Scrisori pe intuneric

Povestea a inceput la nervi. Avertizata sa inceteze cu aruncatul mancarii peste bordul tavitei proprii, steluta ma-ntreaba a infinita oara de ce sa nu arunce. “De florile dalbe”, a marait exasperarea mea. Si asa am ajuns la pletele dalbe, ale cui?, ale lui Mos Craciun, cine e Mos Craciun?, stai asa, puiule, sa-ti arat. Si i-am aratat: cana de la Milka, mosul cu costum rosu, sacul mare de jucarii, brazii incarcati de zapada, renii. Asta la prima miscare de rotatie a canii in jurul propriei axe. La urmatoarele, povestea a inceput sa se toarca din ce in ce mai bogat.

Se pare ca istoria cu Mos Craciun e una care se asculta cu gura cascata. De mai multe ori. Asa ca am lopatat spanac cu ochiuri in gurita ei mirata, hranind-o in acelasi timp cu o poveste care mi-e atat de draga si mie si in care cred cu toata puterea. Asadar, mosul asta e un batran cu barba alba, luuuunga pana la brau, si cu mustati la fel de luuuuungi si albe, care tot anul mestereste jucarii. Ajutat de spiridusii sai, batranul cu inima de copil coase rochite de papusi, insurubeaza picioruse de soldati de tinichea, vopseste masini de pompieri, umfla mingi si baloane, coase urechi ursuletilor de plus, faureset cu mainile sale o lista nesfarsita de comenzi de jucarii si cadouri pentru fiecare copil din lumea asta. Si-apoi? Ei, puiul meu drag, apoi Mos Craciun incarca totul in sania lui magica, il face sef de coloana pe Rudolf cel cu nasul rosu ca un bec olandez si porneste sa distribuie daruri fiecarui copil din lumea asta. Si la Ma’a? Da, si tie; ce-ai vrea sa-ti aduca Mosul? O pupusa i un caiucio’. Apoi m-a intrebat ce-i aduce mosul fiecaruia dintre copiii de la bloc, cu surpriza in ochi si zambet pe fata, de parca ar fi primit ea, pe loc, toate jucariile imaginare daruite din gura mea lui Petrisor, Didi, Arsenie, Denisa, Carla si celorlalti 18 copii cu care a copilarit pana acum steluta mea.

Ziua a trecut cum a trecut, dar seara s-a lasat cu aceeasi groaza de mers la somn, pe intuneric, cand nu mai e nimic interesant care sa distraga atentia de la durerea celor patru canini care tot ameninta sa erupa de mai bine de trei saptamani. Cana Milka era departe, naclaita, in masina de spalat vase. Asa ca mi-am incercat norocul cu povestea spusa pe intuneric. Si-am primit in avans un dar de Craciun absolut neasteptat.

Cam pe cand reluasem deja povestea de la pranz, despre atelierul lui Mos Craciun si despre traseul lui nocturn prin lume si caninii isi scoteau coltii de durere, steluta a inceput sa ma-ntrebe iar ce primeste fiecare copil. Cum stateam noi doua intinse pe spate in pat, am ridicat o mana in aer, mi-am aranjat pe nas ochelarii aburiti si-am citit cu glas batran si dogit numele fiecarui copil si jucariile pe care stabilisem la pranz ca le va primi. Si-am cautat prin sac, cu zgomot, dupa cadoul potrivit, rascolind printre iepurasi de plus si seturi de cratite, pana am dat de ceea ce-i era menit fiecaruia. Ajunsa la Mara, ma uit iar in lista din palma si citesc cu ochi slabiti: o papusa si… un crocodil ?!? Mirarea din glasul meu de Mos Craciun a starnit in ea un hohot de ras. Of, ia sa ma uit eu mai bine pe lista – o papusa si… un castravete murat?!? A raspuns consternarii mele cu doua sprancene saltarete pe frunte si cu o cascada de ras cenzurat de sughit.

N-as fi crezut niciodata ca la nici doi ani copiii pot trai atat de intens povesti spuse pe intuneric, fara vreun alt reper vizual decat propria imaginatie. N-as fi crezut ca omuletii care abia incep sa lege cateva vorbe pot simti atat de profund puterea cuvintelor si-a intonatiei. N-as fi putut anticipa ca forta extraordinara a naivitatii si a credintei copilaresti proiecteaza in bezna un spectacol de lumini si de culori care eclipseaza ilustratiile cele mai savante. Insa demonstratia ei de receptivitate a fost darul adus de Mos Craciun pentru mine, intr-o seara de octombrie, si confirmarea ca steluta mea are ochii mintii larg deschisi.

Despre ruperea și repararea relațiilor sau ce facem atunci când costumul de super-parinte e la spălat

Când îți propui în mod conștient să te perfecționezi în a fi un părinte cât mai bun, primul care e dezamăgit și demoralizat când nu-ti iese ești tu însuți. Și e firesc să fie așa, pentru ca, atunci când ratezi standardul autoimpus, cazi de la înălțimea unei ștachete fixate la mare înălțime. O lecție importanta e ca ruperea și repararea relațiilor cu propriul copil sunt exemple de viață autentică, mai valoroase decât un comportament consecvent regulamentar, dar neautentic pe alocuri.

Da, uneori nu te poți controla și tipi. Da, se-ntampla să fii dur, să n-ai răbdare, să te saturi până peste cap de fugărit copilul pentru pus scutecul. Da, uneori răbufnești în toată puterea exasperării si-a reflexului de autoapărare față de imensul consumator de energie care poate fi propriul tău copil, pe care îl iubești mai presus decât propria-ti viață tot timpul, cu excepția acelei secunde. Da, mâna poate fi dura, vorba poate fi grea, tăcerea poate lovi. Pur și simplu o sfeclești. Super-eroul plin de empatie, rabdare, respect si comunicare non-violenta ramane brusc in fundul gol. Ce-i de făcut?

Primul pas e să accepți și să înțelegi ca trebuie sa-ti acorzi întâi ție primul ajutor. Sa-ti dai timp și distanță pentru a prinde iar putere și discernământ de adult. Apoi, doftoricești durerea copilului tău. Onest până în pânzele albe, recunoscandu-ti în fata lui căderea, explicandu-i de ce coarda s-a rupt si-a pleznit. Vindecarea vine nu din încercarea de a-l face pe cel mic să uite greseala ta, ci din încrederea pe care i-o acorzi atunci când îl ajuți să învețe ceva din ea.

Azi am înțeles ca e nevoie de multă putere pentru a te ierta ca părinte și pentru a putea trece împreună cu copilul tău prin lecția vindecării. Dacă ai forta de a-i oferi și genul acesta de lecții, nu mai ai nevoie de nici un costum de super-erou.

Dragostea si rabdarea ca noua limba materna

"Nu e voie" e o replica-umbrela pentru cei lipsiți de răbdarea de a explica fiecare situație în parte. "Ești pedepsit" e pentru cei care aplică politica de forță a pumnului în gură până în clipa în care pumnul rămâne prea mic pentru a mai fi eficient. "Fă asta și îți dau..." e o momeală manipulatoare utilizată de cei care trag de sforile dependențelor sau ale nevoilor pentru a-si urni copiii. "E rușine!" e o vorbă de oameni ce trăiesc cu capul în nisipul convențiilor sociale, cărora oglinzile le sunt inutile, pentru ca n-au curajul să se privească în ele. Jignirile și bătăile sunt metode de disciplinare aplicate de cei care sunt părinți numai în fata biologiei.

Cărăm cu toții în viață adultă memoria neconstientizata a propriei copilării. De aceea ne este atât de greu să învățăm să le vorbim copiilor nostri o altă limbă. E atat de greu sa-l înlocuim pe restrictivul "nu" cu mai multe variante de orizonturi permise. E atât de dificil să ne coboram până la nivelul inimii din pieptul celor mici, pentru a le trăi durerea, și să îi ridicam cât de sus le permite puterea lor de înțelegere, încât e foarte tentant să ne eschivam de la acrobația asta empatica și sa le discreditam orice închipuire de emoție cu "n-ai nimic". E solicitant să ne punem mereu în papucii lor mici, în încercarea de a înțelege ce îi motivează, dar asta numai pentru ca graba și conformismul ne fac să uităm ca, de fapt, lucrurile sunt simple și limpezi - copiii sunt cei mai fericiți desculți.

Dar avem sansa să îi creștem altfel. Cu un vocabular generos și nuanțat pentru fiecare emoție - pentru ca toate trebuie trăite până la capăt, numite și înțelese. Pentru ca noi purem fi cel mai complex si interactiv dictionar, vor ști să recunoască în ei și în alții tristețea, exuberanța, melancolia, frica, condescendenta înainte de a fi învățat primele litere ale alfabetului.

Avem ocazia de a-i familiariza cu laudele pentru perseverenta de care dau dovadă, indiferent de rezultat. Tot ce trebuie să facem este să evitam scurtăturile lingvistice de genul " ești cuminte", "ești harnic". Este nevoie de timp și de implicare reala pentru a descrie și a recunoaște efortul depus de copii, dar nu este laudă mai mare decât dovada ca suntem atenți și ca înțelegem cât de important este pentru ei ceea ce fac. În locul declarativului " bravo" putem să ne bucurăm împreună cu ei printr-o demonstrație de atenție - "te-ai străduit mult și ai reușit, ai și de ce să fii mândru de tine!"

Cursul de Parenting Prin Iubire al Alexandra Dana Ilies de la Cuibul Berzelor mi-a confirmat ceea ce intuiam - ca înainte de a-i învăța orice pe copii, trebuie sa punem mâna să învățăm noi, părinții. E cea mai bună cale de a crește oameni mari.

Rahati de caini, rahati de oameni

Rahati de caini, rahati de oameni

Dimineata, doar eu cu steluta în curtea blocului. Trece un individ cu câinele în lesă - îl lasa sa-si facă nevoile lângă gard, după care își continuă drumul până la maidanul cât un teren de fotbal de peste drum. La întoarcere, o ia pe cealaltă parte, ca să nu treacă pe lângă mine. Conta pe sentimentul meu de neputință - are sens sa-ti pui mintea cu nesimțiții? Conta pe faptul ca sunt cu cea mică și ca-s priponuta lânga ea - dar i-am făcut surpriza sa-l ajung cu vocea, pentru ca și azi am ales să nu tac.

L-am rugat să strângă mizeria. Pornește spre gard mormăind, nu găsește rahatul. Îi promit ca îl găsesc eu în locul lui și i-l lipesc de usa apartamentului. Protestează, dar scoate punga pe care o avea, totuși, la el și strânge. Ce sens a avut toată scena asta dacă stii ca trebuie să aduni si ai punga pregătită ?!?

Mai, proprietar de câine, trebuie să înțelegi ca animalul intră în casa ta îți aduce o serie de obligații și responsabilități. Una dintre ele e aceea de a strânge rahatul după el. Da, chiar și pe cel de afară. Mai cu seamă pe cel de afară!

Prima responsabilitate e chiar față de animalul tău. E o cruzime sa-l obligi sa-si tortureze sfincterele numai pentru ca tu nu binevoiești să te trezești cu 5 minute mai repede, ca sa-i dai ocazia să se stăpânească până ajungi intr-un loc pentru plimbat câinii. Și chiar și acolo trebuie să aduni - pentru ca o să mergi în locul respectiv de cel puțin două ori pe zi si, inevitabil, o sa-ti calci pe urme. Tu sau alții mai "norocoși".

A doua responsabilitate față de câinele tău e să nu-l expui inutil furiei vecinilor sătui să te caci pe nervii lor. Unii își pot lua dreptatea în mâna și sa-ti otrăvească cel mai bun prieten. Ori sa-l calce " accidental" cu mașina, prima dată cu fata și apoi, tot "accidental", în marșarier. Câinele n-ar trebui să sufere pentru ca tu ești un exemplar care nu-i în stare sa-si însușească dresajul social.

Mai gandeste-te și la tine, ca oricum ești obișnuit să nu-ti pese de alții. Patrupedul tău drag poate înfuleca dintr-o clipă rahatul altui câine de stăpân nesimțit. Ce bucurie sa-ti lingă mâinile și fata după un asemenea ospăț, nu-i așa?

Faptul ca-n curte sunt peste tot baligi de cal și de vacă nu e o scuză pentru tine. Decât dacă ești sigur ca nu putem aștepta de la tine să ai mai mult creier și mai mult bun simț decât o rumegătoare.

Nici nesimțirea altor stăpâni de câini din curtea blocului nu e o scuză. Strange după câinele tău și invata-i să strângă și ei după ai lor. Și nu te mai comporta ca o victimă pentru ca te admonestează lumea - după noi rămân doar cuvinte, după voi rămân rahați.

Nu e nevoie să ai copii ca să fii iluminat brusc de o nesfârșită înțelepciune, singura care te face să înțelegi de ce este grobian și neigienic să lași fecalele câinelui pe unde îl copleșește nevoia. Dacă ai în cutia craniană cel puțin dou neuroni care își vorbesc, ești perfect înzestrat să judeci și singur ca este neplăcut să coborî din mașină în caca de câine, să calci în el în timpul plimbării sau sa-l inhalezi în praful verii. Ca să nu mai spun ca e scandalos ca nesimțirea unora să te oblige sa-i smulgi propriului copil din mana o bucată de rahat!

Da, recunosc: am un copil care acum renunța la scutec. Da, recunosc, face uneori caca în curtea blocului. Dar sunt câteva deosebiri esențiale între mine și ține, proprietar iresponsabil de câine. În primul rând, eu strâng întotdeauna după copilul meu fără să astept să mă prindă cineva în flagrant. În al doilea rând, copilul meu va înceta să mai facă afară în maxim doua-trei luni, pe când câinele tău va continua cât trăiește. Sper să nu-ti ia 12-13 ani ca să înveți să strangi după el! Astea sunt cele două mari deosebiri evidențe între noi. Nu aduc în discuție bunul simț si respectul față de ceilalti - sunt noțiuni care, din păcate, sunt peste puterea ta de înțelegere!

Știu ca e un război pierdut. Dar sper să poarte cât mai mulți bătălia asta împreună cu mine - e singura șansă să ne minimizăm pierderile!

Laptele matern e prima dragoste care trece prin stomac

In primele zile dupa nastere, eram doar un animal tanar, speriat de primul sau pui, dar manat de instinct sa-i ofer primul sau drept incontestabil: laptele matern. Au fost zile fara lumina, in care eram buimacita de nesomn si de spaima ca nu am lapte destul. Si-am luptat cum am putut – cu pompa, cu ceaiuri de lactatie, cu medicamente, cu lapte de mama primit cu atata generozitate de la mama altui pui.

Atunci simteam intens si nelamurit ca alaptarea e esentiala. Pentru ca e singura hrana naturala, vie si dumnezeiesc adaptata la nevoile de crestere si de construire a sanatatii micului pui de om. Ma uitam la pumnul de carnita inocenta din bratele mele si-mi doream fierbinte sa-mi tin copila la piept ca sa creasca si sa prinda puteri. In negura inceputului plin de indoieli n-aveam nici cea mai vaga banuiala ca alaptarea este hrana pentru un trup si pentru doua suflete, deopotriva.

Acum, dupa mai bine de un an si jumatate, mi-e luminos limpede ca alaptarea este singura mea sansa de a-mi face copila pe deplin fericita. Se cuibareste in bratele mele cu atata incredere, incat m-ar durea fizic sa-i insel asteptarile. Imi intoarce de la san o privire atat de curata si de directa, ca ma pierd de fiecare data in profunzimea ochilor ei, minunandu-ma de cata traire poate exprima doar miscand din sprancene. Mangaie sanii, le vorbeste, se joaca si le da viata intr-un fel care ma face, uneori, ciudat invidioasa pe aceste parti din mine, dar nici nu indraznesc sa ma gandesc ca as schimba ceva. Intr-un gest incredibil de frumos, dar care ei ii vine asa de simplu si firesc, ii cheama la celalalt san pe toti cei care ii sunt dragi – „bei?”

Pentru ca am tinut-o aproape, la pieptul meu, pentru cat timp si cat de des a vrut, am vazut-o inflorind asa de frumos ca si acum mi se taie rasuflarea. S-a adapat din mine cu dragoste, cu alint, cu incredere, cu voiosie, cu putere si chef de viata. Nevoia ei nestavilita de iubire lichida mi-a urnit resurse de care nu m-as fi crezut niciodata capabila, si fiecare strop pe care-l cere face loc pentru altele, mai viguroase, mai pline de energie, intr-un fel de transfuzie miraculoasa, care ne umple de putere pe amandoua.

Copila mea si cu mine traim acest timp magic impreuna pentru ca eu, ca mama, am decis sa ne acordam aceasta sansa, in ciuda tuturor dificultatilor de la inceputul alaptarii. Iar laptele a inceput sa curga lin numai din clipa in care am avut incredere in mine, dar mai ales in ea, si-am lasat-o sa faca ce stie mai bine: sa cheme necontenit laptele din san. Si mai traim acest timp miraculos si pentru ca avem amandoua norocul sa avem sustinerea deplina a tatalui ei, sufletul meu pereche.

Desi noi, parintii, am inceput aceasta adevarata calatorie initiatica avand asteptari complet nerealiste, puiul nostru plapand a avut energia si perseverenta de a ne deschide ochii si inimile catre generozitatea dragostei. Iar eu am hotarat sa ma las purtata prin viata impreuna de mana ei mica pana cand va decide singura ca e timpul sa invatam in doi si in trei si alte forme ale iubirii. Gandul ca intr-o zi laptele matern va fi lasat sa sece imi strange stomacul ghem. Dar am certitudinea oarba ca dragostea care trece pe acolo va continua sa ne uneasca la fel de miraculos si mai departe.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2015/07/laptele-matern-e-prima-dragoste-care-trece-prin-stomac/

Depresia post-CIC

Ca gravida am fost grozava! La mine hormonii de sarcina au conspirat mai abitir decât tot universul pentru fericirea mea. Am fost mereu zâmbitoare, toleranta, optimista, liniștită - poate de aceea ma frecau toți pe burta, sperând sa se contamineze cu buna-dispozitie la fel cu jinduiesc la noroc cei ce ating pe spate cocosatii.

Si după ce am început sa ma dezmeticesc din socul inițial ca mama pentru prima data, zâmbetul larg mi-a devenit si siropos, trăind pe propria piele o maternitate care continua si acum sa înflorească miraculos.

Da, am avut momente de panica. Pentru ca eram dintr-o data direct responsabila de viață si fericirea unui om mititel pe care nu-l înțelegeam deloc. Da, am avut lungi frustrări iscate de nepotrivirea dintre așteptările mele legate de somn si de alăptat si realitatea pe care a instaurat-o steluta mea. Cand am renuntat sa încerc a controla totul am fost potopita de a fericire atât de mare si de calma, încât îmi închei invariabil ziua - oricat de lunga ar fi - cu mulțumiri pentru darul pe care am privilegiul să-l fi primit.

Așadar, nici urma de depresie post-partum. Dar cred ca ma paste o mega depresie post-CIC. E suficient sa ma gândesc ca va trebui sa plec de lângă puiul meu 10 ore pe zi si sa simt ca inima are sa mi se usuce in piept de dor. Ajunge sa stiu ca n-o sa ma mai privească in ochi de la san, când sta lipita de mine înainte de a adormi, si sa ma înece o neputință furioasa si disperata. Stiu ca are sa ma caute, stiu ca ma va striga, stiu ca își va amâna somnul de dor, stiu ca nu va înțelege de ce nu vin si nu-i răspund si toată dezamagirea asta mi se pare nedrept de mare pentru inima ei mica.

O țin in brațe si ii memorez greutatea, imi afund nasul in zulufii de pe ceafa ei mititica si trag adânc in piept mirosul ei de viață tânără, o țin lângă mine, calda si adormita, încercând sa opresc timpul in loc, dorindu-mi din toate puterile sa pot rămâne lângă ea pana in clipa in care va hotărî singura ca e destul de mare ca sa se descurce si fara mine. Vreau sa fie ea cea care întoarce spatele si pleacă, după ce își va fi adunat din mine increderea si forta necesara pentru a lua lumea in piept.

Ma frânge gândul ca va trebui sa o las pe alte maini, ca n-am sa fiu lângă ea la fiecare mirare, la fiecare noua descoperire, la trezirea din somnul de prânz si la poveștile pe care le are de cum deschide ochii. Ma usucă pe picioare viitorul care da buzna peste noi ca sa ma ia ostatica intr-un birou unde nu voi fi niciodată parte dintr-un proiect așa de mare ca si acela al devenirii unui om. Ma umple de durere gândul ca o să-mi rămână prea putin timp si prea putina energie pentru ea.

Nu aștept deloc sa ma intorc la munca. In tot timpul cat am stat langa fetita mea am avut parte de provocari intelectuale mai mari decât cele de la serviciu - am învățat mai mult decât as fi putut anticipa despre mine, despre ea si despre ce e cu adevarat important in viață. Nu-mi lipseste nici socializarea, pentru ca am cunoscut oameni noi, care mi-au făcut surpriza extraordinara de a ma ajuta înțelegând din propria experienta, iar genul asta de solidaritate care pune mana si face nu-l găsești in nici o echipa. Nu mi-e dor nici de competiție, nici de recunoaștere, pentru ca am intrat intr-o lume in care trăiesc plenar prezentul, eliberata de ticăitul ceasului si de sunetul de apel al telefonului mobil. Si-mi place teribil aceasta nesfârșită munca de jos - spălat, îmbăiat, îmbrăcat, hrănit, adormit, maimutarit - pentru ca știu ca e temelia pe care se construiește o viață de om. Ce-aș putea face la serviciu mai important decat asta?

Puiul meu va creste fara mine, in grija mamei mele. Dar de inima mea cine se va îngriji?

Foto: www.fotolia.com

Cei mai intensi doi ani

„Si, nu te plictisesti?...” E una din intrebarile intentionat subversive pe care le aud de un an si ceva incoace, de cand ‚stau’ acasa sa am grija de steluta mea. Asta-i intrebare de om fara copii sau de parinte ‚in timpul liber’.

Da, e multa rutina. Multa munca fizica, repetitiva, multa oboseala. Progresele nu-s peste noapte si, pentru cine nu le traieste din primul rand, n-au deloc amplitudinea pe care o simt eu. Ha, isi tine capul singura! Maaaare branza! Pfff, se rostogoleste pe burta... Si-ar trebui sa cad in extaz?! A facut un singur caca, de o consistenta standard? Femeie, asta te face pe tine fericita??? Lumea ta a ajuns sa fie chiar atat de mica?

Dar unde tu vezi un copil care sa hraneste cu lapte de la pieptul mamei, eu vad un puiut care-si construieste sistemul imunitar si isi consolideaza increderea in sine. Pentru ca alaptarea la cerere raspunde prompt si neconditionat nevoii de hrana, de hidratare, de sanatate, de protectie, de apartenenta a puiului de om. Cand imi tin steluta la san, ma cucereste fara drept de apel cu privirea ei limpede si curioasa, cu pleoapele ei moi inainte de somn, cu manuta calda care mi se intinde peste piept, intr-o imbratisare mai completa decat imi poate da un adult cu maini suficient de lungi ca sa ma cuprinda.

Desi munca sisifica de a curata scaunul de masa si un sfert din bucatarie dupa pranz iti pare o sceneta de teatru absurd, eu stiu ca mancarea pe care am oferit-o a hranit nu numai trupul, ci si mintea. Fiecare masa e o lectie deschisa de fizica – compresia solidelor terciuite intre degete, viteza cu care circula sunetul facut de un mar bine copt storcindu-se de gresie, relatia dintre masa unei stafide si acceleratia gravitationala la care este aceasta supusa prin comparatie cu o jumatate de pruna zemoasa. Mancarea e prilej de atat de multe trairi senzoriale – nu e doar gust, e miros, textura, temperatura, aroma. Libertatea de a explora in fel si chip, inclusiv libertatea de a decide ce si cat mananca sunt experiente si amintiri care sper sa-i fie de folos in a-si construi o relatie sanatoasa cu mancarea. Ce e atunci cand isi face masti cosmetice din mancare? Aaaa... copilarie?

Ceea ce pare un copil limitat la un set de miscari repetitive, plictisitor de urmarit, este un pui de om care invata si exerseaza intens coordonarea ochi-mana, aprecierea distantelor, gestionarea prizei a trei obiecte simultan. Apreciez ca pe un privilegiu lungile momente in care e complet absorbita in bagatul si scosul pieselor de puzzle dintr-o cutie de carton – ii urmaresc expresia serioasa, concentrata, uimirea in fata fiecarei combinatii unice de forme pe care le iau obiectele in cutie, o vad cum isi pune intrebari, cum scotoceste si intoarce pe toate partile pana invata si intelege de lucrurile sunt asa cum sunt.

Desi ‚stau’ acasa 24 din 24 de ore, regret ca nu am suficient timp sa stau intr-un colt si sa o observ mai mult decat imi permite acum programul din care nu pot scoate cu nici un chip schimbatul de haine, schimbatul de scutec, imbracatul, gatitul, hranitul, adormitul si vegheatul la somn. E asa extraordinar sa o vad invatand – pentru ca isi ia ‚joaca’ extrem de serios si fiecare gest, fiecare ridicat din spranceana, fiecare privire iscoditoare e o intrebare careia ii cauta raspuns. E o varsta magica la care absoarbe orice informatie din pura dorinta de a sti.

Pentru fiecare durere de spate, fiecare noapte in care dorm nemiscata, pentru fiecare tura de transpirat la imbracat o persoana si jumatate pentru iesit afara, pentru fiecare explozie de spanac si perisoare de sub scaunul de masa, pentru fiecare „nu mai poooot” si „sa vina cineva sa mi-o ia 5 minute din fata ochiloooor” primesc o ceafa moale si calda, transpirata de pasiunea pentru lapte; un copilas care miroase a viata proaspata in fiecare dimineata; un suflet care ma onoreaza cu increderea cu care se sprijina pe mine ori de cate ori are nevoie. Primesc o oglinda miraculoasa in care ma vad tanara, inepuizabila si frumoasa.

Asadar nu, nu m-am plictisit. Privesc un puiut cum devine om si cum ma face si pe mine un om mai bun. Tu cu ce te lauzi pe ultimii doi ani?