Hai sa si lucram ceva. Internet banking? Ai vrea tu. Ceva setari demente, pierdute dupa reinstalare de Windows. Pentru refacerea lor ar trebui sa sun la BRD, sa ascult vocea fada a unuia care ma ia de sus, ca pe o profana ce sunt. Doar ca e trecut de 7 - ora la care incep si eu sa exist telefonic pentru putinii care mai au obiceiul de a suna sa vada daca mai pot. Nu mai pooooooooot. Nu pot sa vad cati bani am in cont.

Nu pot sa-mi platesc facturile - totul se inchide prea repede in orasul asta. Nu ajung la banca. Sa-mi scot banii inainte sa inhate aia ratele. Ca vreau sa le platesc in ritmul meu. Ajung la banca - cica stampila. Parola. Sa mori tu. Nu pot sa platesc fara?! Nu. Ntz. Bai, sunt banii mei, etcaetera, etcaetera. Tipa neimpresionabila. Renunt. Dau banii - in conditiile lor.

Revenind. Laptopul meu apucat de streche s-a racorit brusc. Nu i-am facut nimic. Coolerul o fi plecat in vacanta. Nu zice nici mac. Doar ca jucaria misca precum un Pentium 0.25. Daca n-ati auzit de asa ceva, va imprumut laptopul meu.

Heeeeeeeeeeeeelp

system failure

"Buna dimineata". "Mneata". La prima ora a zilei toata lumea macane pe coridoare formule de salut aruncate printre dinti si - in unele cazuri - printre pleoapele intredeschise, inca neconvinse ca e timpul sa stea regulamentar, pliate maxim, ochi beliti, de om alert si voi, gata sa intre in productie. In pauza de masa, o gramada de ochi se atintesc spre usa; altii se lasa, incapatanati, in farfuria cu fasole batuta, in care troneaza trei mici. Mici cu fasole?!? Dumnezeule, e infiorator. Te-asezi, duci furculita la gura, vine unu' care tranteste "pofta buna", opresti furculita in parapetul dintilor, bagi marsarier, stomacul urla disperat, raspunzi "multumesc", reiei manevrele cu furculita si ajungi cu imbucatura pe limba, o plimbi rapid pe-acolo ca sa-ti eliberezi caile aeriene in vederea formularii urmatoarei replici ca la carte, cand alt istet zice "sa-ti fie de bine", iar tu raspunzi "si tie". In gandul meu spumeg un "si io pe tine, fraiere". Inghiti alternativ din mancarea fragmentata si din vociferarile inutile ale unor oameni care pretind ca au maniere, dar nu te lasa sa mananci firesc. Plec ochii in farfurie sau ii atintesc pe nodurile de cravata ale costumelor din preajma mea si ma distrez amar de felul in care nodurile alea calaresc nemilos merele lui Adam din gaturile unor barbati-ghiocei. Adresezi mailuri cu 'stimati colegi' cand scrii al n-spelea mail din acea zi acelorasi persoane, te gandesti intens la felul in care formulezi, la destinatari, la ordinea in care ii treci in email la To and CC, eziti indelung inainte de-a da Send, presat de nevoia de a te incadra in timp si aceea de-a evita sa ti-o iei in freza pentru ca ai scris cui nu trebuie si ca n-ai scris cui trebuia. Inchei mailurile cu "multumesc" chiar si atunci cand nu ai nici un motiv sa multumesti, doar pentru ca sunt la mare moda aparentele si manierele de pension, intr-un mediu in care 90% din oameni nici macar n-au auzit de aceasta notiune si de toata simbolistica ei. Incerc o satisfactie deosebita cand arunc replici naucitoare si neconforme cu sistemul - de genul 'oh, ce-mi tremura mainile... iar am baut azi-noapte'; perechi de ochi cascati la maxim - pentru ca acuzarea expulzata din pupilele lor sa fie cat mai evidenta - se intorc spre mine, iar eu zambesc, mai frumos si mai exemplar ca niciodata. Sunt o inocenta vicioasa, iar voi - o adunatura de omuleti constipati. Pofta buna s-aveti. Asta e sistemul. E doar o parte din ce se intampla, pentru ca, bag de seama, blogul asta mi-a scapat de sub control si nu stiu cine citeste. La un moment dat o sa fie mai clar de ce zic 'system failure'.

luna

A fost luna - semiluna ei rasarind printre semnele de "curba periculoasa", dar indicand o cu totul alta directie. Atunci mi-am dat seama ca-i ea. Si ca e peste tot cu mine.

Cum se insereaza mai repede, noaptea m-a prins pe drum, iar coltul ascutit al lunii in crestere a scobit in mintea mea si-a transformat parbrizul intunecat in ecran de drive in cinema.

Ochii tai prin intuneric. Ma urmaresc scuturand din picior ca pisicile, pentru ca pe jos e apa scursa de la dus. Si se dilata atunci cand, lipindu-ma aprig de tine, ma desprind ca sa-ti spun "stii, n-am mai dormit niciodata in paturi lacustre". Ador sa-ti surprind explozia pupilelor, efortul vizibil pe care sangele il face, constrans brusc sa faca 180 de grade inapoi spre creier.

Noaptea. Cea in care ne-am intalnit dupa prima mea bucla in zona crepusculara in care ma aflu acum. Cea in care ne-am asezat fiecare in patul lui, eu am inceput sa vorbesc si-apoi sa te-ascult, iar vocea ta cuminte si calma m-a linistit. Evident ca mana mi-a luat-o inainte, a trecut peste golul dintre paturile noastre, a luat urma mainii tale si-a inceput sa traseze linii fine pe pielea ta. "Tu si care armata?" Eu si mana mea cu soldati hotarati sa te cucereasca numai pentru a-ti spune ca dupa ea vine o intreaga armata care se preda.

Semiluna din seara asta si-a-fipt coltii in mine. Cand va fi luna plina, vreau sa-mi las urmele dintilor in umarul tau.

inghetata de vara

Vreau sa ma suni intr-o seara de marti si sa-mi spui ca iesim. Unde? In oras. In oras? Da. Si stai sa vezi: fara masini. Pe jos.

Vreau sa ne plimbam pe strazile dogorind dupa soarele verii, sa tropaim agale pe trotuare si sa ne uitam la stopurile masinilor de la semafoare, sa respiram seara care se lasa peste oras, cu miros de praf udat de masinile salubritatii si cu iz de iarba taiata sonor si scurt.

Vreau sa ne oprim undeva sa ne luam cate o inghetata la cornet. Sa mergem unul langa altul in liniste, cu foarte putine cuvinte, fiecare cu o mana ocupata cu inghetata, cealalta petrecuta linistitor prin gaica jeansilor celuilalt. Sa mergem asa, umar langa umar, sold langa sold, cuminti. Sa-mi zici 'hai sa traversam' si sa vorbesti peltic. Sa radem amandoi si sa avem fiecare certitudinea ca putem sa ne dezghetam limba cautand caldura in gura celuilalt. Chiar atunci, pe loc. Si sa ne gasim gurile vanilate si caramelizate, cu buzele fierbinti pe dinafara, reci pe dinauntru si sa ne sarutam pana cand ni se face pofta de inghetata numarul doi.

ritual de imperechere

Stii tu: penajul de sarbatoare, coada de paun, coarnele ramificate de cerb potent, boncaluitul, muscaturile leonine de ceafa, urletele infioratoare ale matzelor care-si fac de cap sub balcoanele cartierelor proletare. Tot tacamul de exagerari vizuale si fonice care tin fix pana cand ambele sexe isi epuizeaza hormonii stransi presant in diverse extremitati cu vointa proprie.

Ei bine, la oameni se pare ca toata povestea asta are un pic alte manifestari. Iar modificarile anatomico-neurologice au loc la nivel de ochi. Adica, majoritatea muritorilor de rand - respectiv o majoritate covarsitoare si debusolanta a populatiei planetei - sufera niste modificari care fac aura celuilalt vizibila pe durata sezonului de imperechere. Si-atat. Dupa deversarea fluidelor in cauza, aura se stinge ca un neon de bar dintr-o zona rau famata, afectat si el de recesiune.

Ma vezi - intreaga, in toata splendoarea-mi - doar pana la prima acuplare. Hai si-a doua. Poate si-a treia. Dupa care, golit de energia coitala, iti pierzi capacitatea de perceptie. Ti se pare ca totul s-a micsorat, si-a pierdut din intensitate, din imperiozitate, din grandoare. Totul trebuie sa reintre in normal - doar se stie prea bine ca orice minune tine doar trei zile. Din a patra se pleaca in cautarea unei alte minuni cu termen de valabilitate.

Da-mi voie sa-ti spun ca te-nseli. Tu pe tine. La faza asta. Eu tin mai mult de-atat. Si am darul enervant de a continua sa te vad in (aproape) aceeasi lumina si acum, dupa atata vreme.

Se pare ca la mine sezonul de imperechere e continuu.

Paste Fericit

Iau un ou din frigider. Unul din ouale pregatite cu grija de tata, in caserola, ca sa ma alimentez in expeditii. Vad - cu coltul ochiului, neatenta - o chestie neagra pe coaja. Si-o trec rapid la "mizerie".

Aduc oul mai aproape si-mi dau seama ca pe coaja lui sunt niste litere. "Dana fii tare!" Hehe. O fi avut chef de joaca. Dau cu oul de masa - 100% sigura ca e fiert. Nu era.

Tata-i tata, nu-i muiere de pe drum.

anatomia nervilor

Circumvolutiunile creierului mi s-au deshidratat complet. Am in cutia craniana bilute de polistiren care se freaca una de alta cu un tiuit chinuitor, iar impreuna scartaie de peretii lemnosi ai cutiei craniene. Sangele s-a solidificat, e un fel de nisip incins si uscat, care zgarie cu incapatanare termitiana prin tubulatura circuitului sangvin pana ma face sa vibrez de la miscarea asta incontrolabila care ma muta pe dinauntru. Pielea e pergamentoasa si isi striga istoria ca ecoul intr-un canion urias, ramas in urma unui fluviu caruia nu-i mai stie nimeni numele. Crevasele converg pe frunte si in palme, pe care, atunci cand le frec una de alta, le simt de piatra ponce.

Aerul imi intra in plamani numai daca reusesc sa-l fac ghemotoace si sa mi-l indes pe gat in jos, ca pe niste bulgari de bumbac neprelucrat. Limba mi se usuca si traiesc mereu cu senzatia imposibila ca un burete de mare a decretat dictatorial ca de acum inainte are sa-mi locuiasca in gura. Inima mi-e incordata ca un arc comprimat la maxim si-mi ticaie in carapacea coastelor ca un clopot nebun.

Sunt mai plina de draci decat insusi Iadul. Asta pana cand reusesc sa rup membrana asta invizibila si extrem de groasa pe care o tes altii in jurul meu. Naparlesc saptamanal.

Am nevoie de un detonator.

Vino si declanseaza-ma.

manic fridays

Uneori, ma decorporalizez. Si, de obicei, vinerea ma intorc la mine.

E ca si cum m-as gasi pe marginea drumului. Lovita de masina. Lasata naibii acolo. Sa-mi dau duhul. Ma apropiu, ma intorc incet pe o parte si imi ridic capul in palme. Ma uit in ochii mei - deveniti ochi de animal accidentat, care nu mai geme, nu mai tremura, nu mai scoate un sunet. Emite doar luminile palpaitoare ale ochilor. O privire pe care mi-e greu sa o sustin. Ce ciudat - parca nici nu mai doare. Parca totul s-a antifonat, s-a vatuit, si-a pierdut arsura si urletul.

Incerc sa ma adun. Pipai cu maini atente toate incheieturile sfarmate. Incerc sa reasamblez jucaria. Sa ma repun in functiune. Sa-mi starnesc icnetul de chin, ca sa ma conving ca inca mai traiesc. Si-mi feresc privirea de privirea mea.

Retrovizoarele de exterior le mai tin. In ele nu am cum sa ma vad.

you don't know what you've got till it's gone

Capoasa infernala. Incapatanata exasperanta. Limbuta plina de comentarii. Minte ascutita si vorba taioasa. NU. Personificarea lui NU. Asta-s eu.

Nascuta in zodia berbecului, sunt momente in care pana si eu ma acuz ca mi-am lasat creierii sa se incovoaie dupa modelul coarnelor nevazute, dar foarte prezente, pe care le port in frunte. Nascuta in zodia lui Toma Necredinciosul, imi vine sa-mi trag palme rasunatoare peste obraji pentru ca nu ma conving altfel decat atunci cand pot "sa pipai si sa urlu: este!" Toate experientele astea pe piele proprie o sa ma transforme intr-o harta ambulanta a ezitarilor, a refuzurilor, a grinzilor luate succesiv in cap. Numai si numai ca sa ma conving eu personal ca.

M-am convins. Nu-s facuta pentru ham. Nu s-a inventat botnita eficienta pentru mine. Nici indicatoare suficient de reflectorizante care sa avertizeze la modul responsabil despre o chestie evidenta: "cainele musca". Si chiar daca am incercat sa ma domesticesc, n-are sens. Ar fi o pierdere prea mare - pentru mine si pentru ceilalti - sa renunt la spectacolul ambulant care sunt.

Acum stiu. Ador traficul. Urban. Aglomerat. Cele cel putin doua benzi pline de masini. Semnalizarea pusa regulamentar, inaintarea semi-politicoasa, intratul in coloana, avariile de "multumesc", blitzul din retrovizoare de "cu placere". Iubesc capacele de canal din mijlocul strazilor, vreau sa mangai curbele periculoase de pe Calea Turzii si sa cobor varianta spre cartierul meu, in noapte, cu un tupeu care convinge pe oricine ca masina are un driver de sex masculin. Sunt complet incantata de felul in care stiu sa ma strecor, de felul in care iau decizii rapide, de frecarea aerului intre doua masini foarte aproape una de alta.

Acum e clar. Constelatiile arata altfel pe cerul noptatec urban. Marcate de lumina orasului, Carul Mare si celelalte se aduna intr-un fel aparte deasupra parcarii in care imi petrec primele ore de libertate ale saptamanii, printre Forduri adunate la un fel de sarbatoare ad-hoc. Imi place sa vad praful adunat sub capotele ridicate pentru a da curent unei baterii batrane, epuizate de nervul unui sistem audio prea potent.

Sa vezi si sa nu crezi: prin comparatie, am avut destul de multa libertate. Dar am avut nevoie de o lectie usturatoare pentru a putea evalua relativ obiectiv situatia. Dar m-am lamurit. Stiu ce vreau. Stiu de ce am nevoie pentru a functiona in parametri normali. Normali pentru mine.

Si am nevoie de: spate drept, replici neretinute, acrobatii mentale, curse prin noapte si de o mana de oameni pe care ii tin acum in minte ca pe timbrele pretioase intr-un clasor.

I'll be back. Terminatoare, evident.

scrisori de proscris (2)

Cu siguranta stii cat de enervant e sa incerci sa scapi de un muc pe care l-ai facut biluta si care nu vrea sa se dezlipeasca de tine nicicum, scotandu-te din pepeni pentru ca ramane agatat ba de un deget, ba de altul.

Asa si vointa mea personala. Ca un muc de care nu pot sa scap. Dar manierele impun sa o fac.

Acuma, ar trebui sa detaliez ce inseamna "maniere". Un set de reguli si proceduri care sunt menite sa scoata din oameni untul inspumat. Direct. O intreaga lista de NU-uri, care face din oameni in toata firea soricei care merg in varful picioarelor - ca sa nu se auda tocurile in marea catedrala lucrativa; o nesfarsita filosofie care te face sa te gandesti daca hainele sunt in cromatica corporate, daca dunga pantalonilor e suficient de evidenta ca sa poti taia un mar cu ea, daca te duci sa-ti iei o cafea - pentru ca asta presupune ca trebuie sa-ti iei sacoul pe tine, sa deschizi-inchizi usa dupa tine in cea mai mare liniste plus cea mai mare viteza, sa topai silentios pana la parter, sa actionezi aparatul de cafea si sa te intorci rapid, preferabil fara sa versi ceva pe jos, si daca nu esti capabil de asta, solutia logica e sa-ti cumperi o cana mai mare, care te ajuta sa te misti mai eficient. Telefoanele sunt date pe minim, vocile sunt si ele ajustate, pronuntia munteneasca spiraleaza pe conexiunile telefonice, totul se vrea aseptic, profesionist, profitabil.

Partea interesanta e atunci cand ti se cere sa faci ceva si pici prost pentru ca ai avut prea multa initiativa. Pentru ca ai vrut sa dovedesti ca poti sa judeci cu capul din dotare, ca poti sa lucrezi independent, ca poti fi eficient, ca te-ai informat si esti capabil sa decizi care sunt persoanele pe care le implici in proiect - le arunci in bolul mixerului si inspumezi untul dupa modelul deja prezentat. Ei bine... nu e bine. Giiiizzaaaas, oameni buni, take a break.

Incerc sa fiu cuminte. Incerc sa fiu flexibila, adaptabila. Elastica. Devin un arc. O sa ajung curand la punctul de compresie maxima. Si cred ca atunci o sa-mi var mucul inapoi in nas. Pen'ca-i AL MEU.

small town review

In primul rand:

Traficul. Sunt cateva bulevarde sub 1 km lungime care au, pe alocuri, doua benzi pe sens. Mai sunt si semafoare. Dar parca toata lumea si-a luat permisul de conducere pentru atelaje motorizate de doi boi putere. Si unul la carma. Adica: oamenii se hotarasc ad-hoc, in cele mai nepotrivite locuri, sa vireze stanga-dreapta, de parca ar asculta orbeste de GPS-uri demente care le sugereaza, cu vocea aia de bolnav psihic, "virati brusc la dreapta". Oamenii opresc imprevizibil in intersectii - semaforizate sau nu; nu semnalizeaza - precis ca in orasul asta aerul poluat afecteaza mai tare instalatii electrice si conexiunile cerebrale, motiv pentru care nimeni nu-si declara intentiile conform prevederilor de bun simt din Codul Rutier. Dumnezeule, am o placere IMENSA sa claxonex luuuuung, cu ura, cu superioritate, cu o zdrobitoare experienta de sofer format intr-un oras care-si merita aceasta titulatura. Mi se apleaca de nenici care se tin cu ambele maini de volanul Daciei, de tantici care nu se asigura. Am cu o oglinda in minus fata de ei si cu vreo 2000 de puncte IQ in plus fata de toti locuitorii acestui pitoresc oras, legati snop.

In al doilea rand:

Accentul. Sau, nici macar accentul. Felul in care se vorbeste - in loc sa spuna, corect, "da-mi si mie", aici se poarta "da-mi si la mine". Traiasca particularitatile locale. Vocalele inmuiate promiscuu una in alta, ci-urile chinuite si sh-urile scurtate, de parca s-ar grabi undeva. Numai in trafic nu se grabeste nimeni. Decat daca sunt pietoni - aia care isi continua drumul ca-ntr-o defilare somnambulica - strada e doar a meaaaa... OMG, asta tine tot de capitolul unu, se pare ca am o rafuiala lunga, abia inceputa, cu capitolul asta.

In al treilea rand:

Orizonturile marginite de niste dealuri corect impadurite, de doar cateva sute de metri altitudine, dar de netrecut de gandurile unor oameni care au facut, totusi, studii superioare pe unde au apucat. Toti sunt fie infantili, fie limitati din fabricatie, sa nu prinda viteze de rationare mai mari decat cele cu care se circula pe banda intai, in marsarier. Mi se intampla in fiecare zi, de cateva ori pe zi, sa-i vad pe cei din jur clipind ca pestii - nu pricep nimic din ce le spun, desi vorbesc cea mai corecta limba romana.

Aseara am iesit sa-mi iau tigari. Am facut 24 km pentru asta - pentru ca am simtit nevoia imperioasa de a calca acceleratia. Muuuuult prea scurt drumul. Si faptul ca am iesit pentru o plimbare nocturna nu inseamna nicidecum ca incep sa ma imprietenesc cu acest oras. Desi asta am crezut, pentru o secunda. Inseamna foarte clar ca mi-e dor de imparatia mea, in care am domnit suveran si incontestabil in toate orele de noapte in care am desenat raze sinuoase de aproximativ 100 km in jurul Clujului.

Si cum sa ma imprietenesc cu orasul asta? Ieri un idiot de taximetrist mi-a taiat calea, doar ca sa aiba satisfactia suprema de a vedea o femeie franand. S-a gasit sa ma intrebe daca "asta e strada Zefirului". Am coborat geamul cu rabdare, pastrandu-mi o mina pocaita, si i-am raspuns "de unde pula sa stiu? e treaba mea????" Omul si-a bagat coada intre picioare cu o viteza uluitoare, a plecat maraind numai el stie ce. Plus: am intrat intr-un magazin Cosmote, sa intreb de oferta. Un pustan - cred ca are nevoie de acordul parintilor pentru a putea lucra - statea ochi in ochi cu o domnita coplesita de o pubertate exploziva in dreptul bustului. M-am fatait. Am dat o tura. M-am intors spre el: vreau oferta dumneavoastra pentru cartele. Mi-a aratat cu degetul peste tejghea si a intors ochii inapoi spre splendoarea aia care ii invada spatiul de lucru. "Chiar asa? Cu degetul? Esti cumva angajat de concurenta Cosmote?" Omuletul a ramas scurtcircuitat - nu se astepta ca cineva sa protesteze.

Oamenii nu spun "te rog" si "multumesc". Tine de cei 7 ani de-acasa. As zice ca astia au inceput cu totii scoala la 5 ani. Si au abandonat la 6.

contorsio

Inima mea sta cu picioarele larg desfacute. Unul pe o planeta, celalalt - pe alta.

Iar tu esti undeva intre. Deloc orgasmic. Ba chiar dimpotriva.

Ce talent incredibil pot sa am. Sa iau decizii care sunt, de fapt, consecintele unor stari de fapt pe care nu le pot controla sau influenta. Sa exult la noptile cu tine, pana cand bucuria ma umple pana la refuz, alungand cuvintele. Sa ma suspend in zilele fara tine, sa ma aman, sa ma pun pe 'stop-cadru'. Sa ma comport ca o Elvetie - neutra si impartiala - cand as vrea sa fiu Imperiul Roman in zilele lui de glorie, cuceritor si asimilant.

Ce talent pot sa am... Sa-ti duc dorul la cap si la trup si la suflet, din toti rarunchii. Si cand te vad, sa pastrez distanta, pentru ca stiu ca o abatere de 1 cm peste spatiul regulamentar m-ar face greu de dezlipit de tine. Si cand ramanem in doi, sa fiu atat de coplesita de asta, incat sa-mi adun energia si curajul pentru a te atinge, descarcandu-ma. Sa fiu atat de obisnuita sa dorm singura, incat sa nu stiu sa vin noaptea, prin somn, langa tine, ca sa ma iei in brate in felul acela pe care mi l-am dorit maxim tot timpul.

Oh, dar tu ce talent ai... Sa-mi lasi fix atata spatiu si timp cat am nevoie pentru a incepe sa-mi ordonez cat de cat creierul, pentru a putea sa ma exprim in felul meu sacadat. Sa ma faci sa ma simt atat de libera, cand sunt atatea piedici. Sa-mi poti urmari gandurile, tacerile, povestile intr-un fel atat de rar.

We are acrobats looking for balance. Ma-ntreb daca vom castiga la concursul pe echipe sau doar la cel individual.

scrisori de proscris (1)

Draga Jurnalule,

Sunt un deportat privilegiat. Sunt inchisa dupa mai multe bule concentrice de sticla atat de subtire si curata, incat nici nu se vede. Ma-ntreb cat o sa reziste urletului care mi se aduna, incet, dar sigur, in gat.

Asadar, daca tot nu ma am decat pe mine si tinichelele de coada - din punctul de vedere al oricui altcuiva, respectivele tare au ramas departe, dar, in realitate, distanta dintre mine si ele nu e decat una geografica, pentru ca m-au urmarit cu o fidelitate pe care n-o va avea nici un om... asadar, daca tot sunt eu cu problemele mele, printre straini... n-am altceva mai bun de facut decat sa-mi plang de mila pe umarul stang, pe umarul drept, alternativ, pana cand imi induc reumatismul. Sau o alta boala grava, care sa-mi asigure un concediu medical recuperator.

Imi lipsesc asa:

Noptile. Noptile in care urcam in masina, la ore tarzii, ca sa bat kilometri intregi pana in locuri stiute de mine, numai si numai ca sa vad stelele si luna. Luna aia cu care am incheiat un pact gretos de patetic - oriunde o sa merg, tu o sa vii cu mine. Libertatea de a haladui cu orele prin noapte, stiind ca nu ma trezesc la ore proletar-sclavagiste. Timpul pe care mi-l acordam mie. Pentru joaca.

Locurile. Cafeaua din OMV Dej, virajul de pe Piatra Craiului, marginea de lume prin care circulam, inspre Reghin, traiectoria de bumerang spre Zalau. Orice destinatie de pelerinaj in cautarea gandurilor sau in scopul alungarii lor, dupa caz.

Oamenii. Putini. Mi-e in continuare suficienta o singura mana pentru asta. Dar e vorba de mana dreapta. Cea mai importanta. Cele cateva suflete incredibil de rabdatoare care mi-au stat alaturi - si care o fac in continuare - cu o constanta care m-a facut uneori sa cred ca nu merit atata preaplin.

Joaca. Dar despre asta mi-e prea greu sa vorbesc acum.

Nu stiu cat are sa dureze povestea asta. Mi-e teama ca exilul asta o sa ma afecteze intr-un fel dizgratios. Ca dorul si instrainarea o sa-mi marcheze geologia fetei si ca o sa port fix in frunte semnele alunecarilor de teren ce au loc perfect sincronizat cu clivajul rabdarii, al increderii si al rabdarii - care se petrec pe dinauntru.

Evident, o sa zici ca-s iresponsabila si infantila si obositoare. Pentru ca nu stiu sa apreciez norocul care a dat peste mine. Ai dreptate. Numai ca inca nu mi se poate face bine cu de-a sila.

sectantii din birouri

Stiu foarte clar ca, pe vremea cand generatia mea descoperea Sandra Brown, eu aprofundam Sven Hassel. Visam sa particip la Camel Trophy cand nici macar nu aveam permis. Stiam de avioane cu geometrie variabila, ascultam BBC in timpul razboiului din Kosovo si ma vedeam reporter de razboi. Si nu-s vreun hermafrodit sau transexual. Pur si simplu am alte pasiuni.

Asa stand lucrurile, cred ca ti-e clar ca nu m-am visat niciodata imbracata in deux piece. Nu e fantezia mea sa merg la birou tapata, tacanind din tocurile pantofilor care au eticheta cu pretul uitata pe talpa chiar si cand s-au largit deja si sa ma incrunt cu importanta la oricine imi incalca taramul. Nu mi-am dorit niciodata sa domnesc de dupa un birou cu hartii si telefoane si ecrane LCD care sa impuna respect plebei. N-am visat sa fiu porcul tradator din Ferma Animalelor. N-am apucaturi de arivist si scara ierarhica nu-mi provoaca reflexul pavlovian de a ma catara pe ea. Nici orgolii de "mana dreapta a directorului", nici apucaturi de secretara la fel de importanta ca portarul si femeia de serviciu, nimic de genul asta. Fara taioare, fara posetute cochete, fara mailuri scrise cu greu, din cauza manichiurii care nu are voie sa se ciobeasca.

Nu mi-am dorit niciodata sa ies in fata, sa fiu in centrul atentiei, sa domin. Dar uite ca viata e mai tare ca filmul si am ajuns sa. Nu stiu cum sa ma comport. Nu stiu cum sa uzez de pozitie, cum sa folosesc puterea. Cum sa am coloana vertebrala flexibila selectiv si limba cu doua fete, una ascutita si una moale. E inuman de obositor sa incerc sa ma comport olimpian, ca o zeitate care leviteaza in scarba deasupra muritorilor nascuti pentru a fi exploatati pana la moarte, intr-o atmosfera halucinanta, in care oamenii aia traiesc cu impresia ca tot ce li se intampla e spre binele lor. Oricat de rau ar fi, de fapt.

Concret: fara telefon personal. Fara Internet in interes personal. Fara citit mailuri personale, fara gandit in interes personal. Personal???? E un cuvant care trebuie sters din vocabularul din creier. Schimbi tinuta, stilul vestimentar, mersul, glasul, tonalitatea, vocabularul, zambetul. Tot. Trebuie sa spui "pofta buna" si "sa va fie de bine" tuturor. Ceea ce e ok, am cei 7 ani de-acasa - de fapt, doar 6, ca m-am grabit la scoala ca sa devin tot mai inteligenta - dar... totusi. N-am chef sa urez tuturor "pofta buna". Vreau sa ma gandesc la ale mele. Sa-mi las privirea sa se opacizeze, in stilul retard mode si sa imi vad de mine. 30 de amarate de minute din ziua de lucru. Nu pot sa inteleg ce ii determina pe unii oameni - maturi, cu copii, cu facultati absolvite - sa vina zilnic la munca pentru a trai spaime multiple si pentru a raspunde intrebarilor cu barbii tremurand de frica. Nu pricep de ce faptul ca m-am oferit sa-i aduc o cafea - de la automat - unei tipe care mi-e subordonata ierharic a starnit o reactie care bate de departe stupoarea apostolilor din clipa in care Isus s-a apucat sa le spele picioarele.

Am intrat intr-un univers paralel. La nivel logic, pragmatic, economic eficient - inteleg. Reducerea costurilor, cresterea randamentului, toate alea. Dar aici se produc niste mutatii de comportament carora o sa le fac fata doar atata vreme cat tin eu pariul cu mine.

Si pariul asta e pe o perioada determinata. Asa ca o sa trag. Iar la sfarsit, o sa trag linie. Si o sa iau o decizie.

Stai pe-aproape. Asta e doar episodul pilot al thrillerului din viata mea.

buna dimineata

TADAAA!!! Hehe, n-o sa fac asta niciodata. Live. Decat, poate, daca o sa am un pic de Martini la bord. Sau daca o sa fiu euforizata de proprii hormoni. Sau ceva de genul.

Oricum, ideea de baza e "tadaa". Adica, admira indelung inelul de diamant din jurul lunii, pentru ca in curand eclipsa se va sfarsi. Si-o sa var tuturor lumina-n ochi. In dulcele stil clasic.

Intai... "buna dimineata". Pe urma, o sa mai vedem. Cei care isi pastreaza retina intacta.

dorothy desculta

"Sunt o senzoriala cerebrala", bravam candva. E o gramatica oarecum englezeasca, pentru ca accentul trebuie pus pe partea cu creierul. Cata vreme imi tin mintea ocupata, sunt bine. Am energie de risipit in proiecte serioase si in munca de voluntariat, ma concentrez excelent la mai multe subiecte in acelasi timp si reusesc sa functionez uluitor de mult si de corect. Cand nu mai am nimic care sa-mi distraga atentia, vreau sa ma ancorez fizic de ceva. Cineva. Iar eu nu mi-s suficienta.

Sunt lucruri care se spun. Cum ar fi: vreau sa te vad. Ma bucur de fiecare data cand te am in campul vizual periferic, iluminat de bordul masinii sau de luminile pe care le regizez pe unde ne intalnim. Vreau sa te aud. Vreau sa stiu ce crezi. Parerea ta personala. Argumentata. Inregistrez totul intr-un fel incredibil, uimitor chiar si pentru mine. Dar nu uit nimic, chiar daca nu inteleg intotdeauna perfect corect. Cum nu uit ca m-ai prins asa de bine in cateva cuvinte: e previzibil ca vei fi mereu surprinzatoare. Tin neaparat sa-ti spun - "in cuvinte, Dana, in cuvinte" - ca esti dragul meu partener de joaca. Ti-ai castigat dreptul fara nici un fel de lupta. Te-ai impus, prin tot ceea ce esti.

Sunt lucruri care se spun. Si lucruri care se simt. Iar pe astea nu ti le pot traduce in cuvinte, oricat de mult m-as stradui. Cum ar fi: senzatia incredibila de libertate. A mea. Cu tine. Certitudinea foarte pretioasa ca ma pricepi, ca pot vorbi liber, pentru ca poti si vrei sa ma urmaresti. Sa ma prinzi, sa ma intreci, sa ma provoci. Linistea furnicatoare pe care mi-o induci cand te-ating cu varfurile degetelor, cu interiorul buzei de jos, cu limba. Felul in care ma domesticesc urgent si fara nici un fel de comentariu cand iti simt caldura. Si vraja ciudata prin care, desi imi doresc teribil sa incremenesc timpul in acea clipa, nu intreb cat o sa tina.

Astea care se simt - sau ar trebui sa se simta... ma depasesc si pe mine. E un iures bland, o liniste cu palnie de tornada, o orbire cu priviri. Nu stiu, ti-am zis ca nu ma pricep sa explic. Ma incurc inutil in cuvinte.

Cert si simplu: o sa ne jucam mai rar. Dar - sper eu - mai intens.

KO

Am luat o pauza de scris. Ceea ce nu inseamna deloc ca am luat, simultan, si una de gandit. O, Doamne, din pacate nu. Am fost doar prea cu pumnu'-n gura ca sa.

Desi n-am trait-o la propriu, stiu precis cum se simte un boxer care pierde. Prin runda a 7-a, asa. Nu moare, nu se preda. Se tot ridica de pe podea ca un Hopa-Mitica iresponsabil fata de sine, ca sa mai incaseze. Plimba limba prin gura si da numai de cioturi insangerate de dinti si de gustul sarat, metalic, al sangelui personal, in plin flux in golful gurii.

Pentru inca o vreme, o sa raman in vestiare.

rear view mirrors

Am desfiintat retrovizoarea de interior. Ma asigur - frecvent, corect, responsabil - in cele laterale.

Baleiez cu privirea in oglinzi: pot sa vad cum traficul imi aduce insotitori ocazionali si cum, inauntru, nu e nimeni in dreapta mea.

cand, nu daca

Continuu sa cred in dragoste - asa cum o inteleg eu - la fel cum cred in Mos Craciun. Adica - pe de plin constienta ca nu exista, dar sperand organic si subliminal ca...

Impart aerul cu tine si resimti tacerea mea ca pe o amenintare. Imi cer dovezi de buna intentie - raspunsuri, conversatie, discutii. Eu visez in fundalul acestor discutii ce frumos ar fi daca ai avea intelegerea de a ma lasa sa-mi desfasor gandurile subteran, intern, fara sa vezi in asta o tradare. O parasire temporara, un abandon. Cand o sa ma iubesti, o sa poti sa taci impreuna cu mine.

Faci dragoste cu mine si dupa aceea nu stii cum sa te comporti. Pentru ca tac. Imi dau seama ca n-are cum sa se auda pana la tine cam ce gandesc. Dar ma astept sa simti asta. Din felul in care stau cuminte si cumintita langa tine. Din felul in care imi las degetele sa pluteasca la doar o jumatate de milimetru de pielea ta, in miscari lente, cu vointa proprie. Cand o sa ma iubesti, o sa stii ca nu vorbesc pentru ca te ascult cum circuli prin mine, in milioane de exemplare. Trag cu urechea la felul in care te prelingi pe dinauntru si te invit in circuitul sangvin. Te simt cum treci granita subtire a celulelor si imi invadezi delta capilarelor, cum te insinuezi in raspar prin vene, cum alergi tumultos prin curba aortei mele si cum te-aduni, efervescent, in toate cele patru camere ale inimii. Cand o sa ma iubesti, o sa stii ca mi te urci la cap. Si ca de la inaltimea aia iti spun o poveste in care tu esti Alice, iar trupul meu - o Tara a Minunilor in care ajungi invariabil, indiferent prin ce gaura ai intra.

Incepem cate o poveste si ramai in urma. Iti spun: uite, mintea mea e o cobra. Canta-mi. Vreau sa dansez. Ajuta-ma sa ies din cosul de nuiele care-mi strange mintea si o reduce la cotidian. Trebuie sa ai incredere in agilitatea si elasticitatea mea. Si, mai ales, trebuie sa crezi orbeste ca n-am sa musc. Nu veninos, oricum. Canta-mi, provoaca-ma, da-mi replica, tine-ma in aer pana obosesc. Da-mi ocazia sa te surprind. Cand o sa ma iubesti, o sa iubesti foarte tare la mine felul in care devin previzibila: consecventa nedezmintita cu care imi confirm mereu caracterul.

Cand o sa ma iubesti, o sa-mi simti degetul care-ti mangaie spranceana atingand crestele circumvolutiunilor de sub ea, desi asta nu e anatomic posibil; vei stii ca suntem doi frati siamezi care circula independent prin lume, desi asta e o contradictie in termeni pentru oricine din afara. Cand o sa ma iubesti iti va fi clar ca nu inelul pe care ma faci sa-l port pe deget e semnul ca iti apartin, ci felul in care cainele isi vara botul, inocent impertinent, intre picioarele mele si iti descopera mereu mirosul acolo - asta e confirmarea si recunoasterea faptului ca ti-ai marcat teritoriul definitiv.

Cand o sa ma iubesti, o sa pui cadourile sub bradul de Craciun pe ascuns de mine. Semn ca Mos Craciun exista.

fashion parade

N-o sa ghicesti niciodata ce-am facut seara asta. Ceva absolut kinky. Am fost la o prezentare de moda.

Iulius Mall. Canapelele deja stiute, facute roata, in jurul scenei. Oameni care stau asezati. Oameni care stau in picioare. O ora. O intreaga ora. In nici unul din cele 60 de minute de intarziere nu-i trece nimanui prin cap sa protesteze sau sa abandoneze panda. Se asteapta placid. Dau ochii roata la oameni, in cautare de fete. Dumnezeule, unii au nesansa de a avea fizionomii... cel putin ciudate. Uite, acolo, o tipa fusta business gri, camasa romantic business alba, cureaua subinteleasa asezata la locul ei, dar... oh, ce nebunie, are o barbie inexistent de mica si ochii maaari si departati, de zici ca e rechinul-ciocan imbracat in costum de afaceri.

Neeext. 20 de ani. Hai 20 si-un pic. Breton, coada de cal, ochelari - astia nu-s de cal, o sa vezi imediat de ce animal - cercei mari, rotunzi, urechi absolut nearodinamice... un ghem de linii rotunde si comice care o transforma pe biata fata in modelul ideal pentru maimutica simpatica din urmatorul film de animatie care va lua un premiu. Ok, mai departe. Doi tipi. Unul langa altul. Pastrand foarte atent distanta fata de tipa cu care sunt - nu stiu in ce relatie, dar clar ca nu e cea mai fasta zi a relatiei lor. Ce Dumnezeu ii mana pe barbatii neconstransi de consoarte la o prezentare de moda??? Infiorator, mi se raspunde. Dar e simplu: Moniicaaaaa Cooolumbeeeaaanuuuu. Care e gazda evenimentului si imi devine brusc simpatica pentru ca are niste emotii teribile. O fi din cauza rochiei ingrozitoare in care defileaza?

Ca veni vorba de defilare... Hainute normale, de prin magazinele pitite in mall. Nimic spectaculos. Poate doar obstinatia cu care fetele inspaimantator de slabe misuna pe scena cu fizionomia aia de "n-ai cum sa-mi ajungi la nas, scarba". Atitudine not user friendly. Una singura zambeste - cred ca e cea care o sa-si ia penalizare la sfarsit. La un moment dat - copii. Faini. Dezorientati. Habauci. Fascinati de imaginea lor marita pe ecran. Aiuriti. O pustoaica rateaza curba si cade de pe scena, face down. Aaau. Apoi: lenjerie. Tot felul de ciudatenii, jartiere, fundite, harnasamente. Una dintre fetele care prezinta are implanturi. Incontestabil. Ce e aparte la ea e ca o fi gasit undeva un model de implanturi cu sfarcuri permanent erecte. Nu i se clintesc sanii in mers cum nu se clintesc nici privirile barbatilor de la ei. Punct ochit, punct lovit, se cheama ca fata a facut o investitie.

La final - punctul culminant, indelung asteptat... colectia de rochii de seara si rochii de mireasa semnate de Laura Olteanu, accesorizate de Mihai Albu. Au fost asa: paiete, strasuri, cioburi fatetate aplicate generos pe un voal extrem de subtire. Cat sa-ti faci invitatii la nunta sa-l linseze pe fotograf, pentru toate blitzurile care strapung retina, reflectate de paiete. Funde, trandafiri textili, volane, complicatii - toate din materiale si in croiuri de rochie-de-nasa-mare si de soacra mica. Plus, un glob pufos de volanase; plus, o chestie ciudata, neagra, ceva de genul "oohh, astazi ma alint... ma infasor in caniche". Pantofi cu abundenta de aplicatii, unele care imi par vag familiare, pentru ca seamana cu conurile de brad de pe coronitele de Craciun. I'll be damned. Chicotesc ca o inculta la toate aparitiile astea.

De ce ziceam experienta kinky? Pentru ca nu am masurile standard, pentru ca nu-s o mondena, pentru ca am oroare de shopping si pentru ca nu am carduri in nestire. Si pentru ca, desi n-am inteles nimic din ce s-a petrecut sub ochii mei vreme de mai bine de o ora, mi-a fost deajuns o singura secunda ca sa-mi dau seama ca grupul din parcare era o intalnire a celor de la Club BMW.

autopromo

Daca esti in cautarea unui loc public, iti pierzi timpul cu mine.

Nu sunt statia de autobuz, in care asculti radioul scurgandu-se peste capetele proletarilor din boxe atarnate precar de cablurile de curent. Nu sunt una din manastirile moldovenesti prinse intr-un circuit turistic in care te duci alaturi de intregul puhoi de oameni guresi descinsi din autocarul fara aer conditionat, intr-un concediu semi-urban, cu unicul scop de a face fotografii cu blitz in plina zi, sub picturile vechi care-si ascund, rusinate, sfintenia. Nu-s poienita cu multiple vetre de foc, in care cobori din masina, pui micii pe gratar si batai din picioare in ritmul muzicilor de periferie ce ies din difuzoarele tale si-ale tuturor celorlalti consumatori de iarba verde. Nu sunt circuitul de raliu de anduranta pe care sa te dai de mai multe ori pe regulamentarele curbe 90-60-90.

N-ai sa gasesti pe mine etichetele scrise citet, insemnele lamuritoare si intersectiile corect semaforizate care m-ar face imediat familiara. Nu-s un loc public.

Sunt spiritul vibrant si vertical al lui Excalibur ascuns in forme de zeita a fertilitatii. Sunt terenul ideal pentru practicarea de sporturi extreme; sursa neconventionala de energie nelimitata, livrata instant in cantitati uluitoare; umbra mintii tale si conturul usor decalat al trupului tau, precum si unul din cele sapte ecouri care-ti ingana sufletul. Sunt camaradul cu care stai spate in spate si simti ca poti infrunta lumea asta si inca cel putin doua din dimensiunile paralele. Sunt o tipa cu vocatie de sula-n coaste.

Aurora boreala dansand in miezul urban al continentului european. Tepusa de nadejde pe care isi sprijina Praslea fruntea, in panda lui. Licurici cu norma-ntreaga, inundand cu lucsi de buna calitate jumatatea diurna a celor 24 de ore. Carnea, muschii si oasele care alearga pe sub blana de animal exotic pe care-l vrei viu, langa tine, noaptea, ca sa te devoreze cu doua guri odata. Sunt intotdeauna un spectacol si-ntotdeauna unul exclusiv privat.

Toate astea, plus o lista destul de generoasa de dotari optionale. La pachet. Gratuit. Pentru cine stie sa vada dincolo de ambalaj.

mica moarte

Nu e Apocalipsa, dar pentru mine a venit sfarsitul lumii.

Totul se dezintegreaza. Dragostea veche. Complicitatea. Acum umblu prin lume ca un film japonez nedublat si fara subtitrare. Se inchid succesiv drumuri spre niste oameni pe care ii consider, in continuare prieteni, spre ceea ce am muncit in ultimii 7 ani, spre...

E o mica moarte. Intru in 'viata de dupa' cu spatele. Inca nu m-am intors sa vad ce ma asteapta. Mi-e groaznic de frica.

fara vorbe

Masina lipaie obedienta prin ploaie. Plafonul cenusiu de nori nedefiniti toarna o ploaie marunta, rece, interminabila. Soseaua uda isi incoarda spinarea zgribulita si se ingana cu muzica data incet, cat sa se auda tacerea. Nu-ntreb unde ma duci, inchid ochii si ma odihnesc in dreapta ta, intinzandu-mi mainile, picioarele si gandurile.

Cabana e oblonita. Curtea e plina de cerculete concentrice care se reconfigureaza rapid in balti. Intram. Lemnul geme batraneste, prelung. Trebuie aprins focul - te-apuci de treaba singur, cladind lemnele in gura neagra a sobei, fara graba, cu mintea numai tu stii unde. Flacarile incep sa se inalte, teracota se anima; acum, ca adaposteste focul, se incalzeste si capata luciu de perla purtata, cu credinta, pe piele. Caldura se aduna incet, in valuri line, invaluie camera simpla si asternuturile fosnitor de curate. E seara, intunericul a tesut un cocon susurator in jurul nostru, doar ploaia de-afara si flacarile din soba fac conversatie.

Somn. Ma iei in brate si nici pana acum nu mi-e clar daca o faci ca sa ma simt eu protejata sau pentru ca simti nevoia sa te agati de cineva viu, ca de o geamandura, ca sa nu te ineci in tacere. Iti simt respiratia cuminte in ceafa, intr-un ritm calm, cald, intors inspre sine. Intotdeauna dormi foarte cuminte, fara zgomot, doar micile miscari necontrolate ale mainilor sunt dovada ca esti, totusi, aici. Trimit gandul sa cerceteze toata lungimea barierei de piele dintre mine si tine, de la ceafa mangaiata de vantul mic al rasuflarii tale, la spatele in care simt ca mi s-a insurubat o a doua inima, ticaind masurat, cumpatat, pana la coapsele de care s-au lipit ale mele. Noaptea ne imbratiseaza strans si linistitor pe amandoi. Ne visam fiecare visele.

Te simt prin somn, cum te intorci pastrand tot timpul un punct de contact cu mine. Sarutarile adormite imi aterizeaza lin pe marul umarului, in bezna totala a camerei, in mijlocul viselor tale, care nu stiu cat de mult sunt despre mine. Dormi fara sonor si ador asta la tine. Dormi adunat - in jurul meu sau al tau - si asta ma face sa ma indragostesc la nivel celular. Dormi indelung, dimineata ma trezesc si-ti conturez cu privirea curbura arcadei, pe care s-a strans oboseala nestearsa de somnul noptii - ochii tai inchisi, intr-o linie usor amara, usor dureroasa. Ma indragostesc dinspre inauntru inspre inafara, iar ce se intampla e o tradare, o lovitura de stat in fata careia nu pot sa ma impotrivesc.

Dimineata isi urca lumina gri pe cer, o lumina difuza, care vine de pretutindeni si de nicaieri. Ploaia cade necontenit de aseara, stresinile picura antediluvian, calm, ca si cum ar avea la dispozitie tot timpul din lume. Ma strecor incet de langa tine, straduindu-ma sa-ti protejez somnul cald, si ma infasor intr-o patura groasa de lana. Afara, pe balconul de lemn ud si usor alunecos, cafeaua proaspata imi sufla in fata respiratia ei aburind aromat. Tin cana fierbinte in ambele maini si sorb incet dimineata. Scot o tigara, o asez intre buze si stau multa vreme cu ea asa, neaprinsa, cu mintea golita intr-un binecuvantat mod, dusa la vale de apa care se cerne din cer. Pe urma apari tu, complet adormit, infasurat in caldura somnului, ca sa ma iei de mana fara vreo vorba si sa ma tragi dupa tine inapoi in pat.

Te iubesc foarte tare cand dormi. Pentru ca taci.

vreau (3)

"Gandesti prea mult." Daca tot gandesc mult si prost pentru mine, cred ca cel mai bine ar fi sa-mi pun creierul in slujba cuiva care sa stie sa-l exploateze la maxim.

Asadar, caut de lucru. Ca sa ma scap de mine si sa imi tin mintea focalizata pe problemele altora. Nu doar un simplu angajat. Oh, nu. Mercenar - fara program de la 9 la 5, fara weekenduri, fara strambat din nas la deplasari, la condus noaptea, la dormit in hoteluri lipsite de pretentii.

Vreau sa mi se spuna ce am de facut si sa nu ma intreb de ce. Vreau sa mi se traseze sarcina si sa nu-mi mai aud telefonul sunand pentru verificare. Sun eu sa raportez cum s-a rezolvat. Vreau sa urc in masina si sa plec pentru cateva zile la rand. Sa cunosc tara ca pe propriul buzunar atunci cand e mai gol. Sa adun kilometri peste kilometri, pana cand ajung sa nu-mi amintesc franturi din drumul facut, semn ca oboseala se aduna, dar inca nu pune in pericol pilotul automat. Sa vad, noaptea, cum becurile de iluminat stradal devin, din puncte, niste linii tremurate care se preling pe parbriz. Sa ajung unde am de ajuns si sa-mi trebuiasca minute bune ca sa constientizez ca am oprit si sa fac exercitii de vointa din a ma ridica de pe scaun si a-mi pune picioarele in miscare. Sa ies din masina ca dintr-o ascunzatoare secreta, sa ma arunc in lume si sa-mi joc rolul pentru care iau bani.

Vreau sa castig decent si sa nu am timp sa-mi cheltui banii. Sa-mi fac cumparaturi din benzinarie, unde opresc pentru a face plinul si pentru a lua muzica. Sa fac conversatie cu omul de la pompa, cu care ma vad cam o data la doua-trei saptamani si schimbam cele cateva vorbe necesare si suficiente. Sa socializez superficial cu frumusestea care-mi serveste cafeaua - deja se stie, cafea lunga cu mult lapte. Sa zambesc si sa risipesc cateva replici comode si usor flatante chelnerului care imi expune meniul zilei in vreun local pitoresc prin prostul gust cu patina personala. Ce incantare, toate relatiile astea pe care le dezvolti cu unii oameni pentru care ajungi sa fii un fel de marinar de uscat, un nomad modern, care apare la intervale aproximativ regulate, emite zambete si vocalizeaza chestiuni care nu pun pe nimeni in dificultate. Totul e clar, simplu, aseptic, oprit la un nivel bine definit pentru toata lumea. Vocabular minim, cuvinte usoare, scurte, cu inteles pentru oricine cu mai mult de patru clase. "Buna ziua, dati-mi si mie o cafea. Da, lunga. Da, cu muuuult lapte". Scoti cuvintele astea cum ai scoate tacamurile de plastic din tipla - ordonate, curate, fara parti taioase sau serios contondente, ambalate in scopul unei unice folosinte.

Vreau sa joc cartile celui pentru care muncesc cu o inteligenta si cu o agresivitate de care n-am fost in stare muncind pentru mine. Sa vand mai convingator, sa induplec cu mai mult talent, sa fortez mana cu mai multa fermitate decat o voi stii face vreodata pentru mine, chiar si atunci cand viata mea o sa depinda de asta. Sa ma dedublez eficient si sa rezolv problemele altora. In vreme ce eu fug de ale mele. Vreau sa-mi traiesc viata printre soferi de tir, agenti de vanzari zonali, studenti care lucreaza in schimbul de noapte in benzinarii si chelnerite oxigenate. Singurul semn de intelectualitate sa fie faptul ca salut, ca spun "va rog" si "multumesc". In rest, sa-mi ascult muzica si, poate, audiobook-urile pe care le iau cu mine, ca sa-mi tina companie la drum.

Iar cand am timp liber, sa ma deghizez intr-o tipa normala, comuna. Sa accept invitatia putinilor prieteni de a merge la film, la munte sau la un gratar sedentar, undeva. Sa rad, sa beau o bere neagra, sa fiu cuminte, inteligibila, lizibila, simpla, comoda ca un pantof purtat. Sa nu agresez pe nimeni cu fata mea trista, sa ma scuz plauzibil ca e doar oboseala. Sa fiu cea mai de gasca - cea care e atenta la toata lumea, aduce beri reci, pune in pahare, in farfurii, goleste scrumiere, strange masa, spala vasele, pleaca printre ultimii, pentru ca sta sa ajute gazda la inalturat dezastrul dupa orice intrunire de oameni care petrec.

Cand ajung acasa, sa fiu singura. Pana cand dau sau primesc un telefon. Si-mi gasesc companie de noapte. Nopti ciudate, in care sunt ca o broasca testoasa apucata subit de un acces de exhibitionism - dau jos carapacea cu toate artificiile unui spectacol de striptease absolut neasteptat, in scopul declarat si unic de a face amor in toate pozitiile si prin toate orificiile anatomic posibile, repede, furios si des, pana cand raman intinsa in pat, cu muschii fumegand si cu creierul sublimat.

Iar dimineata - sa-mi beau cafeaua singura si sa pornesc din nou la drum.

martisor

Am uitat sa-ti spun "multumesc" pentru buchetul de piese pe care mi le-ai cautat si mi le-ai trimis. Pentru ca esti un domn desavarsit, ti-am prins la butoniera "Alexandra leaving" a lui Cohen. Ca sa nu zici ca numai femeile primesc daruri in perioada asta...

Marisel by day

Stii ce-am facut? N-o sa-ti vina sa crezi: am dormit.

Am dat vina pe aerul de munte si pe mancare. Dar, de fapt, imi era ingrozitor de frig. Dorul taios m-a facut sa ma strang in mine cum iti strangi degetele inghetate in pantofi. Am urcat in camera, am pus doua paturi groase pe mine si m-am ghemuit, zgribulita. Am adormit - e prima data dupa cateva luni cand imi aduc aminte ce-am visat. Si-am visat... lipsa ta.

Toate lucrurile mici: felul in care iti aprinzi tigara, ochii la fel de vii in spatele lentilelor heliomate, mainile rosii de frig, grija ta cu "ti-e frig?", insistenta ta "sigur, sigur?" la vitejia mea, felul in care privirea iti aluneca si plecai de langa mine fara sa faci, de fapt, un pas... toate astea au fost alicele cu care am fost vanata de zapada, de pantalonii de ski Fila, cu care eram pe punctul de a ma aprinde langa soba de teracota, de manusile mele negre, care miroseau iar a fum de tigara, de muntele iernatic unde am fost, de data asta, singura.

Mi-e, in continuare, nepermis de dor.

memories

Te rog, te roooooog, nu-mi mai face poze.

Munca. Dupa atatia ani, sunt pe cale sa las totul balta.







URA. Intai a fost o absoluta terifiere. Dupa aceea, Cielo. Cielo nu mai este.







"Concediu". 2 - 3 zile pe care le dilatam in nestire. Cata liniste. Dusa si ea.







Prieteni. Whish you were (still) here.








Te rooog, nu-mi face poze. Nu-mi documenta pierderile.


Ultima fotografie e pentru cel ce s-a decupat din toate cadrele.

weapon of choice

Tii minte masinutele electrice? Alea cu forme rotunjite, inconjurate de un brau de cauciuc gros? Masinutele alea haioase, de doua locuri, care defilau intr-un ring, pe vremea cand reprezentau maximul in materie de distractii? Si tii minte cum aveau ele un brat vertical, metalic, care facea contact cu reteaua electrica intinsa deasupra intregului ring?

Uneori - pierd contactul. Sunt ca o masinuta ramasa fara curent, fara un punct de atingere. Desprinsa din circuit. Singura, intr-o alta dimensiune. Cred ca se intampla atunci cand pierd motivatia. Cand toate "nu"-urile adunate ajung la masa critica si ma fac sa ma surp pe dinauntru. Atunci - nu mai stiu nimic. Nu mai vreau nimic. Nu mai pot sa vreau. Ma simt ca si cum as fi donat 4 din cei probabil 6 litri de sange pe care-i am. Golita pana la fund. Nici macar nu doare...

Nu stiu ce si cum, dar ceva ma repune in miscare, dar asta cam dupa o eternitate de obnubilare. Reiau armele. Nu ale mele, ale altora. Un film la multiplex. Un weekend la zapada. O noapte de chin fierbinte in doi. O noua bijuterie de argint. O noua poveste de palmares. Zambetul de serviciu, vocea modulata, unghiile impecabile la modul discret, parfumul izvorand de la confluenta gatului cu mandibula. Conversatia de salon. Amuzamentul premeditat. Socializarea elaborata.

Nu-s deloc antrenata pentru lupta asta, dar am tot ce-mi trebuie ca sa-mi elaborez inteligent strategia. Ce paradox: armele altora - cu care reusesc sa castig batalii succesive - nu fac altceva decat sa ma puna pe mine la zid.

vacanta nocturna

Ziua are 24 de ore. Cam 4 - 5 ajung pentru somn.

Dimineata vine ca imaginea pe un tv alb-negru, pe lampi. Deschid ochii si-mi vad camera ca pe un fototapet. Adica, 2D. Dupa o vreme nesfarsita, lucrurile comuta spre pozitiile lor firesti, spatiul capata si cea de-a treia dimensiune si ma ridic din pat. Constat ca merg serpeste prin incapere, desi am lucruri putine, plasate anume ca sa nu-mi stea in cale. Patinez spre bucatarie, unde intorc pasional sarutul negru al cafelei. Aprind bricheta - sunetul ala e ca un foc de arma care da startul intr-o noua cursa - fumul se duce prin cotloanele plamanilor si-mi face mintea sa tuseasca. Gata, creierul isi curata gatul si-mi spune: ai de facut fata urmatoarelor 19 ore.

Ziua trece cum stie ea mai bine, cu toata geografia enervanta a peisajului mioritic deal-vale, deal-vale, pe care nervii mei indelung incercati se dau de-a dura, ca-ntr-un montagne russe. Ma prefac in mercenar - fac ce mi se spune, ce se impune, cu o detasare confortabila, inumana. Si-astept noaptea. Pentru ca ador sa functionez dupa fusul orar al unui alt continent.

Noaptea vine cu constelatii variabile de lumini de faruri si de becuri de iluminat stradal, care se perinda pe bolta parbrizului. Cu mana stanga ramasa rationala, ordonata, activa, pe volan. Cu mana dreapta cuprinsa de un dor fierbinte de tradare, o simt cum mi s-ar desuruba din umar si m-ar abandona, ar fugi sa se alinte, sa-si arcuiasca spinarea, sa-si frece de noul sau stapan botul de pisica nerusinata. Mana mea - degetele, palma, incheietura care ascunde pulsul, antebratul care se articuleaza de brat intr-un punct extrem de sensibil - se dezice de mine, trece granita spre dreapta masinii, se dezbraca la piele si-si savureaza scanteile pe care le starnesc niste degete pornite sa semene furtuna si sa culeaga liniste.

Ajung in faza in care nu mai stiu daca ceea ce gandesc ramane gand sau iese la suprafata, in cuvinte. Prind cateva ore de libertate in care lumile fuzioneaza intr-un fel absolut special si pot sa ma destind. Incerc sa te invat ca putem sa ne luam unul pe altul prin osmoza. Am revelatia lina si calda ca tu esti vacanta mea. Nocturna. Si, ca sa fie clar, iti spun ca mi-ar placea sa am sus, pe masina, un display negru-portocaliu pe care sa afisez "mi-e atat de bine".

Se apropie primavara. Se mareste ziua. Hai sa plecam la Polul Sud, pentru o intreaga noapte polara.

blondo

"E ok. Daca esti aici si discutam, e ok". Nuuuu, eu trebuie sa scormonesc. Sa pun intrebari. Sa var sub nas raspunsuri. Grila. Repede, repede, ca m-a facut mama berbec nerabdator. Si expira timpul. Timpul ala lung pe care n-am stiut cum sa-l las sa vina, ca sa ne parcurga impreuna.

"Nu-mi fac nici un fel de planuri. Las totul sa curga." Adica, sa vina de la sine. Si eu cred ca e suficient daca vine de la mine. Ei bine, nu e. Trebuie rabdare.

"Buna dimineata." Buna dimineata si tie. In clipa asta, cand ne trezim pentru a treia oara impreuna, trebuie sa-mi dai in scris ca nu ne mai trezim altfel. Ca mie mi-e dor. Mi-e bine cu tine. Eu te vreau. Cu doua maini. Siropuri, siropuri, siropuri.

Bai, pricep ca vara parul meu saten se deschide mult la culoare. Ce nu pricep este de ce am fost atat de blonda. O blonda care s-a trezit din somn. Din coma, mai bine zis. Coma-coma, dar m-am trezit uda. Ce gretos... Dornica. De siropuri. De zahar pe bat. De-un organ caruia i-am tot cantat, ca unui melc codobelc, fiind convinsa ca-n felul asta il fac sa creasca, sa se lungeasca si sa ajunga pana in inima. Prea repede. Prea dintr-o data. Prea suspect. Prea ieftin.

Iarta-ma, ai avut dreptate. Scot palaria in fata ta, extrem de reverentios. Mi-e foarte clar ca nu te intereseaza sa mai scot altceva. Si subscriu.

Inima mea e o pizda de blonda. Ma duc sa ma epilez.

mahmureala divina

Sfantul Ilie - ala de e responsabil cu temperatura - traieste o betie crunta. Cred ca azi l-a ridicat cineva frumusel si l-a sprijinit intr-o pozitie semi-erecta. Problema e ca l-a lipit de peretele cu termostatul. Si Sf. Ilie a alunecat pe langa el. Din frecare + rotire rezulta ca ninge.

Pai sa nu-mi bag ^*)^%$% si sa nu cobori toti Christosii mamii lor de ^$^*)! peste aia de-ar trebui sa aiba grija de acest oras ?!? Clujul se gatuie si vara, cand da cate o ploaie. Astazi am facut 20 de minute ca sa strabat str. Horea de la un capat la altul si, oameni buni, nu-i decat un amarat de kilometru, asa.

Montat retrovizoarea de interior. Ca, deh, afara ninge, oglinzile exterioare sunt aburite-ninse-improscate cu noroi. Ventilatie, dezaburire luneta. Viteza intai. Scot la liber. Scot la punctul mort. Punctul mort e o linie lunga, formata dintr-o coloana de trei benzi paralele care stau. STAU. Toata lumea e la punctul mort. Ca si nervii mei, de altfel.

Dupa un timp infinit, ajung sa circul cu a doua. Victorieeee !!!! Incredibil, trebuie neaparat sa ma inscriu la raliu. Pe jos o porcarie groasa, apoasa, lipicioasa, masina danseaza ca apucata, nu tu benzi, nu tu nimic. Iese un TIR. Vad din timp, asa ca-l las. Ca doar am asteptat destul, ce mai conteaza inca vreo trei minute... Iese TIR-ul, dupa el baga mare un jeepan care trece si-mi improasca un hectar de pamant diluat pe parbriz si geamul din stanga. Fucking shit, de ce nu-mi iei naibii si oglinda, ca tot n-o mai vad nici cu infrarosii. Cobor, dau cu zapada curata pe geam. Iar ventilator maxim, iar dezaburire. Dupa 10 minute, alt jeepan care calareste coama infoiata a zapezii imputite si alta voma pe parbriz. %$$:<"%#@!

Centru. Prind acelasi semafor de 8 ori. OPT ORI!!! Incredibil. Ma apropii de semaforul ala si sper din tot sufletul sa vad vreun politai acolo. Imi doresc fierbinte, din toti rarunchii, sa vad un sticlete fluierand a paguba si dand din maini in intersectie. Chiar am un chef teribil sa cobor, sa-l eviscerez cu racleta si sa-i fac matele ghirlande de pus pe semafor. Dar nu... n-am norocul asta. Intersectia semaforizata - cu semaforul functionand absolut normal - e blocata de romani. Bestii stupide si cretinoizi cu permis de conducere care se infig precum chilotii-n ... Bai, frate, tot n-ai unde sa te duci, stai pe pula ta si lasa-i pe altii sa treaca.

Ninge infernal. Urasc vremea asta. O ura curata, in valoare absoluta, incinsa la 245 de grade Celsius. Inutil, vremea nu se schimba. Oamenii nu se schimba. Doar nervii mei clocotesc si-mi determina neuronii sa se sinucida in masa.

Sfinte Ilie... ia-o, taica, mai usor cu beuturile alea de martafoi fandositi pe care le beti voi acolo, la bairamul divin. Ca, uite, aduci zapada asta belicoasa fix pe cand intentionam sa pun inapoi gumele de vara. Vezi-ti, dom'ne, de treaba si regleaza termostatul ala. Ca n-ai dat zapada de Craciun - motiv pentru care Mosu' a avut scuza sa nu treaca pe la mine... Ce mama dracului te-apuca acu'?????

blitz/avarii

Noapte. URA cu farurile reglate foarte jos. Ca sa nu ma pot grabi. Burnita. Cald. Intuneric. Muzica mea atentatoare la vene. Venele intacte sub piele. Vocea ta. Calda. Calma. Rasul mic, pornit din gat. "Iar gandesti..." Ceata invaluitoare. Kilometrii. Viteza de croaziera de varsta a treia. Ca sa lungim kilometrii aia. Povesti. O lista de doruri. Relativ lunga. O serie de mici rautati efervescente. Ale mele. Cafeaua inevitabila. Cina intarziata. Faptul ca ne vedem pe lumina. Somnul. Cursa spre casa. Blitz. Avarii.

Multumesc pentru focul de artificii subacvatic. Stiu ca placerea a fost reciproca.

Trust Sting. "Let your soul be your pilot".

pinocchio, pierdut gepetto

Eu, Pinocchio. Tu, Gepetto. Eu - Pinocchio. Tu... Gepetto. Asa. Ca sa stim clar cine, ce si cum.

Traiesc niste eternintati infioratoare. Cand dorul de tine ma strabate muscator si pot sa jur ca nu mai am sange in mine. A fost scurs rapid si inlocuit cu nisip, nici macar marunt, nisip fierbinte care ma zgarie groaznic pe dinauntru si e pompat infernal de un mecanism care pretinde ca-i inima, dar n-are pic de suflet. Si-atunci raman fara suflare, zdrelita pe interior. N-am cum sa scap, n-am cum sa fac sa treaca. N-am cum sa nu simt. Mi-e dor si doare. Mda. Ca-n Taxi. Doar ca o cursa din asta e cu mult mai scumpa.

Cand trece... brusc, intotdeauna fara vreun avertisment prealabil... sunt ca un Pinocchio scuipat de mare pe tarm. Imi tuie urechile de atata liniste. Si toata povestea care ma tinea in picioare de atata incordare se duce. Sforile sunt taiate. Si, ia ghici... Exact - cad. Freedom is just another word for 'nothing left to lose'. Atat de a naibii de adevarat. Nicicum nu e bine. Nu-mi gasesc pozitia. Nu pot trai with or without you. Partea frumoasa e ca ma incapatanez sa nu pot. Sa vreau. Sa fiu inamicul meu numarul unu. Vreau sforile inapoi. Mainile si picioarele legate. Strans. Ca-ntr-un numar de sex nebun, masochist.

Papusa dezaxata pierdut maestru papusar. Figurina descentrata, vreau inapoi in bratele ventrilocului. Jucarie necomerciala cer sa-mi fie tras resortul. Gepetto, vino inapoi cu cheia aia.

Sunt Omul de Tinichea cu inima prefacuta intr-o pietricica extrem de colturoasa. Cazuta prin burlanele picioarelor metalice si extrem de zornaitoare. Fiecare pas - clopotel de desconspirare. Fiecare pas - un maraton cu o piatra incomoda in pantof. Vreau sa fiu Dorothy. Vreau sa nu am nevoie de papucii fermecati. Vreau sa fii tornada mea.

Tot ceea ce vreau poate fi si va fi folosit impotriva mea. Pentru ca ma las dusa cu vorba de inima. Si o urmez. Presupun ca la pierzanie, dupa cum se arata. Stiu ca nu-mi apartine, dar o s-o spun, totusi; cred cu tarie in asta si stiu ca e suficient ca sa-mi fie acceptata asimilarea. Asadar... "I'll follow my heart. E cel mai bun GPS".

vreau (2)

sa iesi din mintea mea

sa intri in viata mea

anything wrong?
everything wrong

vreau

sa ma operezi rapid si precis la creier... sa ma dai pe spate si sa nu ma ataci la inima, sau la trup... sa stii exact unde ma gasesti... si sa intri acolo cu capul, dar nu numai... sa te trag in piept si sa te expir doar cand imi dau ultima suflare... sa ma inalti ca pe un zmeu... sa ma controlezi, sa ma faci sa urc si sa cobor... sa-mi mapezi toate punctele sensibile de pe piele... sa uzezi si sa abuzezi de ele... sa ma desfaci ca pe o scoica... sa-mi pretuiesti perla si sa o porti ca pe un insemn nobiliar

sa-ti simt privirea pe sternocleidomastoidian, cum aterizeaza acolo plutind prin diagonala camerei... sa-i simt atingerea de limba tandra, in vreme ce vorbesc inconsistente cu cineva... sa intorc capul spre tine, sa-ti prind ochii si-atunci sa simt muscatura... sa-mi fie foarte clar ca-n urmatoarele 5 minute plecam... sa stiu precis de ce si unde... sa disparem abrupt amandoi, lasand conversatiile in aer... sa purtam amandoi capace de-argint pe urechi... prin care sa ne auzim doar dorul si mugetul surd al dorintei... sa-mi rasucesti mainile la spate si sa ma obligi sa-ti ar pieptul cu sanii, doua brazde adanci si fierbinti

sa ma scoti din minti, sa ma faci sa spumeg... sa-mi ia foc nucleul si sa vreau sa te desfiintez... sa-mi razi in nas... tu si care armata... sa te supun ajutata de caporal Tacere, locotenent Argument si general Te iubesc, fraiere... sa predau armele cand ma atingi intr-un mare fel... sa te despic usurel, sa-mi ascund capul in tine si sa nu mai vad nimic... sa ma ajuti sa ma nasc invers, intrand in tine... sa ma tii acolo si sa alegi sa faci asta in fiecare zi, deliberat, constient... sa fiu arma ta de la sold... sa fii scutul meu

vreau sa-mi visezi visele... le dau share

saving Johnny Walker

7 metri patrati de blat de bucatarie. Invadati de sare, piper, faina, ulei, maglavaisuri, folii, patrunjel, you name it. E sambata si vrajitoarea de cumnata-mea isi face numarul: vreo 4 - 5 - 7 feluri de mancare.

Apare frate-meu. Venit de la Targu-Mures, dupa o sambata de munca apostolica pe ulitele periferiei rrome din Targu-Mures, dupa un drum infernal cu un Logan cu parbriz opac, pe vremea aiurea de ieri... are ochii bulbucati ca ai unei broaste pe care-ai calcat la misto. Si el, si celalalt omulet, care a pandit prin partea dreapta de parbriz.

Ma duc sa cumpar suc si, pe cand ma intorc, constat ca s-a largit gasca. Lucian si Cristina tocmai prezinta jumatatea de tort cu branza de vaci cu care s-au prezentat la apel. Ne asezam la masa. Mamaaa... deja stiu ce urmeaza. Toti stim. Ne asezam oftand. Iar crapam naibii. Iar ne infunda cu felurile ei nesfarsite de mancare... Dar, bagam. Chiftelute de cartofi cu cas, dovlecel pane, masline maro, salata de tot felul de radacinoase - mananci ca iepuri, futi ca iepurii. Toate-s bune de nu-i adevarat, dar mai urmeaza. Ii promit Dianei ca-i cumpar o tabla neagra, pe care sa scrie cu creta meniul. Ca sa stim cum sa ne dozam efortul. Zice sa ne organizam bine, ca urmeaza fasole batuta, cu ceapa si usturoi caramelizat si cu carnati de Plescoi prajiti. Gemete generale. E clar, la noapte va fi concursul de facut zmee din plapumi.

Si, asa cum e si firesc, apar pe masa pahare. De Johnny Walker. Din care se bea Jack. Jack Daniels. Stii omuletul de la Johnny Walker - ala cu "keep walking". Ei bine, se ia sticla de whiskey si se toarna frumusel din licoarea aia aramie pana sub barbia omuletului. Dupa care, dai dovada de spirit civic si te grabesti sa-l salvezi de la inecul iminent. Am ajuns cu bine acasa - sa bem pentru asta. E abia 10 seara si eu m-am imbatat - sa bem pentru asta. Urmeaza fasole batuta - sa bem pentru asta. Ia si te uita prin fundul paharului - cum dracu ne putem noi imbata din pahare atat de mici? Ca totul se vede mic prin fundul paharului. Sa bem pentru asta. Prima sticla de Jack se goleste vertiginos.

Bai, ia sa nu mor io proasta. Ia sa beau si eu whiskey for once in my life. Torn in pahar o pelicula subtire de alcool. Adulmec. Mmmmm... Un iz de ceva caramelizat. Dau pe gat. 40 de grade de alcool se dau sanie prin mine direct in stomac. Acolo, explodeaza totul instant, intr-o floare fierbinte care ma arde pana in creier. Baaa... sa va bateti whiskey-ul de cap. Vreti sa mor? Sting cu ceva pastrama de. Si continuu sa torn pelicule subtiri de alcool in paharul meu, in vreme ce ma gandesc la URA cum ar trebui sa ma duca ea acasa.

Lucian se-apuca de cantat "ozosep". Unguru' il corecteaza, indatoritor. Doi salvatori ai lui Johnny Walker casca ochii mari si fixeaza buzele super-umede ale ungurului, ca sa prinda cuvintele. Le iese, intr-un final. "Ozosep" devine imnul serii. Frate-meu are ochii rosii. De la parbrizul nenorocitului de Logan si de la bautura. Cere intr-una surubelnite si alte scule, ca sa-si alinieze ochii, care bat aiurea, ca farurile nereglate. Eu tot amenint ca ma duc sa ma culc. Unguru' sesizeaza o oportunitate si-ntreaba cu cine. Si de ce-s io atat de obosita si dormita doar de la 3 dimineata. Ii bag mintile-n cap si-i spun ca ma duc sa dorm. Nu ma culc cu nimeni. Cel putin in seara asta. Si ca-s nedormita pentru ca am fost intr-o tura prin lume, spre Zalau, stanga spre Huedin, apoi acasa. Ca ce-am cautat acolo... Am fost sa vad daca este semnal la telefon. Si? Si, n-a fost, motiv pentru care am propus sa scoatem antena. Ha ha ha. Oamenii se uita la mine. Eu derulez in cap ce-am spus. Si cum am spus. Dat peste gat maxim doua pelicule infinitezimale de Jack. E clar. M-am imbatat prin simpatie.

Sticla numarul 1 se termina. Si mai sunt de mancat inca vreo doua feluri. Se organizeaza expeditia. Cine conduce? Dracu, toata lumea e manga. Mai putin eu si cumnata, care e pe antibiotice si care constata ca e al naibii de amuzant sa mai ramai treaz din cand in cand, sa vezi spectacolul celorlalti. Se ridica barbatii. Toti trei. Toti inalti si tremuranzi ca plopii in bataia vantului. Se duc cu totii dupa whiskey. Ei sunt cei trei muschetari. Bai, sedeti blanzi, va duc eu. Hai. Da'... masina? Este. Hai ca-ti dau sa conduci Laguna. Bai, stai calm, am masina, incaltarea si haideti. A fost spectacolul lumii. Fiesta mea e in 3 usi. Am indesat in spate doua haimanale. Isi ridicau picioarele cu mana ca sa treaca peste tunelul central. Am simtit genunchi in spate, prin scaun. Tras scaun mai in fata. Reglat oglinzi - yeah, maybe in another life. Pornesc - geamuri, luneta, parbriz aburite, oglinzile inaccesibile privirii, dar frate... am galerie. Baga, calc-o, uite-o groapa plina de apa, hai sa vedem cum improasca. Frana, avarii. Unguru' trece strada. Se intoarce in 5 minute. Cu sticla de Jack si cu cea de Pepsi distribuite frumusel in cate-o mana. Trece un sens si ramane acolo. In lumina farurilor. Ca un bautor de profesie, cu cate o sticla in fiecare mana.

Back home. Fasole batuta cu alea alea. Frate-meu protesteaza la nevasta: de ce dracu ai impletit varza asta murata? Eu ma uit la ei cum mananca si-mi trimit ganduri tematoare la pipait propriile mate, expandate maxim. Ma intreb unde naiba mai baga in ei, ca eu m-am super-saturat de la prima runda de ostilitati. Lumea geme. Imbucaturile aluneca greu pe gat. Unguru' zice sa nu-l calc. Eu promit sa nu-l calc - in picioare. El zice ca numa' gura-i de mine. Ungure, stai sa vezi ce frumos stiu sa fac "iiooooiii". Diana rade si inghite bucati de paine una dupa alta, uitand sa mai bage si fasole. Mie mi se inchid ochii dar nu ma dau dusa. Salvarea de la inec a lui Johnny merge tot mai greu. Trebuie dat groapa. Doi din trei reusesc. Unguru' are acu niste ochi stralucitori, radioactivi, scaldati in lacrimi. Bai, iti sclipesc ochii. Normal, i-am spalat cu whiskey. Frate-meu se uita cand cu un ochi, cand cu altul. Nu reuseste sa-si alinieze privirile. Cred ca omuletul i se pisa in pahar, pentru ca nu se mai goleste nicicum.

Tort. Cu branza de vaci si ceva fructe racoritoare acolo. Minunat. Sabotat maxim de vrajitoarea care ne-a indopat cu tot felul, in vreme ce ne recita meniul pentru duminica. Sfinte Isuse, ai mila de noi... Toata lumea mesteca indelung, gandind cu ultimul neuron uscat unde sa ascunda ceea ce plimba prin gura. Ca pe gat in jos nu mai merge deloc. Bucatile de tort stau o vesnicie in lingurita, intre discutii de diversiune, apoi ajung in gura, unde-s intoarse pe toate partile, apoi indesate mai jos. Unguru' nu mai poate si pace. Hai, ia tu asta... Baaa, tu-mi dai asa, direct, toata frisca? Clipeste din ochi. Din aia stralucitori. Mergem acasa?, zice. La tine sau la mine?, zic. Cumnata-mea: ungureeee... ti-am zis sa nu te bagi, ca nu ti-i randul.

Am ras cat pentru urmatorii doi ani. Sau, pentru ultimii doi ani, pentru ca vreau sa retraiesc experienta. Am imbarcat ungurul, soldatul ambetat si dragastos + iubirea din dotare in Fiesta si-am pornit in cursa de taxi fara ceas. M-am intors din orasul ud si linistit zambind tot drumul spre casa.

Traiasca Johnny Walker ce nu moare inecat in Jack Daniels.