joi, 19 martie 2015

Depresia post-CIC



Ca gravida am fost grozava! La mine hormonii de sarcina au conspirat mai abitir decât tot universul pentru fericirea mea. Am fost mereu zâmbitoare, toleranta, optimista, liniștită - poate de aceea ma frecau toți pe burta, sperând sa se contamineze cu buna-dispozitie la fel cu jinduiesc la noroc cei ce ating pe spate cocosatii.

Si după ce am început sa ma dezmeticesc din socul inițial ca mama pentru prima data, zâmbetul larg mi-a devenit si siropos, trăind pe propria piele o maternitate care continua si acum sa înflorească miraculos.

Da, am avut momente de panica. Pentru ca eram dintr-o data direct responsabila de viață si fericirea unui om mititel pe care nu-l înțelegeam deloc. Da, am avut lungi frustrări iscate de nepotrivirea dintre așteptările mele legate de somn si de alăptat si realitatea pe care a instaurat-o steluta mea. Cand am renuntat sa încerc a controla totul am fost potopita de a fericire atât de mare si de calma, încât îmi închei invariabil ziua - oricat de lunga ar fi - cu mulțumiri pentru darul pe care am privilegiul să-l fi primit.

Așadar, nici urma de depresie post-partum. Dar cred ca ma paste o mega depresie post-CIC. E suficient sa ma gândesc ca va trebui sa plec de lângă puiul meu 10 ore pe zi si sa simt ca inima are sa mi se usuce in piept de dor. Ajunge sa stiu ca n-o sa ma mai privească in ochi de la san, când sta lipita de mine înainte de a adormi, si sa ma înece o neputință furioasa si disperata. Stiu ca are sa ma caute, stiu ca ma va striga, stiu ca își va amâna somnul de dor, stiu ca nu va înțelege de ce nu vin si nu-i răspund si toată dezamagirea asta mi se pare nedrept de mare pentru inima ei mica.

O țin in brațe si ii memorez greutatea, imi afund nasul in zulufii de pe ceafa ei mititica si trag adânc in piept mirosul ei de viață tânără, o țin lângă mine, calda si adormita, încercând sa opresc timpul in loc, dorindu-mi din toate puterile sa pot rămâne lângă ea pana in clipa in care va hotărî singura ca e destul de mare ca sa se descurce si fara mine. Vreau sa fie ea cea care întoarce spatele si pleacă, după ce își va fi adunat din mine increderea si forta necesara pentru a lua lumea in piept.

Ma frânge gândul ca va trebui sa o las pe alte maini, ca n-am sa fiu lângă ea la fiecare mirare, la fiecare noua descoperire, la trezirea din somnul de prânz si la poveștile pe care le are de cum deschide ochii. Ma usucă pe picioare viitorul care da buzna peste noi ca sa ma ia ostatica intr-un birou unde nu voi fi niciodată parte dintr-un proiect așa de mare ca si acela al devenirii unui om. Ma umple de durere gândul ca o să-mi rămână prea putin timp si prea putina energie pentru ea.

Nu aștept deloc sa ma intorc la munca. In tot timpul cat am stat langa fetita mea am avut parte de provocari intelectuale mai mari decât cele de la serviciu - am învățat mai mult decât as fi putut anticipa despre mine, despre ea si despre ce e cu adevarat important in viață. Nu-mi lipseste nici socializarea, pentru ca am cunoscut oameni noi, care mi-au făcut surpriza extraordinara de a ma ajuta înțelegând din propria experienta, iar genul asta de solidaritate care pune mana si face nu-l găsești in nici o echipa. Nu mi-e dor nici de competiție, nici de recunoaștere, pentru ca am intrat intr-o lume in care trăiesc plenar prezentul, eliberata de ticăitul ceasului si de sunetul de apel al telefonului mobil. Si-mi place teribil aceasta nesfârșită munca de jos - spălat, îmbăiat, îmbrăcat, hrănit, adormit, maimutarit - pentru ca știu ca e temelia pe care se construiește o viață de om. Ce-aș putea face la serviciu mai important decat asta?

Puiul meu va creste fara mine, in grija mamei mele. Dar de inima mea cine se va îngriji?

Foto: www.fotolia.com

vineri, 13 martie 2015

Cei mai intensi doi ani

„Si, nu te plictisesti?...” E una din intrebarile intentionat subversive pe care le aud de un an si ceva incoace, de cand ‚stau’ acasa sa am grija de steluta mea. Asta-i intrebare de om fara copii sau de parinte ‚in timpul liber’.

Da, e multa rutina. Multa munca fizica, repetitiva, multa oboseala. Progresele nu-s peste noapte si, pentru cine nu le traieste din primul rand, n-au deloc amplitudinea pe care o simt eu. Ha, isi tine capul singura! Maaaare branza! Pfff, se rostogoleste pe burta... Si-ar trebui sa cad in extaz?! A facut un singur caca, de o consistenta standard? Femeie, asta te face pe tine fericita??? Lumea ta a ajuns sa fie chiar atat de mica?

Dar unde tu vezi un copil care sa hraneste cu lapte de la pieptul mamei, eu vad un puiut care-si construieste sistemul imunitar si isi consolideaza increderea in sine. Pentru ca alaptarea la cerere raspunde prompt si neconditionat nevoii de hrana, de hidratare, de sanatate, de protectie, de apartenenta a puiului de om. Cand imi tin steluta la san, ma cucereste fara drept de apel cu privirea ei limpede si curioasa, cu pleoapele ei moi inainte de somn, cu manuta calda care mi se intinde peste piept, intr-o imbratisare mai completa decat imi poate da un adult cu maini suficient de lungi ca sa ma cuprinda.

Desi munca sisifica de a curata scaunul de masa si un sfert din bucatarie dupa pranz iti pare o sceneta de teatru absurd, eu stiu ca mancarea pe care am oferit-o a hranit nu numai trupul, ci si mintea. Fiecare masa e o lectie deschisa de fizica – compresia solidelor terciuite intre degete, viteza cu care circula sunetul facut de un mar bine copt storcindu-se de gresie, relatia dintre masa unei stafide si acceleratia gravitationala la care este aceasta supusa prin comparatie cu o jumatate de pruna zemoasa. Mancarea e prilej de atat de multe trairi senzoriale – nu e doar gust, e miros, textura, temperatura, aroma. Libertatea de a explora in fel si chip, inclusiv libertatea de a decide ce si cat mananca sunt experiente si amintiri care sper sa-i fie de folos in a-si construi o relatie sanatoasa cu mancarea. Ce e atunci cand isi face masti cosmetice din mancare? Aaaa... copilarie?

Ceea ce pare un copil limitat la un set de miscari repetitive, plictisitor de urmarit, este un pui de om care invata si exerseaza intens coordonarea ochi-mana, aprecierea distantelor, gestionarea prizei a trei obiecte simultan. Apreciez ca pe un privilegiu lungile momente in care e complet absorbita in bagatul si scosul pieselor de puzzle dintr-o cutie de carton – ii urmaresc expresia serioasa, concentrata, uimirea in fata fiecarei combinatii unice de forme pe care le iau obiectele in cutie, o vad cum isi pune intrebari, cum scotoceste si intoarce pe toate partile pana invata si intelege de lucrurile sunt asa cum sunt.

Desi ‚stau’ acasa 24 din 24 de ore, regret ca nu am suficient timp sa stau intr-un colt si sa o observ mai mult decat imi permite acum programul din care nu pot scoate cu nici un chip schimbatul de haine, schimbatul de scutec, imbracatul, gatitul, hranitul, adormitul si vegheatul la somn. E asa extraordinar sa o vad invatand – pentru ca isi ia ‚joaca’ extrem de serios si fiecare gest, fiecare ridicat din spranceana, fiecare privire iscoditoare e o intrebare careia ii cauta raspuns. E o varsta magica la care absoarbe orice informatie din pura dorinta de a sti.

Pentru fiecare durere de spate, fiecare noapte in care dorm nemiscata, pentru fiecare tura de transpirat la imbracat o persoana si jumatate pentru iesit afara, pentru fiecare explozie de spanac si perisoare de sub scaunul de masa, pentru fiecare „nu mai poooot” si „sa vina cineva sa mi-o ia 5 minute din fata ochiloooor” primesc o ceafa moale si calda, transpirata de pasiunea pentru lapte; un copilas care miroase a viata proaspata in fiecare dimineata; un suflet care ma onoreaza cu increderea cu care se sprijina pe mine ori de cate ori are nevoie. Primesc o oglinda miraculoasa in care ma vad tanara, inepuizabila si frumoasa.

Asadar nu, nu m-am plictisit. Privesc un puiut cum devine om si cum ma face si pe mine un om mai bun. Tu cu ce te lauzi pe ultimii doi ani?