luni, 28 februarie 2011

declaratie de intentie

Stiu ca n-are sa-ti convina prea mult, dar: anul asta vreau ca in weekenduri sa-mi fie dor de-acasa.

Vreau sa ne vedem vinerea seara si sa nu apucam sa stam prea mult de vorba, pentru ca ne pregatim pentru aventura de a doua zi, incarcand in rucsaci tot felul de lucruri de care am avea nevoie in caz ca am fi pusi in situatii de supravietuire in conditii extreme si uitand lucrurile simple ca piaptanul si pasta de dinti. Vreau sa stea-ntre noi harta si laptopul pe care cautam locuri de campare, trasee si festivaluri de muzica, iar tu sa te hotarasti brusc sa dai stingerea, ca sa apucam sa ne vizitam reciproc macar un pic in noaptea de dinaintea primei zile de libertate a saptamanii.

Sambata dimineata sa ne bem cafeaua pe muteste, lasandu-ne timp sa ne dezmeticim dupa somnul prea scurt si sa incepem sa vorbim abia in masina, cand cautam coloana sonora potrivita cu ce avem de gand sa facem. Sa pornim in lume pe biciclete, agonisind cu harnicie mililitri intregi de acid lactic pentru o febra musculara proaspata si viguroasa, sa ne claxonam unul pe altul pe marginea drumurilor ce merg spre chei, spre cascade, prafuindu-ne gleznele si punctand peisajul cu vestele noastre verzi reflectorizante obligatorii. Sa ne oprim, transpirati si fara suflare, ca sa mancam un sandvis din gentuta frigorifica si feliile alea de paine cu ce-or fi, strivite si cu servetelul de hartie umezit si agatat protector de paine, cea mai buna mancare din ultimii douazeci de ani. Sa stam intinsi pe iarba, cu muschii vibrand, sa bem apa din aceeasi sticla si sa ne sarutam domol, de parca toata lumea ar fi a noastra. Sa oprim undeva, la un magazin satesc, pentru inghetata si sa ne cumparam piersici si rosii vandute in poarta vreunei case.

Vreau sa mergem sa vedem Cheile Tureniului, Sighisoara in timpul unui festival de blues despre care nu stim nimic altceva decat ca ne da ocazia sa ne reindragostim unul de altul asistati de o orchestra personala, Muzeul Palariilor de Paie de undeva din secuime, festivalurile de mestesuguri de la Muzeul Astra din Sibiu, Zilele ClubFord 2011 de la Ramnicu Valcea, curba cea mai de sus de la Marisel, de unde pandeam candva luna, rezervatia de fluturi aflata la 3 km de casa ta si despre care nu stiai nimic. Vreau sa absorbim impreuna toate imaginile, sunetele si mirosurile unor weekenduri in care colindam de mana prin lume ca prin ungherele indepartate ale vastelor domenii in care imparatim ca doi suverani cu drepturi democratic egale.

Iar sambata seara sa ne domolim, sa luminam intr-un colt de terasa varatica sau in asternuturile curate ale unei pensiuni, ca sa ne acordam ragazul unei calatorii nocturne in alta lume. Nu-i asa ca vii cu mine?

miercuri, 9 februarie 2011

politeturi nude

In demersul meu de pisi wannabe, frecventez o sala de sport. Cu o regularitate discutabila, pot spune ca sunt mai bine de 8 luni de cand intalnesc majoritar aceleasi fetze. Cu o certitudine indiscutabila, am ajuns sa cred despre mine ca am apucaturi de "pe-vremea-mea..."

Orele de aerobic - indiferent ce forma ar lua el - se tin intr-o incapere mare, cu un ecou incredibil cand nu merge muzica. Si cu un perete integral din oglinzi. Tacerea rurala si rugoasa care se lasa intre aceleasi cateva persoane care merg la aceeasi ora cu mine umple spatiul cu o agresivitate care bate de departe "Strigatul" lui Munch. Fiecare purtatoare de colanti si tricouri 'de firma' se izoleaza intr-un cocon de individualitate de parca ar fi, intr-adevar, situate in lumile paralele din mintea lor. Asta dupa ce ne-am vazut in vestiar in chiloti, cu sosete colorate, transpirate si ciufulite, lovindu-ne spate in spate, supuse insistent si evident unei nevoi de socializare protocolara si la nivel de minim bun simt. Scapate din stramtoarea vestiarului, toate femeile tac cu obstinatie, de parca ceea ce ar avea de spus e fie prea pretios, fie compromitator de prost.

"Pe vremea mea" oamenii accepta ca pe o fatalitate nu foarte condamnabila faptul ca trebuie sa saluti la venire si la plecare. Cel care vine sau pleaca trebuie sa initieze salutul, preferabil fara sa amestece cuvintele intr-un fel de compot oral. Sonor si raspicat: buna ziua. Sau, de ce nu, salut. Ei bine, se pare ca "pe vremea altora", salutul e o gratulatie la care poti sa speri daca ai abdomenul bronzat organic, decorat cu cercel in buric si echipament de la Nike in sus.

Singurul loc unde se leaga conversatia este dusul. Care n-are perdelute despartitoare. Si care obliga trupurile la impartirea activa a spatiului stramt. Motiv pentru care, probabil in disperare de cauza, constranse de stresul invadarii spatiului personal de personaje imbracate doar in costumul de piele al Evei sapunite, se leaga discutii. Despre te miri ce. Despre orice. Doar ca sa te poti preface ca te comporti natural, sa umpli golul tacerii, sa nu se auda atat de puternic saltul involuntar si incontrolabil al privirii spre sanii, fundul si burta celeilalte.

Apucaturile de paparazzo sunt mascate sub vorbaria de la dus. Curios e ca, dupa o prima experienta de genul asta - imbaiere fortata impreuna - continuam sa ne salutam, sa ne zambim si sa ne vorbim. O fi pentru ca ne-a placut ce-am vazut sau ce am auzit?