vineri, 7 iunie 2013

Draga mea steluta (1)

Cand te-am vazut prima data, mi-a stat inima in loc. Nu ma asteptam ca o schita de om sa aiba o inima atat de harnica si de mare.

De-atunci, n-a trecut chiar atat de multa vreme pe cat mi se pare mie. Dar s-au intamplat asa de multe pe dinauntru - in mintea ta si, sunt sigura, si-n lumea ta calda si intunecata - ca par sa fi trecut cateva vieti.

Parca-parca nu ma mai speriu de tine chiar asa de tare. Of, de fapt nu tu ma sperii. Ci nepriceperea mea in ceea ce te priveste. Ca n-am sa stiu cum sa te tin, cum sa te alin, cum sa pricep ce vrei de la mine si cum sa ma pricep sa-ti dau tot ce-mi sta in putere. Ca n-am sa stiu sa trag o linie hotarata intre tot consumul inevitabil de nervi pe la consultatii, doctori, asistente si toata linistea de care trebuie sa fiu in stare pentru tine. Ca am sa trag o linie prea hotarata intre concentrarea pe tine si tot restul lumii. Pai daca si cand gatesc mi se spune ca sunt prea serioasa si absorbita, cum voi putea face instantaneu calatoria intergalactica intre tine si ceilalti care-mi sunt dragi?

Ma tot gandesc la tine - cum aratai ca o steluta argintie pe un cer complet negru. Si cum iti torci lumina si-o faci tot mai mare cu fiecare zi. Si mi se pare miraculos ca asta se intampla oarecum fara mine. Pentru ca e munca ta, puterea ta, perseverenta ta cea care face din ghemul inimii tale unul tot mai mare. Asa cum eu am intins catre tine coarda de siguranta a sangelui care te ajuta sa cresti, intinde si tu un fir argintiu care sa ne lege inimile, ca sa-mi dai un strop din curajul tau.

Si te mai rog ceva: numai pentru ca te alint 'steluta mea' nu trebuie sa te simti datoare ca, odata rasarita de-adevaratelea, sa ma tii treaza nopti intregi, ca sa-ti admir stralucirea.


luni, 3 iunie 2013

Saptamana 9

Pentru ca-s uituca de profesie, poate n-ar strica sa pun negru pe alb niste informatii despre cum decurg lucrurile, in caz ca...

Vestea rea: n-am reusit inca sa-mi fac nici un fel de analize. Romania pitoreasca si grija ei pentru viitorul propriu... Nu sunt fonduri, astepti. Ca toate analizele costa destul de multicel si e extrem de frustrant sa faci totul pe bani din buzunar, dupa atatia ani de contributii la stat.

Vestea buna: ma simt bine. Cu exceptia unei pubertati manifestate ad-hoc pe jumatatea stanga a fetei mele (?!) si a gustului neplacut pe care il am permanent in gura, nu ma pot plange de absolut nimic. Nu sunt nici excesiv de somnoroasa, asa ca nici nu s-ar zice ca am (inca) un secret.

Vestea... controversata: trebuie sa invatam amandoi un alt fel de-a face dragoste. Pentru ca cel putin eu sunt super-constienta de viata de dinauntru si am senzatia aiuritoare ca parca ne priveste cineva de-acolo, de ma simt mai jenata decat atunci cand ne faceam de cap in casele parintilor nostri. In plus, trebuie modificat dramatic ritmul, intensitatea si tot ceea ce insemna in mintea mea o partida reusita. Nu pentru ca mi s-ar fi indicat in mod special asa, nu pentru ca as avea dureri, ci pentru ca asa simt ca trebuie sa fie. Mai responsabil, ca nu mai suntem doar noi doi.

Pofte n-am, ba dimpotriva. Mananc putin, numai ce consider ca mi-ar placea, ceea ce nu e cea mai fericita combinatie de nutrienti. Dar incep sa cred ca organismul are mecanismele lui reglatoare si intelepciunea lui si ca stie el ce face. Deocamdata, fructe la greu - e prima masa a zilei, pentru ca nu ma atrage nimic altceva, pe motiv ca nu e suficient de usoara si de curata mancarea. In rest, ma atrag carbohidratii - paine prajita, biscuiti. Dar sunt foarte departe de orgiile pe care eram in stare sa le fac impreuna cu prietenii mei carbohidrati, deci as zice ca intr-adevar cele doua inimi si-au gasit o intelepciune comuna.

Apa nu beau aproape deloc, adica foarte-foarte putina, pentru ca are un gust rau. Mai combin cu sirop, dar nu e cea mai fericita idee, pentru ca siropurile alea au zahar. Oricum, pofta de dulce s-a evaporat fara drept de apel, ceea ce nu poate decat sa ma incante maxim. Primul simptom: cand nu m-am putut convinge sa bag in gura o lingurita dintr-un tort facut de mine, dupa o reteta la care am visat o saptamana pana sa am timp s-o fac si care, zice-se, a fost chiar mai bun decat tortul de nunta. Pur si simplu nu ma puteam convinge sa deschid gura ca s-o mestec si inghit.

Una peste alta, toate-s bune. Momentan, si spiritul e pozitiv. Nu stiu daca de la hormoni sau de la faptul ca incep sa ma obisnuiesc cu gandul ca urmeaza niste schimbari serioase in viata mea. Dar am acceptat ideea - chiar daca nu stiu in detaliu ce vor insemna schimbarile astea - si se pare ca incep sa ma pregatesc pentru a face fata cu brio.

Si-am marele noroc sa am alaturi un barbat care, prin tot ceea ce este, m-a convins sa accept ideea de a avea copil.

Ce poate fi mai frumos de-atat?