joi, 19 martie 2015

Depresia post-CIC



Ca gravida am fost grozava! La mine hormonii de sarcina au conspirat mai abitir decât tot universul pentru fericirea mea. Am fost mereu zâmbitoare, toleranta, optimista, liniștită - poate de aceea ma frecau toți pe burta, sperând sa se contamineze cu buna-dispozitie la fel cu jinduiesc la noroc cei ce ating pe spate cocosatii.

Si după ce am început sa ma dezmeticesc din socul inițial ca mama pentru prima data, zâmbetul larg mi-a devenit si siropos, trăind pe propria piele o maternitate care continua si acum sa înflorească miraculos.

Da, am avut momente de panica. Pentru ca eram dintr-o data direct responsabila de viață si fericirea unui om mititel pe care nu-l înțelegeam deloc. Da, am avut lungi frustrări iscate de nepotrivirea dintre așteptările mele legate de somn si de alăptat si realitatea pe care a instaurat-o steluta mea. Cand am renuntat sa încerc a controla totul am fost potopita de a fericire atât de mare si de calma, încât îmi închei invariabil ziua - oricat de lunga ar fi - cu mulțumiri pentru darul pe care am privilegiul să-l fi primit.

Așadar, nici urma de depresie post-partum. Dar cred ca ma paste o mega depresie post-CIC. E suficient sa ma gândesc ca va trebui sa plec de lângă puiul meu 10 ore pe zi si sa simt ca inima are sa mi se usuce in piept de dor. Ajunge sa stiu ca n-o sa ma mai privească in ochi de la san, când sta lipita de mine înainte de a adormi, si sa ma înece o neputință furioasa si disperata. Stiu ca are sa ma caute, stiu ca ma va striga, stiu ca își va amâna somnul de dor, stiu ca nu va înțelege de ce nu vin si nu-i răspund si toată dezamagirea asta mi se pare nedrept de mare pentru inima ei mica.

O țin in brațe si ii memorez greutatea, imi afund nasul in zulufii de pe ceafa ei mititica si trag adânc in piept mirosul ei de viață tânără, o țin lângă mine, calda si adormita, încercând sa opresc timpul in loc, dorindu-mi din toate puterile sa pot rămâne lângă ea pana in clipa in care va hotărî singura ca e destul de mare ca sa se descurce si fara mine. Vreau sa fie ea cea care întoarce spatele si pleacă, după ce își va fi adunat din mine increderea si forta necesara pentru a lua lumea in piept.

Ma frânge gândul ca va trebui sa o las pe alte maini, ca n-am sa fiu lângă ea la fiecare mirare, la fiecare noua descoperire, la trezirea din somnul de prânz si la poveștile pe care le are de cum deschide ochii. Ma usucă pe picioare viitorul care da buzna peste noi ca sa ma ia ostatica intr-un birou unde nu voi fi niciodată parte dintr-un proiect așa de mare ca si acela al devenirii unui om. Ma umple de durere gândul ca o să-mi rămână prea putin timp si prea putina energie pentru ea.

Nu aștept deloc sa ma intorc la munca. In tot timpul cat am stat langa fetita mea am avut parte de provocari intelectuale mai mari decât cele de la serviciu - am învățat mai mult decât as fi putut anticipa despre mine, despre ea si despre ce e cu adevarat important in viață. Nu-mi lipseste nici socializarea, pentru ca am cunoscut oameni noi, care mi-au făcut surpriza extraordinara de a ma ajuta înțelegând din propria experienta, iar genul asta de solidaritate care pune mana si face nu-l găsești in nici o echipa. Nu mi-e dor nici de competiție, nici de recunoaștere, pentru ca am intrat intr-o lume in care trăiesc plenar prezentul, eliberata de ticăitul ceasului si de sunetul de apel al telefonului mobil. Si-mi place teribil aceasta nesfârșită munca de jos - spălat, îmbăiat, îmbrăcat, hrănit, adormit, maimutarit - pentru ca știu ca e temelia pe care se construiește o viață de om. Ce-aș putea face la serviciu mai important decat asta?

Puiul meu va creste fara mine, in grija mamei mele. Dar de inima mea cine se va îngriji?

Foto: www.fotolia.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu