Am facut 12 kilometri in 60 de minute. Da, intr-o ora lunga de stat in coloana, semiambreiat, schimband vitezele de la liber la a-ntaia. Si-am exultat in traficul acela infernal, pentru ca am ascultat muzica, pentru ca nu ma grabeam nicaieri, pentru ca ma incalzea soarele si cerul senin de dincolo de sticla parbrizului.
Ma intorc in Cluj si-o iau de nebuna pe strazi, plimbandu-ma ca sa exersez din memorie sensurile unice, sa le invat pe cele nou infiintate - pe astea din urma le constat ca pe niste tradari, pentru ca se intampla fara mine. Bat stradutele, ungherele, toate cotloanele prin care am umblat, trec cu grija peste gropile care sunt tot acolo, doar o idee mai adanci, peste calea ferata de pe Plevnei - un pic mai adanca si mai lata, pe langa pietonii care stiu sa se asigure inainte de a traversa - oameni antrenati de traficul urban al unui oras cu trafic adevarat. Schimb benzile si daca nu e absolut necesar, doar ca sa verific daca mai pot conduce la fel, fara retrovizoarea de interior, in perfecta siguranta, anticipand totul. Si mai pot.
Verific ce se mai construieste la intrarile-iesirile din Cluj, mai ales ceea ce se intampla spre Gilau - pentru ca ma doare ca totul se petrece in lipsa mea si merg in inspectie, ca sa-mi intiparesc in memorie. Spre Gilau ma duc intotdeauna noaptea si e o senzatie cu totul speciala - intunericul, praful ridicat si incremenit in strat uniform in aer, iluminat piezis de niste reflectoare uriase, a caror dimensiune nu o poti percepe cu adevarat pentru ca intunericul ascunde proportiile; mai sunt semafoarele, puse pe o intersectie care are un drum care nu duce nicaieri, dar de fapt duce la masinile alea uriase, care isi fac munca lor de roboti martieni prin carierele de nisip si piatra cu care se construieste la autostrada. Ajungi la semaforul ala si clipeste rosu-verde, cu o semnificatie si o adresabilitate doar de el stiuta, si n-ai cum sa nu te simti cumva privilegiat ca asisti la tot spectacolul acela rupt de realitate.
Si mai e un loc la care ma intorc cu consecventa unui criminal in serie - doar ca eu n-as putea sa ajung la 'serie', sunt atat de previzibila in destinatia aceea... E undeva sus, o curba in causul careia pot s-o las pe URA cu portiera deschisa, cu Ambientalul pus pe repeat si cu mine cu un picior strans in brate si cu barbia pe genunchi, privindu-mi domeniul ale carui granite sunt trasate cu lumina de luna. Acolo sunt libera. Acolo am aer, acolo ma pot intinde. Si totul se transforma intr-un fel ciudat, pe care nu-l pot numi, dar care mi-e atat de personal si de aproape, incat nu pot sa nu ma duc acolo, sa-mi iau in stapanire domeniul nocturn.
Faceam drumurile acelea cu cafea luata din benzinarie si cu pachetul de tigari. Acum, le fac fara tigari, dar le trag in piept la fel de adanc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu