Paste Fericit

Iau un ou din frigider. Unul din ouale pregatite cu grija de tata, in caserola, ca sa ma alimentez in expeditii. Vad - cu coltul ochiului, neatenta - o chestie neagra pe coaja. Si-o trec rapid la "mizerie".

Aduc oul mai aproape si-mi dau seama ca pe coaja lui sunt niste litere. "Dana fii tare!" Hehe. O fi avut chef de joaca. Dau cu oul de masa - 100% sigura ca e fiert. Nu era.

Tata-i tata, nu-i muiere de pe drum.

anatomia nervilor

Circumvolutiunile creierului mi s-au deshidratat complet. Am in cutia craniana bilute de polistiren care se freaca una de alta cu un tiuit chinuitor, iar impreuna scartaie de peretii lemnosi ai cutiei craniene. Sangele s-a solidificat, e un fel de nisip incins si uscat, care zgarie cu incapatanare termitiana prin tubulatura circuitului sangvin pana ma face sa vibrez de la miscarea asta incontrolabila care ma muta pe dinauntru. Pielea e pergamentoasa si isi striga istoria ca ecoul intr-un canion urias, ramas in urma unui fluviu caruia nu-i mai stie nimeni numele. Crevasele converg pe frunte si in palme, pe care, atunci cand le frec una de alta, le simt de piatra ponce.

Aerul imi intra in plamani numai daca reusesc sa-l fac ghemotoace si sa mi-l indes pe gat in jos, ca pe niste bulgari de bumbac neprelucrat. Limba mi se usuca si traiesc mereu cu senzatia imposibila ca un burete de mare a decretat dictatorial ca de acum inainte are sa-mi locuiasca in gura. Inima mi-e incordata ca un arc comprimat la maxim si-mi ticaie in carapacea coastelor ca un clopot nebun.

Sunt mai plina de draci decat insusi Iadul. Asta pana cand reusesc sa rup membrana asta invizibila si extrem de groasa pe care o tes altii in jurul meu. Naparlesc saptamanal.

Am nevoie de un detonator.

Vino si declanseaza-ma.

manic fridays

Uneori, ma decorporalizez. Si, de obicei, vinerea ma intorc la mine.

E ca si cum m-as gasi pe marginea drumului. Lovita de masina. Lasata naibii acolo. Sa-mi dau duhul. Ma apropiu, ma intorc incet pe o parte si imi ridic capul in palme. Ma uit in ochii mei - deveniti ochi de animal accidentat, care nu mai geme, nu mai tremura, nu mai scoate un sunet. Emite doar luminile palpaitoare ale ochilor. O privire pe care mi-e greu sa o sustin. Ce ciudat - parca nici nu mai doare. Parca totul s-a antifonat, s-a vatuit, si-a pierdut arsura si urletul.

Incerc sa ma adun. Pipai cu maini atente toate incheieturile sfarmate. Incerc sa reasamblez jucaria. Sa ma repun in functiune. Sa-mi starnesc icnetul de chin, ca sa ma conving ca inca mai traiesc. Si-mi feresc privirea de privirea mea.

Retrovizoarele de exterior le mai tin. In ele nu am cum sa ma vad.

you don't know what you've got till it's gone

Capoasa infernala. Incapatanata exasperanta. Limbuta plina de comentarii. Minte ascutita si vorba taioasa. NU. Personificarea lui NU. Asta-s eu.

Nascuta in zodia berbecului, sunt momente in care pana si eu ma acuz ca mi-am lasat creierii sa se incovoaie dupa modelul coarnelor nevazute, dar foarte prezente, pe care le port in frunte. Nascuta in zodia lui Toma Necredinciosul, imi vine sa-mi trag palme rasunatoare peste obraji pentru ca nu ma conving altfel decat atunci cand pot "sa pipai si sa urlu: este!" Toate experientele astea pe piele proprie o sa ma transforme intr-o harta ambulanta a ezitarilor, a refuzurilor, a grinzilor luate succesiv in cap. Numai si numai ca sa ma conving eu personal ca.

M-am convins. Nu-s facuta pentru ham. Nu s-a inventat botnita eficienta pentru mine. Nici indicatoare suficient de reflectorizante care sa avertizeze la modul responsabil despre o chestie evidenta: "cainele musca". Si chiar daca am incercat sa ma domesticesc, n-are sens. Ar fi o pierdere prea mare - pentru mine si pentru ceilalti - sa renunt la spectacolul ambulant care sunt.

Acum stiu. Ador traficul. Urban. Aglomerat. Cele cel putin doua benzi pline de masini. Semnalizarea pusa regulamentar, inaintarea semi-politicoasa, intratul in coloana, avariile de "multumesc", blitzul din retrovizoare de "cu placere". Iubesc capacele de canal din mijlocul strazilor, vreau sa mangai curbele periculoase de pe Calea Turzii si sa cobor varianta spre cartierul meu, in noapte, cu un tupeu care convinge pe oricine ca masina are un driver de sex masculin. Sunt complet incantata de felul in care stiu sa ma strecor, de felul in care iau decizii rapide, de frecarea aerului intre doua masini foarte aproape una de alta.

Acum e clar. Constelatiile arata altfel pe cerul noptatec urban. Marcate de lumina orasului, Carul Mare si celelalte se aduna intr-un fel aparte deasupra parcarii in care imi petrec primele ore de libertate ale saptamanii, printre Forduri adunate la un fel de sarbatoare ad-hoc. Imi place sa vad praful adunat sub capotele ridicate pentru a da curent unei baterii batrane, epuizate de nervul unui sistem audio prea potent.

Sa vezi si sa nu crezi: prin comparatie, am avut destul de multa libertate. Dar am avut nevoie de o lectie usturatoare pentru a putea evalua relativ obiectiv situatia. Dar m-am lamurit. Stiu ce vreau. Stiu de ce am nevoie pentru a functiona in parametri normali. Normali pentru mine.

Si am nevoie de: spate drept, replici neretinute, acrobatii mentale, curse prin noapte si de o mana de oameni pe care ii tin acum in minte ca pe timbrele pretioase intr-un clasor.

I'll be back. Terminatoare, evident.