Nu stiu din ce elan gospodaresc mi-am pus in cap sa recuperez capacele metalice de pe borcanele cu inutilitati din frigider. De parca eu as pune zacusti, dulceturi si peltele in fiecare toamna si stiu pe pielea mea ca valoreaza greutatea lor in aur. Capacele alea.
In schimb, am aflat altceva pe pielea mea: nu se da aer cu cutitul. Nu cu ala proaspat ascutit. De ce? Pentru ca: lama patrunde fara zgomot, o secunda infinita nu se aude si nu se intampla nimic, dupa care totul accelereaza, punctat cu pete de sange de la chiuveta din bucatarie la cea din baie, apoi petele stationeaza in dreptul wc-ului pe care m-am asezat ca Ganditorul de la Hamangia, contemplandu-mi rana si perspectiva de a-mi pierde simtul tactil in deget. Mi s-a facut atat de mila de mine, ca mi-a venit rau. Repede, repede, alte buline rosii se aduna in fata patului, unde lesin eroic, visand indelung si obositor, pana cand redevin barbata, pun mana pe telefon si ma plang, maraind, ca m-am taiat la degeeeeeeeet.
Mi-e frica. Pen'ca-s singura. Pen'ca nu ma pot urca in masina, sa conduc pana in oras, dupa ce tocmai am lesinat, ca poate repet figura in trafic. Caut. In minte. Sun. Te rog, scuze de deranj, dar te rog vino dupa mine.
Si vine. In timp record. Fara fasoane. Cu ajutor dat mie la imbracat. Cu asteptat la Urgente si expus la ironiile nelipsite ale zeilor-doctori. Cu incurajari si cu 'lasa, ca stiu ca-ti place nana, o sa te coasa si o sa te doara un pic, dar e nana, nu?"
Descopar ca:
1. e nasol sa nu-mi mai pot folosi degetul asa cum stiu eu mai bine
2. e excelent sa stiu ca mi se acorda suficient credit pentru ca cineva sa se ridice noaptea din pat si sa vina sa ma salveze de la moarte.
Sa-i spunem 'creditul un deget'. Prietenii stiu de ce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu