Draga mea steluta,
Sfarsitul inocentei incepe cu un morcov fiert. Sau cu un dovlecel aburit. Ori un mar dat pe razatoarea de sticla.
Mai avem doar putin timp pana cand vom incepe sa ne plimbam la pas pe nesfarsitele bulevarde din metropola gusturilor. Are sa te fure lumina, culoarea, forfota de mirosuri si arome, are sa mi te ia de langa mine aglomeratia frematanda a texturilor si-a combinatiilor de mirodenii. E prima taietura, dar simt pana la os ca asta va fi primul tau pas in lumea oamenilor mari si inceputul calatoriei tale in lume, tot mai departe de mine.
Stiu ca e un cuvant mare - si nici nu l-as rosti de-ar fi sa povestim, pentru ca vorbele mari au nevoie de acustica speciala a gandurilor citite - dar faptul ca n-ai sa te mai mai incredintezi doar laptelui e o desacralizare. E ca si cum ai dezbraca molcom magica mantia alba care te-a protejat pana acum de foame si de sete, care te-a invaluit cu caldura si dragoste, care ti-a hranit nu numai trupul, ci si spiritul dornic de cunoastere si deschidere spre lume.
N-as fi crezut-o inainte sa ma ai, dar am ajuns sa ma indragostesc pana peste urechi de tine ghemuita la pieptul meu, sorbind laptele cu o pofta sonora, de parca te-ai adapa din apa vie din poveste. Imi doresc fierbinte ca el sa-ti fi dus in fiecare celula certitudinea ca te iubesc dincolo de cuvinte si sa-ti garanteze ca dragostea exista si e palpabila. Si-ti doresc s-o simti din nou, cu usor alta aroma, cand ai sa-ti tii si tu puiul la piept.
Morcovul are sa ne scoata din casa pana la gradina din coltul strazii, unde-am sa-ti arat straturile de salata, dovlecel si spanac. Merele, ciresele si caisele au sa te cheme in casele vecinilor nostri, in dupa-amiezele ploioase. Nuca, stafidele si macul te vor purta pe la bunici, la colinzi rasplatite cu cozonaci. Cafeaua te va ademeni in oras cu prietenele, sa-ti incepi cautarea perechii. Scortisoara si ghimbirul te pot invita sa le gusti la ele acasa, peste mari si tari.
Fiecare gust nou te va purta prin lume tot mai departe. Indiferent cand si de unde te vei intoarce pe la mine, sa stii ca sangele alb care a circulat intre noi a sapat o tainica a cincea camera a inimii mele, care va fi pentru totdeauna plina cu dragoste pentru tine.
sâmbătă, 31 mai 2014
miercuri, 21 mai 2014
Somnul in vremea bebelusiei
Cand negociam in doi sa ne-apucam sa facem un copil, ma temeam de toate lucrurile inofensive de fapt.
Sarcina? S-a dovedit a fi cea mai frumoasa perioada din viata mea, nu pentru ca cei din jur s-au purtat ultra amabil, ci pentru ca m-a impacat cu mine intr-un mare fel. Nasterea? A fost mult mai usoara decat ma asteptam, la trei ore dupa patrulam pe holul maternitatii sa-mi iau in primire odrasla si-mi ingrozeam sotul cu declaratii nelinistitoare - "daca va fi tot asa usor, mai fac cinci copii". Alaptarea? Dupa ce-am scapat din puscaria halucinogena formata din oboseala excesiva a primelor zile si de fermentarea simultana a tuturor hormonilor cunoscuti, am inceput sa ne imprietenim, iar azi, dupa cinci luni de lapte exclusiv, ma uit la rotunjimile fie-mii si sunt convinsa ca alaptarea e un miracol la fel de mare ca sarcina si nasterea. Ba chiar mai mare, pentru ca este posibila cu brio mult mai mult de 9 luni. Dar despre asta intr-un episod viitor.
Inocenta de mine ! M-am temut de toate lucrurile simple, cand marea incercare din viata mea de mama e somnul. Nu al meu, multumesc, ma culc odata cu gainile, dorm noaptea 10-12 ore, plus cateva ore peste zi, sunt cea mai odihnita mama din lume. Somnul stelutei este piatra de incercare a rabdarii mele !
In primele saptamani, sugea si adormea... la un moment dat. Serpuiam ca o rama gigantica pe sub pilota fosnitoare, milimetru cu milimetru, pana ajungeam hat departe, in cealalta jumatate de pat matrimonial, unde ma intindeam pe spate, cu sanii goi semetiti in sus ca varfurile unor aisberguri plutind pe marea de incertitudini, oboseala si usturimi fantastice de sfarcuri. Si, desi n-o stiam atunci, imi era bine - aveam pauza vreo doua ore. Apoi a ajuns la un pic peste trei luni si-a decretat ca pan-aici mi-a fost: de-acu' ea doarme ex-clu-siv cu sanul in gura.
Oh si vai, m-am lamentat, am parat-o in scris pe toate forumurile posibile si cu voce tare mamelor din gasca din curte, la fiecare pe rand si la toate deodata, doar-doar detine cineva vreun secret care sa ma faca sa nu mai visez cu jind la flexul si spaclul cu care-mi vine uneori s-o razuiesc de pe mine. Sfaturile pe care le-am cerut cu insistenta n-au fost aplicabile. Ce s-o las sa adoarma profund si sa-i scot sanul din gura abia atunci - fiinta asta mica nu adoarme niciodata atat de profund. Si cand - rarissim - il lasa singura, e doar pentru cateva minute (dintr-un motiv misterios, nu poate face partzuri cu gura plina, cred ca e o chestie de presiune in diversele cavitati ale corpului sau o fizica bebeluseasca ce-mi scapa complet). Si-apoi cauta iar. Cum cauta? Loveste cu nasul in san sau in gol in cautarea sfarcului; cand il localizeaza astfel, stie ca e aproape de obiectiv, doar gurita e imediat sub nas. Daca nu stiati, nasul unui bebe e primul lor deget aratator. Si ma-nhata iar, hotarata, de ma simt ca un Iona supradimensionat, ramas cu restul corpului in afara balenei.
Asta e noaptea. Simplu, pana la urma, pentru ca mi-am invatat lectia - respectam pe cat posibil ora de somn, abdic de la pretentia exagerata de a dormi si in alte pozitii decat intr-o parte si toata lumea e fericita pana dimineata, dorm asa bine incat sforai uneori, chestie care mi-a atras niste pumni mici in piept, iar eu credeam ca fetei i-e foame.
Ziua, insa... E o nesfarsita surpriza, un fel de calatorie a lui Alice prin tunelul groazei. Dupa ce ca doarme doar afara, intr-o vreme a prins gustul adormitului in brate. Ceea ce a fost ok cata vreme adormea repede si nu cantarea 7 kg. In scurt timp, si-a dat seama ca lumea e mai interesanta ca somnul - ia te uita, o masina rosie; ce sa vezi, vine un vecin; hopaaa, bate vantul frunzele, ia sa le numar eu chiar acum - si leganatul dura o ora, vreme in care ma cocosam de spate, ma felicitam pentru colacul de grasime ramas pe burta inca din copilarie, ca macar o mai sprijin pe el, si ma antrenam pentru a canta live cel putin o ora. Si pe cand o puneam in carucior o apucau partzurile - care, nu-i asa?, dor teribil, trebuie sa ne foim, sa protestam si sa plangem la fiecare din ele, ca s-o ia mama de la inceput cu elefantii care se leganau in draci.
Na, dupa o tura de plans in carucior - recunosc, n-am avut stomacul s-o aud, asa ca tac-su a fost barbat si-a plimbat-o el - am avut o vreme liniste. Incepand de a doua zi dupa ignorarea prostetelor ei, a tacut molcom, si-a facut inventarul degetelor de la maini inainte de somn si, pan-a numarat pana la trei, a adormit. Frumos, calm, fara griji. Cate 30 de minute ! Fix ! Maxim o ora. Timp in care ma plimbam prin curte usurel de tot, dorindu-mi pernute de pisica la picioare, vecini muti, caini fara corzi vocale, vaci fara talangi, avioane cu reactie fara motor, chestii de genul.
Am citit o gramada pe tema somnului la bebelusi. Sunt voci - nu stiu cat de avizate - care spun ca puii de om nu stiu sa adoarma. Trebuie invatati. Cred ca suntem singura specie cu aceasta problema, nu cred, sunt sigura: puii de antilopa nu-s leganati pana adorm si pun pariu ca n-adorm la ugerul cald al mamelor lor. In fine... Asadar, trebuie invatati. Trebuie ajutati sa lege ciclurile de somn intre ele. Trebuie sa aiba un program previzibil, a se citi ore fixe de somn, si un ritual - adica o serie de activitati repetate obsesiv, pana i se formeaza un reflex pavlovian si stie ca la capatul acelui sir de actiuni il asteapta Mos Ene cu bratele larg deschise. Ei bine, 'invatarea' asta nu are loc lin - nu-i ca si cum i-ai spune pruncului toata teoria, el ar da din cap ca 'bine' si gata, problema rezolvata. Se lasa cu plans. Cu plaaans. Cu PLAAAANS !! Toata chestia escaladeaza mai repede decat conflictele din Orientul Mijlociu. In trei minute de leganat obtii una bucata copil fleasca de transpiratie, cu urechile pline de propriile-i lacrimi, una bucata mama leoarca de transpiratie si nervi, cu lacrimile personale picurandu-i din barba si-o capitulare rapida - hai, puiule, la san, c-o sa-nveti tu sa adormi pana cresti mare.
Si uite-asa avem un set de intrebari bantuitoare - da' a mea ce-are, dom'le, de e atat de speriata de lumea asta incat se tine strans cu gingiile de noul sau cordon ombilical ? da' de ce copilul meu nu doarme, frate, ca altii, in patutul lor, lipit de al parintilor? da' cum se face ca n-adoarme veci pomenirea ei suficient de profund ca sa pot sa-i scot sanul din gura in cel mai lin fel cu putinta si sa ma dau cativa centimetri mai incolo? Si uite-asa n-avem program de somn, n-avem ritual, n-avem somnuri lungi, n-avem rabdare sa faca si mama un dus sau sa manance si ea o mancare calda pe saptamana asta. Dar avem un pui fericit - mutrele pe care le face cand se joaca la san, cand isi spune of-ul, cand il studiaza in asteptarea somnului, cand bea lapte cu atata pofta de ti se face sete instant nu se pot descrie. Trebuie sa fii acolo, imediat la capatul celalalt al sanului, pentru a le putea vedea.
Trebuie sa recunosc ca nu m-am impacat de tot cu faptul ca fiica-mea crede ca suntem surori siameze. Ceea ce ma consoleaza, totusi, e ca e suficient de desteapta si hotarata sa stie ca nu are nevoie de vreun Mos Ene, atata vreme cat o are pe mama ei.
Sarcina? S-a dovedit a fi cea mai frumoasa perioada din viata mea, nu pentru ca cei din jur s-au purtat ultra amabil, ci pentru ca m-a impacat cu mine intr-un mare fel. Nasterea? A fost mult mai usoara decat ma asteptam, la trei ore dupa patrulam pe holul maternitatii sa-mi iau in primire odrasla si-mi ingrozeam sotul cu declaratii nelinistitoare - "daca va fi tot asa usor, mai fac cinci copii". Alaptarea? Dupa ce-am scapat din puscaria halucinogena formata din oboseala excesiva a primelor zile si de fermentarea simultana a tuturor hormonilor cunoscuti, am inceput sa ne imprietenim, iar azi, dupa cinci luni de lapte exclusiv, ma uit la rotunjimile fie-mii si sunt convinsa ca alaptarea e un miracol la fel de mare ca sarcina si nasterea. Ba chiar mai mare, pentru ca este posibila cu brio mult mai mult de 9 luni. Dar despre asta intr-un episod viitor.
Inocenta de mine ! M-am temut de toate lucrurile simple, cand marea incercare din viata mea de mama e somnul. Nu al meu, multumesc, ma culc odata cu gainile, dorm noaptea 10-12 ore, plus cateva ore peste zi, sunt cea mai odihnita mama din lume. Somnul stelutei este piatra de incercare a rabdarii mele !
In primele saptamani, sugea si adormea... la un moment dat. Serpuiam ca o rama gigantica pe sub pilota fosnitoare, milimetru cu milimetru, pana ajungeam hat departe, in cealalta jumatate de pat matrimonial, unde ma intindeam pe spate, cu sanii goi semetiti in sus ca varfurile unor aisberguri plutind pe marea de incertitudini, oboseala si usturimi fantastice de sfarcuri. Si, desi n-o stiam atunci, imi era bine - aveam pauza vreo doua ore. Apoi a ajuns la un pic peste trei luni si-a decretat ca pan-aici mi-a fost: de-acu' ea doarme ex-clu-siv cu sanul in gura.
Oh si vai, m-am lamentat, am parat-o in scris pe toate forumurile posibile si cu voce tare mamelor din gasca din curte, la fiecare pe rand si la toate deodata, doar-doar detine cineva vreun secret care sa ma faca sa nu mai visez cu jind la flexul si spaclul cu care-mi vine uneori s-o razuiesc de pe mine. Sfaturile pe care le-am cerut cu insistenta n-au fost aplicabile. Ce s-o las sa adoarma profund si sa-i scot sanul din gura abia atunci - fiinta asta mica nu adoarme niciodata atat de profund. Si cand - rarissim - il lasa singura, e doar pentru cateva minute (dintr-un motiv misterios, nu poate face partzuri cu gura plina, cred ca e o chestie de presiune in diversele cavitati ale corpului sau o fizica bebeluseasca ce-mi scapa complet). Si-apoi cauta iar. Cum cauta? Loveste cu nasul in san sau in gol in cautarea sfarcului; cand il localizeaza astfel, stie ca e aproape de obiectiv, doar gurita e imediat sub nas. Daca nu stiati, nasul unui bebe e primul lor deget aratator. Si ma-nhata iar, hotarata, de ma simt ca un Iona supradimensionat, ramas cu restul corpului in afara balenei.
Asta e noaptea. Simplu, pana la urma, pentru ca mi-am invatat lectia - respectam pe cat posibil ora de somn, abdic de la pretentia exagerata de a dormi si in alte pozitii decat intr-o parte si toata lumea e fericita pana dimineata, dorm asa bine incat sforai uneori, chestie care mi-a atras niste pumni mici in piept, iar eu credeam ca fetei i-e foame.
Ziua, insa... E o nesfarsita surpriza, un fel de calatorie a lui Alice prin tunelul groazei. Dupa ce ca doarme doar afara, intr-o vreme a prins gustul adormitului in brate. Ceea ce a fost ok cata vreme adormea repede si nu cantarea 7 kg. In scurt timp, si-a dat seama ca lumea e mai interesanta ca somnul - ia te uita, o masina rosie; ce sa vezi, vine un vecin; hopaaa, bate vantul frunzele, ia sa le numar eu chiar acum - si leganatul dura o ora, vreme in care ma cocosam de spate, ma felicitam pentru colacul de grasime ramas pe burta inca din copilarie, ca macar o mai sprijin pe el, si ma antrenam pentru a canta live cel putin o ora. Si pe cand o puneam in carucior o apucau partzurile - care, nu-i asa?, dor teribil, trebuie sa ne foim, sa protestam si sa plangem la fiecare din ele, ca s-o ia mama de la inceput cu elefantii care se leganau in draci.
Na, dupa o tura de plans in carucior - recunosc, n-am avut stomacul s-o aud, asa ca tac-su a fost barbat si-a plimbat-o el - am avut o vreme liniste. Incepand de a doua zi dupa ignorarea prostetelor ei, a tacut molcom, si-a facut inventarul degetelor de la maini inainte de somn si, pan-a numarat pana la trei, a adormit. Frumos, calm, fara griji. Cate 30 de minute ! Fix ! Maxim o ora. Timp in care ma plimbam prin curte usurel de tot, dorindu-mi pernute de pisica la picioare, vecini muti, caini fara corzi vocale, vaci fara talangi, avioane cu reactie fara motor, chestii de genul.
Am citit o gramada pe tema somnului la bebelusi. Sunt voci - nu stiu cat de avizate - care spun ca puii de om nu stiu sa adoarma. Trebuie invatati. Cred ca suntem singura specie cu aceasta problema, nu cred, sunt sigura: puii de antilopa nu-s leganati pana adorm si pun pariu ca n-adorm la ugerul cald al mamelor lor. In fine... Asadar, trebuie invatati. Trebuie ajutati sa lege ciclurile de somn intre ele. Trebuie sa aiba un program previzibil, a se citi ore fixe de somn, si un ritual - adica o serie de activitati repetate obsesiv, pana i se formeaza un reflex pavlovian si stie ca la capatul acelui sir de actiuni il asteapta Mos Ene cu bratele larg deschise. Ei bine, 'invatarea' asta nu are loc lin - nu-i ca si cum i-ai spune pruncului toata teoria, el ar da din cap ca 'bine' si gata, problema rezolvata. Se lasa cu plans. Cu plaaans. Cu PLAAAANS !! Toata chestia escaladeaza mai repede decat conflictele din Orientul Mijlociu. In trei minute de leganat obtii una bucata copil fleasca de transpiratie, cu urechile pline de propriile-i lacrimi, una bucata mama leoarca de transpiratie si nervi, cu lacrimile personale picurandu-i din barba si-o capitulare rapida - hai, puiule, la san, c-o sa-nveti tu sa adormi pana cresti mare.
Si uite-asa avem un set de intrebari bantuitoare - da' a mea ce-are, dom'le, de e atat de speriata de lumea asta incat se tine strans cu gingiile de noul sau cordon ombilical ? da' de ce copilul meu nu doarme, frate, ca altii, in patutul lor, lipit de al parintilor? da' cum se face ca n-adoarme veci pomenirea ei suficient de profund ca sa pot sa-i scot sanul din gura in cel mai lin fel cu putinta si sa ma dau cativa centimetri mai incolo? Si uite-asa n-avem program de somn, n-avem ritual, n-avem somnuri lungi, n-avem rabdare sa faca si mama un dus sau sa manance si ea o mancare calda pe saptamana asta. Dar avem un pui fericit - mutrele pe care le face cand se joaca la san, cand isi spune of-ul, cand il studiaza in asteptarea somnului, cand bea lapte cu atata pofta de ti se face sete instant nu se pot descrie. Trebuie sa fii acolo, imediat la capatul celalalt al sanului, pentru a le putea vedea.
Trebuie sa recunosc ca nu m-am impacat de tot cu faptul ca fiica-mea crede ca suntem surori siameze. Ceea ce ma consoleaza, totusi, e ca e suficient de desteapta si hotarata sa stie ca nu are nevoie de vreun Mos Ene, atata vreme cat o are pe mama ei.
joi, 8 mai 2014
Inima ca o papadie coapta
Draga mea steluta, cand te-am vazut intaia data in carne si oase, aerul care-ti intrase pentru prima oara in plamani n-apucase inca sa iasa de tot, odata cu primul tau strigat. Ti-am spus pe nume si, o clipa, te-ai oprit din tipatul tau de prunc nou-nascut. Apoi ai tras iar aer in piept si-ai continuat sa strigi dupa mine. N-am stiut atunci, dar prima ta rasuflare a imprastiat in patru zari toate petalele molcome in care-mi invaluisem viata.
S-au dus invartindu-se condusul prin noapte, fara alt scop decat placerea de-a simti vibratia lina a masinii prin volan; muzica inhalata ca un drog euforizant, prizat prin urechi; cititul in baie, pana amorteau picioarele si simteam rece la sale; statul in fata televizorului pana seara tarziu si facutul de amor pana dimineata devreme. S-au spulberat inceputurile de weekend cu cate o cursa a inarmarii cu cinci feluri de mancare si doua de deserturi, notiunea de curatenie a explodat ca o boaba de porumb la microunde, inflorind pe dos in toata casa cotropita de haine minuscule. Ultima boare care a trecut pe deasupra mea mi-a sters orice informatie despre zilele saptamanii si despre care mai e moneda curenta in tara asta.
Evident - o sa intelegi tu de ce "evident" cand o sa fii un pic mai mare - m-am opus. Vehement! Prima reactie a fost sa ma incord si sa-mi dau in clocot fiertura amara de "ma vreau inapoi". Au fost doua-trei saptamani in care mi-am dus dorul ca proasta, iar faptul ca erai mereu langa mine ma impiedica teribil sa ma recuperez dupa tornada pe care ai starnit-o. Apoi, incetut, am inceput sa ma inmoi. Si sa-mi dau seama ca mi-ai luat totul doar pentru a face loc pentru mult mai mult.
Cand am incetat sa mai vreau, cand am cedat cu totul, cand n-am mai asteptat nimic si pe nimeni, am putut pentru prima oara sa-mi dau seama ce extraordinara pot sa fiu daca te las sa ma intampli. Tot ce trebuie sa fac este sa te urmez.
Nu esti decat un pui de om. Dar nesfarsita curiozitate cu care privesti lumea, incredibila rabdare de a-ti studia mainile, incantarea ta maxima la mutrele menite sa te faca sa razi, zambetul tau larg si increderea cu care te uiti in ochii mei fac sunt puterile tale magice, de supra-om, prin care m-ai schimbat intr-un mod uluitor in primul rand pentru mine. Pentru ca nu mai privesc in trecut si nici nu mai traiesc intr-un viitor ipotetic. Sunt doar prezent.
N-am stiut eu atunci cand te-am vazut prima data, dar tu ai avut certitudinea ca, imprastiind in vant, dintr-o singura suflare, toate petalele coapte ale vietii mele de pana la tine si lasandu-mi inima goala in fata ta, te voi iubi in fiecare zi mai mult, draga mea inima din afara coastelor.
N-am stiut eu atunci cand te-am vazut prima data, dar tu ai avut certitudinea ca, imprastiind in vant, dintr-o singura suflare, toate petalele coapte ale vietii mele de pana la tine si lasandu-mi inima goala in fata ta, te voi iubi in fiecare zi mai mult, draga mea inima din afara coastelor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)