Scrisori pe intuneric

Povestea a inceput la nervi. Avertizata sa inceteze cu aruncatul mancarii peste bordul tavitei proprii, steluta ma-ntreaba a infinita oara de ce sa nu arunce. “De florile dalbe”, a marait exasperarea mea. Si asa am ajuns la pletele dalbe, ale cui?, ale lui Mos Craciun, cine e Mos Craciun?, stai asa, puiule, sa-ti arat. Si i-am aratat: cana de la Milka, mosul cu costum rosu, sacul mare de jucarii, brazii incarcati de zapada, renii. Asta la prima miscare de rotatie a canii in jurul propriei axe. La urmatoarele, povestea a inceput sa se toarca din ce in ce mai bogat.

Se pare ca istoria cu Mos Craciun e una care se asculta cu gura cascata. De mai multe ori. Asa ca am lopatat spanac cu ochiuri in gurita ei mirata, hranind-o in acelasi timp cu o poveste care mi-e atat de draga si mie si in care cred cu toata puterea. Asadar, mosul asta e un batran cu barba alba, luuuunga pana la brau, si cu mustati la fel de luuuuungi si albe, care tot anul mestereste jucarii. Ajutat de spiridusii sai, batranul cu inima de copil coase rochite de papusi, insurubeaza picioruse de soldati de tinichea, vopseste masini de pompieri, umfla mingi si baloane, coase urechi ursuletilor de plus, faureset cu mainile sale o lista nesfarsita de comenzi de jucarii si cadouri pentru fiecare copil din lumea asta. Si-apoi? Ei, puiul meu drag, apoi Mos Craciun incarca totul in sania lui magica, il face sef de coloana pe Rudolf cel cu nasul rosu ca un bec olandez si porneste sa distribuie daruri fiecarui copil din lumea asta. Si la Ma’a? Da, si tie; ce-ai vrea sa-ti aduca Mosul? O pupusa i un caiucio’. Apoi m-a intrebat ce-i aduce mosul fiecaruia dintre copiii de la bloc, cu surpriza in ochi si zambet pe fata, de parca ar fi primit ea, pe loc, toate jucariile imaginare daruite din gura mea lui Petrisor, Didi, Arsenie, Denisa, Carla si celorlalti 18 copii cu care a copilarit pana acum steluta mea.

Ziua a trecut cum a trecut, dar seara s-a lasat cu aceeasi groaza de mers la somn, pe intuneric, cand nu mai e nimic interesant care sa distraga atentia de la durerea celor patru canini care tot ameninta sa erupa de mai bine de trei saptamani. Cana Milka era departe, naclaita, in masina de spalat vase. Asa ca mi-am incercat norocul cu povestea spusa pe intuneric. Si-am primit in avans un dar de Craciun absolut neasteptat.

Cam pe cand reluasem deja povestea de la pranz, despre atelierul lui Mos Craciun si despre traseul lui nocturn prin lume si caninii isi scoteau coltii de durere, steluta a inceput sa ma-ntrebe iar ce primeste fiecare copil. Cum stateam noi doua intinse pe spate in pat, am ridicat o mana in aer, mi-am aranjat pe nas ochelarii aburiti si-am citit cu glas batran si dogit numele fiecarui copil si jucariile pe care stabilisem la pranz ca le va primi. Si-am cautat prin sac, cu zgomot, dupa cadoul potrivit, rascolind printre iepurasi de plus si seturi de cratite, pana am dat de ceea ce-i era menit fiecaruia. Ajunsa la Mara, ma uit iar in lista din palma si citesc cu ochi slabiti: o papusa si… un crocodil ?!? Mirarea din glasul meu de Mos Craciun a starnit in ea un hohot de ras. Of, ia sa ma uit eu mai bine pe lista – o papusa si… un castravete murat?!? A raspuns consternarii mele cu doua sprancene saltarete pe frunte si cu o cascada de ras cenzurat de sughit.

N-as fi crezut niciodata ca la nici doi ani copiii pot trai atat de intens povesti spuse pe intuneric, fara vreun alt reper vizual decat propria imaginatie. N-as fi crezut ca omuletii care abia incep sa lege cateva vorbe pot simti atat de profund puterea cuvintelor si-a intonatiei. N-as fi putut anticipa ca forta extraordinara a naivitatii si a credintei copilaresti proiecteaza in bezna un spectacol de lumini si de culori care eclipseaza ilustratiile cele mai savante. Insa demonstratia ei de receptivitate a fost darul adus de Mos Craciun pentru mine, intr-o seara de octombrie, si confirmarea ca steluta mea are ochii mintii larg deschisi.

Despre ruperea și repararea relațiilor sau ce facem atunci când costumul de super-parinte e la spălat

Când îți propui în mod conștient să te perfecționezi în a fi un părinte cât mai bun, primul care e dezamăgit și demoralizat când nu-ti iese ești tu însuți. Și e firesc să fie așa, pentru ca, atunci când ratezi standardul autoimpus, cazi de la înălțimea unei ștachete fixate la mare înălțime. O lecție importanta e ca ruperea și repararea relațiilor cu propriul copil sunt exemple de viață autentică, mai valoroase decât un comportament consecvent regulamentar, dar neautentic pe alocuri.

Da, uneori nu te poți controla și tipi. Da, se-ntampla să fii dur, să n-ai răbdare, să te saturi până peste cap de fugărit copilul pentru pus scutecul. Da, uneori răbufnești în toată puterea exasperării si-a reflexului de autoapărare față de imensul consumator de energie care poate fi propriul tău copil, pe care îl iubești mai presus decât propria-ti viață tot timpul, cu excepția acelei secunde. Da, mâna poate fi dura, vorba poate fi grea, tăcerea poate lovi. Pur și simplu o sfeclești. Super-eroul plin de empatie, rabdare, respect si comunicare non-violenta ramane brusc in fundul gol. Ce-i de făcut?

Primul pas e să accepți și să înțelegi ca trebuie sa-ti acorzi întâi ție primul ajutor. Sa-ti dai timp și distanță pentru a prinde iar putere și discernământ de adult. Apoi, doftoricești durerea copilului tău. Onest până în pânzele albe, recunoscandu-ti în fata lui căderea, explicandu-i de ce coarda s-a rupt si-a pleznit. Vindecarea vine nu din încercarea de a-l face pe cel mic să uite greseala ta, ci din încrederea pe care i-o acorzi atunci când îl ajuți să învețe ceva din ea.

Azi am înțeles ca e nevoie de multă putere pentru a te ierta ca părinte și pentru a putea trece împreună cu copilul tău prin lecția vindecării. Dacă ai forta de a-i oferi și genul acesta de lecții, nu mai ai nevoie de nici un costum de super-erou.

Dragostea si rabdarea ca noua limba materna

"Nu e voie" e o replica-umbrela pentru cei lipsiți de răbdarea de a explica fiecare situație în parte. "Ești pedepsit" e pentru cei care aplică politica de forță a pumnului în gură până în clipa în care pumnul rămâne prea mic pentru a mai fi eficient. "Fă asta și îți dau..." e o momeală manipulatoare utilizată de cei care trag de sforile dependențelor sau ale nevoilor pentru a-si urni copiii. "E rușine!" e o vorbă de oameni ce trăiesc cu capul în nisipul convențiilor sociale, cărora oglinzile le sunt inutile, pentru ca n-au curajul să se privească în ele. Jignirile și bătăile sunt metode de disciplinare aplicate de cei care sunt părinți numai în fata biologiei.

Cărăm cu toții în viață adultă memoria neconstientizata a propriei copilării. De aceea ne este atât de greu să învățăm să le vorbim copiilor nostri o altă limbă. E atat de greu sa-l înlocuim pe restrictivul "nu" cu mai multe variante de orizonturi permise. E atât de dificil să ne coboram până la nivelul inimii din pieptul celor mici, pentru a le trăi durerea, și să îi ridicam cât de sus le permite puterea lor de înțelegere, încât e foarte tentant să ne eschivam de la acrobația asta empatica și sa le discreditam orice închipuire de emoție cu "n-ai nimic". E solicitant să ne punem mereu în papucii lor mici, în încercarea de a înțelege ce îi motivează, dar asta numai pentru ca graba și conformismul ne fac să uităm ca, de fapt, lucrurile sunt simple și limpezi - copiii sunt cei mai fericiți desculți.

Dar avem sansa să îi creștem altfel. Cu un vocabular generos și nuanțat pentru fiecare emoție - pentru ca toate trebuie trăite până la capăt, numite și înțelese. Pentru ca noi purem fi cel mai complex si interactiv dictionar, vor ști să recunoască în ei și în alții tristețea, exuberanța, melancolia, frica, condescendenta înainte de a fi învățat primele litere ale alfabetului.

Avem ocazia de a-i familiariza cu laudele pentru perseverenta de care dau dovadă, indiferent de rezultat. Tot ce trebuie să facem este să evitam scurtăturile lingvistice de genul " ești cuminte", "ești harnic". Este nevoie de timp și de implicare reala pentru a descrie și a recunoaște efortul depus de copii, dar nu este laudă mai mare decât dovada ca suntem atenți și ca înțelegem cât de important este pentru ei ceea ce fac. În locul declarativului " bravo" putem să ne bucurăm împreună cu ei printr-o demonstrație de atenție - "te-ai străduit mult și ai reușit, ai și de ce să fii mândru de tine!"

Cursul de Parenting Prin Iubire al Alexandra Dana Ilies de la Cuibul Berzelor mi-a confirmat ceea ce intuiam - ca înainte de a-i învăța orice pe copii, trebuie sa punem mâna să învățăm noi, părinții. E cea mai bună cale de a crește oameni mari.

Rahati de caini, rahati de oameni

Rahati de caini, rahati de oameni

Dimineata, doar eu cu steluta în curtea blocului. Trece un individ cu câinele în lesă - îl lasa sa-si facă nevoile lângă gard, după care își continuă drumul până la maidanul cât un teren de fotbal de peste drum. La întoarcere, o ia pe cealaltă parte, ca să nu treacă pe lângă mine. Conta pe sentimentul meu de neputință - are sens sa-ti pui mintea cu nesimțiții? Conta pe faptul ca sunt cu cea mică și ca-s priponuta lânga ea - dar i-am făcut surpriza sa-l ajung cu vocea, pentru ca și azi am ales să nu tac.

L-am rugat să strângă mizeria. Pornește spre gard mormăind, nu găsește rahatul. Îi promit ca îl găsesc eu în locul lui și i-l lipesc de usa apartamentului. Protestează, dar scoate punga pe care o avea, totuși, la el și strânge. Ce sens a avut toată scena asta dacă stii ca trebuie să aduni si ai punga pregătită ?!?

Mai, proprietar de câine, trebuie să înțelegi ca animalul intră în casa ta îți aduce o serie de obligații și responsabilități. Una dintre ele e aceea de a strânge rahatul după el. Da, chiar și pe cel de afară. Mai cu seamă pe cel de afară!

Prima responsabilitate e chiar față de animalul tău. E o cruzime sa-l obligi sa-si tortureze sfincterele numai pentru ca tu nu binevoiești să te trezești cu 5 minute mai repede, ca sa-i dai ocazia să se stăpânească până ajungi intr-un loc pentru plimbat câinii. Și chiar și acolo trebuie să aduni - pentru ca o să mergi în locul respectiv de cel puțin două ori pe zi si, inevitabil, o sa-ti calci pe urme. Tu sau alții mai "norocoși".

A doua responsabilitate față de câinele tău e să nu-l expui inutil furiei vecinilor sătui să te caci pe nervii lor. Unii își pot lua dreptatea în mâna și sa-ti otrăvească cel mai bun prieten. Ori sa-l calce " accidental" cu mașina, prima dată cu fata și apoi, tot "accidental", în marșarier. Câinele n-ar trebui să sufere pentru ca tu ești un exemplar care nu-i în stare sa-si însușească dresajul social.

Mai gandeste-te și la tine, ca oricum ești obișnuit să nu-ti pese de alții. Patrupedul tău drag poate înfuleca dintr-o clipă rahatul altui câine de stăpân nesimțit. Ce bucurie sa-ti lingă mâinile și fata după un asemenea ospăț, nu-i așa?

Faptul ca-n curte sunt peste tot baligi de cal și de vacă nu e o scuză pentru tine. Decât dacă ești sigur ca nu putem aștepta de la tine să ai mai mult creier și mai mult bun simț decât o rumegătoare.

Nici nesimțirea altor stăpâni de câini din curtea blocului nu e o scuză. Strange după câinele tău și invata-i să strângă și ei după ai lor. Și nu te mai comporta ca o victimă pentru ca te admonestează lumea - după noi rămân doar cuvinte, după voi rămân rahați.

Nu e nevoie să ai copii ca să fii iluminat brusc de o nesfârșită înțelepciune, singura care te face să înțelegi de ce este grobian și neigienic să lași fecalele câinelui pe unde îl copleșește nevoia. Dacă ai în cutia craniană cel puțin dou neuroni care își vorbesc, ești perfect înzestrat să judeci și singur ca este neplăcut să coborî din mașină în caca de câine, să calci în el în timpul plimbării sau sa-l inhalezi în praful verii. Ca să nu mai spun ca e scandalos ca nesimțirea unora să te oblige sa-i smulgi propriului copil din mana o bucată de rahat!

Da, recunosc: am un copil care acum renunța la scutec. Da, recunosc, face uneori caca în curtea blocului. Dar sunt câteva deosebiri esențiale între mine și ține, proprietar iresponsabil de câine. În primul rând, eu strâng întotdeauna după copilul meu fără să astept să mă prindă cineva în flagrant. În al doilea rând, copilul meu va înceta să mai facă afară în maxim doua-trei luni, pe când câinele tău va continua cât trăiește. Sper să nu-ti ia 12-13 ani ca să înveți să strangi după el! Astea sunt cele două mari deosebiri evidențe între noi. Nu aduc în discuție bunul simț si respectul față de ceilalti - sunt noțiuni care, din păcate, sunt peste puterea ta de înțelegere!

Știu ca e un război pierdut. Dar sper să poarte cât mai mulți bătălia asta împreună cu mine - e singura șansă să ne minimizăm pierderile!

Laptele matern e prima dragoste care trece prin stomac

In primele zile dupa nastere, eram doar un animal tanar, speriat de primul sau pui, dar manat de instinct sa-i ofer primul sau drept incontestabil: laptele matern. Au fost zile fara lumina, in care eram buimacita de nesomn si de spaima ca nu am lapte destul. Si-am luptat cum am putut – cu pompa, cu ceaiuri de lactatie, cu medicamente, cu lapte de mama primit cu atata generozitate de la mama altui pui.

Atunci simteam intens si nelamurit ca alaptarea e esentiala. Pentru ca e singura hrana naturala, vie si dumnezeiesc adaptata la nevoile de crestere si de construire a sanatatii micului pui de om. Ma uitam la pumnul de carnita inocenta din bratele mele si-mi doream fierbinte sa-mi tin copila la piept ca sa creasca si sa prinda puteri. In negura inceputului plin de indoieli n-aveam nici cea mai vaga banuiala ca alaptarea este hrana pentru un trup si pentru doua suflete, deopotriva.

Acum, dupa mai bine de un an si jumatate, mi-e luminos limpede ca alaptarea este singura mea sansa de a-mi face copila pe deplin fericita. Se cuibareste in bratele mele cu atata incredere, incat m-ar durea fizic sa-i insel asteptarile. Imi intoarce de la san o privire atat de curata si de directa, ca ma pierd de fiecare data in profunzimea ochilor ei, minunandu-ma de cata traire poate exprima doar miscand din sprancene. Mangaie sanii, le vorbeste, se joaca si le da viata intr-un fel care ma face, uneori, ciudat invidioasa pe aceste parti din mine, dar nici nu indraznesc sa ma gandesc ca as schimba ceva. Intr-un gest incredibil de frumos, dar care ei ii vine asa de simplu si firesc, ii cheama la celalalt san pe toti cei care ii sunt dragi – „bei?”

Pentru ca am tinut-o aproape, la pieptul meu, pentru cat timp si cat de des a vrut, am vazut-o inflorind asa de frumos ca si acum mi se taie rasuflarea. S-a adapat din mine cu dragoste, cu alint, cu incredere, cu voiosie, cu putere si chef de viata. Nevoia ei nestavilita de iubire lichida mi-a urnit resurse de care nu m-as fi crezut niciodata capabila, si fiecare strop pe care-l cere face loc pentru altele, mai viguroase, mai pline de energie, intr-un fel de transfuzie miraculoasa, care ne umple de putere pe amandoua.

Copila mea si cu mine traim acest timp magic impreuna pentru ca eu, ca mama, am decis sa ne acordam aceasta sansa, in ciuda tuturor dificultatilor de la inceputul alaptarii. Iar laptele a inceput sa curga lin numai din clipa in care am avut incredere in mine, dar mai ales in ea, si-am lasat-o sa faca ce stie mai bine: sa cheme necontenit laptele din san. Si mai traim acest timp miraculos si pentru ca avem amandoua norocul sa avem sustinerea deplina a tatalui ei, sufletul meu pereche.

Desi noi, parintii, am inceput aceasta adevarata calatorie initiatica avand asteptari complet nerealiste, puiul nostru plapand a avut energia si perseverenta de a ne deschide ochii si inimile catre generozitatea dragostei. Iar eu am hotarat sa ma las purtata prin viata impreuna de mana ei mica pana cand va decide singura ca e timpul sa invatam in doi si in trei si alte forme ale iubirii. Gandul ca intr-o zi laptele matern va fi lasat sa sece imi strange stomacul ghem. Dar am certitudinea oarba ca dragostea care trece pe acolo va continua sa ne uneasca la fel de miraculos si mai departe.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2015/07/laptele-matern-e-prima-dragoste-care-trece-prin-stomac/

Depresia post-CIC

Ca gravida am fost grozava! La mine hormonii de sarcina au conspirat mai abitir decât tot universul pentru fericirea mea. Am fost mereu zâmbitoare, toleranta, optimista, liniștită - poate de aceea ma frecau toți pe burta, sperând sa se contamineze cu buna-dispozitie la fel cu jinduiesc la noroc cei ce ating pe spate cocosatii.

Si după ce am început sa ma dezmeticesc din socul inițial ca mama pentru prima data, zâmbetul larg mi-a devenit si siropos, trăind pe propria piele o maternitate care continua si acum sa înflorească miraculos.

Da, am avut momente de panica. Pentru ca eram dintr-o data direct responsabila de viață si fericirea unui om mititel pe care nu-l înțelegeam deloc. Da, am avut lungi frustrări iscate de nepotrivirea dintre așteptările mele legate de somn si de alăptat si realitatea pe care a instaurat-o steluta mea. Cand am renuntat sa încerc a controla totul am fost potopita de a fericire atât de mare si de calma, încât îmi închei invariabil ziua - oricat de lunga ar fi - cu mulțumiri pentru darul pe care am privilegiul să-l fi primit.

Așadar, nici urma de depresie post-partum. Dar cred ca ma paste o mega depresie post-CIC. E suficient sa ma gândesc ca va trebui sa plec de lângă puiul meu 10 ore pe zi si sa simt ca inima are sa mi se usuce in piept de dor. Ajunge sa stiu ca n-o sa ma mai privească in ochi de la san, când sta lipita de mine înainte de a adormi, si sa ma înece o neputință furioasa si disperata. Stiu ca are sa ma caute, stiu ca ma va striga, stiu ca își va amâna somnul de dor, stiu ca nu va înțelege de ce nu vin si nu-i răspund si toată dezamagirea asta mi se pare nedrept de mare pentru inima ei mica.

O țin in brațe si ii memorez greutatea, imi afund nasul in zulufii de pe ceafa ei mititica si trag adânc in piept mirosul ei de viață tânără, o țin lângă mine, calda si adormita, încercând sa opresc timpul in loc, dorindu-mi din toate puterile sa pot rămâne lângă ea pana in clipa in care va hotărî singura ca e destul de mare ca sa se descurce si fara mine. Vreau sa fie ea cea care întoarce spatele si pleacă, după ce își va fi adunat din mine increderea si forta necesara pentru a lua lumea in piept.

Ma frânge gândul ca va trebui sa o las pe alte maini, ca n-am sa fiu lângă ea la fiecare mirare, la fiecare noua descoperire, la trezirea din somnul de prânz si la poveștile pe care le are de cum deschide ochii. Ma usucă pe picioare viitorul care da buzna peste noi ca sa ma ia ostatica intr-un birou unde nu voi fi niciodată parte dintr-un proiect așa de mare ca si acela al devenirii unui om. Ma umple de durere gândul ca o să-mi rămână prea putin timp si prea putina energie pentru ea.

Nu aștept deloc sa ma intorc la munca. In tot timpul cat am stat langa fetita mea am avut parte de provocari intelectuale mai mari decât cele de la serviciu - am învățat mai mult decât as fi putut anticipa despre mine, despre ea si despre ce e cu adevarat important in viață. Nu-mi lipseste nici socializarea, pentru ca am cunoscut oameni noi, care mi-au făcut surpriza extraordinara de a ma ajuta înțelegând din propria experienta, iar genul asta de solidaritate care pune mana si face nu-l găsești in nici o echipa. Nu mi-e dor nici de competiție, nici de recunoaștere, pentru ca am intrat intr-o lume in care trăiesc plenar prezentul, eliberata de ticăitul ceasului si de sunetul de apel al telefonului mobil. Si-mi place teribil aceasta nesfârșită munca de jos - spălat, îmbăiat, îmbrăcat, hrănit, adormit, maimutarit - pentru ca știu ca e temelia pe care se construiește o viață de om. Ce-aș putea face la serviciu mai important decat asta?

Puiul meu va creste fara mine, in grija mamei mele. Dar de inima mea cine se va îngriji?

Foto: www.fotolia.com

Cei mai intensi doi ani

„Si, nu te plictisesti?...” E una din intrebarile intentionat subversive pe care le aud de un an si ceva incoace, de cand ‚stau’ acasa sa am grija de steluta mea. Asta-i intrebare de om fara copii sau de parinte ‚in timpul liber’.

Da, e multa rutina. Multa munca fizica, repetitiva, multa oboseala. Progresele nu-s peste noapte si, pentru cine nu le traieste din primul rand, n-au deloc amplitudinea pe care o simt eu. Ha, isi tine capul singura! Maaaare branza! Pfff, se rostogoleste pe burta... Si-ar trebui sa cad in extaz?! A facut un singur caca, de o consistenta standard? Femeie, asta te face pe tine fericita??? Lumea ta a ajuns sa fie chiar atat de mica?

Dar unde tu vezi un copil care sa hraneste cu lapte de la pieptul mamei, eu vad un puiut care-si construieste sistemul imunitar si isi consolideaza increderea in sine. Pentru ca alaptarea la cerere raspunde prompt si neconditionat nevoii de hrana, de hidratare, de sanatate, de protectie, de apartenenta a puiului de om. Cand imi tin steluta la san, ma cucereste fara drept de apel cu privirea ei limpede si curioasa, cu pleoapele ei moi inainte de somn, cu manuta calda care mi se intinde peste piept, intr-o imbratisare mai completa decat imi poate da un adult cu maini suficient de lungi ca sa ma cuprinda.

Desi munca sisifica de a curata scaunul de masa si un sfert din bucatarie dupa pranz iti pare o sceneta de teatru absurd, eu stiu ca mancarea pe care am oferit-o a hranit nu numai trupul, ci si mintea. Fiecare masa e o lectie deschisa de fizica – compresia solidelor terciuite intre degete, viteza cu care circula sunetul facut de un mar bine copt storcindu-se de gresie, relatia dintre masa unei stafide si acceleratia gravitationala la care este aceasta supusa prin comparatie cu o jumatate de pruna zemoasa. Mancarea e prilej de atat de multe trairi senzoriale – nu e doar gust, e miros, textura, temperatura, aroma. Libertatea de a explora in fel si chip, inclusiv libertatea de a decide ce si cat mananca sunt experiente si amintiri care sper sa-i fie de folos in a-si construi o relatie sanatoasa cu mancarea. Ce e atunci cand isi face masti cosmetice din mancare? Aaaa... copilarie?

Ceea ce pare un copil limitat la un set de miscari repetitive, plictisitor de urmarit, este un pui de om care invata si exerseaza intens coordonarea ochi-mana, aprecierea distantelor, gestionarea prizei a trei obiecte simultan. Apreciez ca pe un privilegiu lungile momente in care e complet absorbita in bagatul si scosul pieselor de puzzle dintr-o cutie de carton – ii urmaresc expresia serioasa, concentrata, uimirea in fata fiecarei combinatii unice de forme pe care le iau obiectele in cutie, o vad cum isi pune intrebari, cum scotoceste si intoarce pe toate partile pana invata si intelege de lucrurile sunt asa cum sunt.

Desi ‚stau’ acasa 24 din 24 de ore, regret ca nu am suficient timp sa stau intr-un colt si sa o observ mai mult decat imi permite acum programul din care nu pot scoate cu nici un chip schimbatul de haine, schimbatul de scutec, imbracatul, gatitul, hranitul, adormitul si vegheatul la somn. E asa extraordinar sa o vad invatand – pentru ca isi ia ‚joaca’ extrem de serios si fiecare gest, fiecare ridicat din spranceana, fiecare privire iscoditoare e o intrebare careia ii cauta raspuns. E o varsta magica la care absoarbe orice informatie din pura dorinta de a sti.

Pentru fiecare durere de spate, fiecare noapte in care dorm nemiscata, pentru fiecare tura de transpirat la imbracat o persoana si jumatate pentru iesit afara, pentru fiecare explozie de spanac si perisoare de sub scaunul de masa, pentru fiecare „nu mai poooot” si „sa vina cineva sa mi-o ia 5 minute din fata ochiloooor” primesc o ceafa moale si calda, transpirata de pasiunea pentru lapte; un copilas care miroase a viata proaspata in fiecare dimineata; un suflet care ma onoreaza cu increderea cu care se sprijina pe mine ori de cate ori are nevoie. Primesc o oglinda miraculoasa in care ma vad tanara, inepuizabila si frumoasa.

Asadar nu, nu m-am plictisit. Privesc un puiut cum devine om si cum ma face si pe mine un om mai bun. Tu cu ce te lauzi pe ultimii doi ani?

Eu cu cine nasc ?!?

Pentru ca suntem experte in a trece prin furcile caudine suflete si trupuri de barbati, dupa ce-am rezolvat importanta sarcina a alegerii partenerului ideal pentru pruncul perfect ne punem pe cautat – poate cu chiar mai mare exigenta – medicul cu care sa nastem.

Am cazut si eu in aceeasi capcana. Cea a selectarii medicului cu mixul optim de experienta, disponibilitate ca timp, tarife, deschidere la nou, intelegere fata de hachitele butoiului de hormoni ambulant care eram. N-am fost extrem de incantata de medicul ales, mai ales dupa primele doua vizite la cabinetul lui privat, dar parca am fost prinsa intr-o vraja a unei monogamii prost plasate si am continuat sa merg la el pentru supravegherea sarcinii, mai ales ca totul mergea ca la carte pe dinauntrul meu.

Ca orice romanca get-beget, i-am pus intrebarea capitala – daca vine sa asiste la nastere. Raspunsul lui, chiar daca a fost conditionat de posibilitatea de a naste in timpul sarbatorilor de iarna, m-a multumit suficient incat sa trec cu vederea ca scoteam informatiile de la el cu un forceps imaginar. Stiam de la cursul Lamaze ca e bine sa fiu flexibila si sa nu ma cramponez de prezenta lui acolo, dar mi se parea ca m-as simti mult mai bine daca ar fi cu mine in Marele Moment.

Momentul cu pricina a venit si-a avut propriile pareri despre cum trebuie sa se desfasoare nasterea. Cand, dupa un travaliu nocturn acasa, m-am lasat convinsa sa plec spre maternitate, sotul a luat cu noi scrisorile medicale – cateva foi in care era descrisa evolutia sarcinii, prezentatia copilului, dimensiunea estimata – informatii pe care le credeam vitale atat pentru medicul „meu”, spre improspatarea memoriei, cat si oricui ar fi facut parte din echipa de nastere, in lipsa lui.

N-a cerut nimeni informatiile respective. Nici medicul meu – despre care am aflat ca e de garda, nici celelalte cadre medicale care m-au asistat.  Deja obosita de nesomn si de setea cumplita pe care am rabdat-o ore intregi, nici prin cap nu-mi trecea sa intreb unde e medicul meu, de ce a intrat in sala de nasteri si, vazandu-ma de la 3 metri, a plecat fara sa spuna nimanui nimic. Am ascultat cum am putut mai bine indicatiile moasei si ale medicului rezident, n-am protestat nici o secunda cand am auzit de ‚oxistine’ si nu mi-a dat prin gand sa ma revolt cand rezidentul m-a ajutat putin, „cu coatele in burta”. Tot ce imi doream era sa nasc si sa dorm.

Dupa ce-am nascut si mi-am revenit din oboseala, am aflat cum au stat lucrurile. Medicul caruia i-am fost fidela timp de aproape 9 luni a intrat in sala de nasteri si nu m-a recunoscut. Evident, eram usor desfigurata si ma prezentam in fata lui intr-un unghi putin diferit fata de consultatiile la cabinet, deci e de inteles ca figura mea nu i-a spus nimic. Numele, in schimb, i-ar fi putut spune ceva. Daca ar fi intrebat. Dar n-a facut-o. Scrisorile medicale aduse cu atata grija n-au fost solicitate de nimeni, desi rezidentul ne-a certat pentru ca am mers la spital intr-un stadiu atat de avansat al travaliului. Zicea ceva de pericolul de a fi cordonul ombilical infasurat in jurul gatului copilului – dar nu s-a obosit nimeni sa faca vreun ecograf sau vreun alt fel de control ori monitorizare, cu exceptia ritmului cardiac al bebelinei.

Una peste alta, sunt fericita cu modul in care au decurs lucrurile. Medicul rezident cu care am nascut m-a impresionat – chiar in stadiul acela de oboseala crunta in care eram – prin tonul calm si atat de uman si apropiat cu care mi-a vorbit tot timpul cat a stat cu mine. A fost atent, prezent, rabdator, evident interesat ca nasterea de care era responsabil sa decurga cat mai bine posibil. Mi-a explicat ce se intampla atat in timpul nasterii, cat si al coaserii epiziotomiei. A venit in salon sa ma vada la cateva ore dupa, si in fiecare zi din cele 3 de spitalizare. Tot respectul pentru implicarea de care a dat dovada!

Asadar, din punctul meu de vedere, cata vreme sarcina decurge normal si controalele nu indica nici un risc de prezentatie dificila a copilului, nu e important cu cine nasti. Iar rezidentii – acesti „paria” in ochii medicilor confirmati, cat si ai gravidelor – se pot dovedi mai atenti, mai interesati si mai putin rutinati in interactiunea cu femeia pe cale sa dea nastere unei noi vieti. Pana la urma, toate stim instinctiv sa nastem, avem nevoie doar de putina asistenta specializata.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2015/02/eu-cu-cine-nasc/

Varsta perfecta pentru a face copii

Daca ești femeie si te grabesti sa faci copii doar pentru a nu ajunge “la o varsta”, ghici ce! Lupta cu ceasul biologic e pierduta inca dinainte sa naști, pentru ca marea majoritate a ovulelor tale se formeaza si mor pe când ești inca in burta mamei. Așa ca ai face bine sa le cheltui cu chibzuință pe cele ce ți-a mai rămas.

Cand corpul tau e in plina putere a tinereții, e foarte posibil ca mintea sa fie inca intr-o dulce adolescenta târzie. Ai de savurat pe indelete victoriile rebeliunii impotriva asupritoarei si obtuzei generatii a parintilor: abia ce ai terminat cu școala, ți-ai castigat independenta financiara si te poți afișa sfidatoare cu o relație delicioasa tocmai prin faptul ca nu se grăbește nimeni sa o oficializeze. Sunt anii in care vrei si trebuie sa te distrezi pana dimineața, sa fii spontana cu plecările subite in weekenduri in capitalele de pe Dunăre sau să-ți imortalizezi cocktailul de sentimente in exces prin sesiuni îndelungi de tatuat. Un copil nu numai ca ar sta intre tine si lumea ademenitoare, dar te-ar împiedica si sa trăiești suficient ca sa începi sa te definesti ca adult adevarat.

Pe la 28-30 de ani ești la vârsta perfecta pentru a face un copil. Daca pana acum nu te-ai distrat in fel si chip, nu e un motiv de amânare, pentru ca pur si simplu nu ai stofa de party animal. Ai o cariera pe curba ascendenta – nu mai ești începătoarea disperata sa obțină cu orice preț primul job, dar probabil nici suficient de sus in ierarhie încât sa nu ai forta de a recupera eficient cei câțiva pasi in spate la care vei fi silita după concediul petrecut cu copilul. Ai experienta a cel puțin unei relații serioase, așa ca știi cu cine sa faci echipa in proiectul asta pe viață. Mai ai, probabil, părinți suficient de tineri pensionari, ca sa te mai ajute uneori. Dar, ce e cel mai important, e varsta perfecta la care sa te bucuri pe îndelete de primul copil si sa ai timp să-l faci si pe al doilea. Bag mana in foc pana la cot ca o să-ți mai dorești un pui, după ce primul te învața despre dragostea de mama.

Daca ești suficient de matura să-ți pui întrebări despre cum îți va schimba un copil viata, ar trebui sa te întrebi si cum ai vrea tu sa o modelezi pe a lui. Daca răspunzi cu “vreau să-i dau ce e mai bun din mine”, dă-i cei in jur de 30 de ani ai tai. De ce? Pentru ca sa poți fii inca in stare sa câștigi un salariu când va avea mai mare nevoie să-i susții financiar educația; pentru ca tu si tatăl lui sa fiți inca departe de izolarea sociala pe care o aduce, inevitabil, pensionarea. Pentru ca starea de sanatate sa nu trebuiască întreținută cu pumnul de medicamente, iar flexibilitatea in gândire, puterea de învățare si capacitatea de adaptare sa nu se fi atrofiat.

Pe lângă ca eram cu un partener nepotrivit, pe la 26 de ani eram convinsa ca un copil înseamnă tinerete pierduta. Acum, ca urmează sa serbez 35 cu o fetiță trecută de prima ei aniversare, cred cu toată convingerea ca fiecare an dat de la mine e un an castigat împreună cu ea. Si, chiar daca mai cred cu tărie ca împlinirea pe care o aduce un copil este secretul tinereții fara bătrânețe, regret ca nu mai am timpul necesar pentru al doilea. Așa ca îmi doresc fierbinte sa fiu trup si suflet lângă fiica mea atunci când va avea primul ei pui.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/12/varsta-perfecta-pentru-a-face-copii/

Cum si de ce sa ne iubim copiii neconditionat

Cei care-si iubesc copiii “cel mai mult atunci cand…” ar fi bine sa inspire adanc inainte de a incepe cartea “Parenting neconditionat” si sa faca totul pentru a citi cu o minte deschisa. Pentru ca domnul Alfie Kohn vine cu un concept care pare atat de inofensiv, dar care taie fara drept de apel cele doua sfori manipulatoare ale iubirii parintesti de sub semnul lui “daca” – pedeapsa si recompensa. Ce ramane dupa ce marioneta a fost desprinsa de maestrul papusar? Un cuplu in care copilul este recunoscut de la bun inceput ca om liber si demn de respect, iar parintele renunta la dozarea farmaceutica a dragostei per obiectiv indeplinit de catre copil.

De parca n-ar fi destul de frustrant ca propovaduieste o notiune care, la prima vedere, are un pronuntat caracter sectant – dragostea neconditionata, Kohn incepe printr-o lunga demontare a notiunilor pe care le-am mostenit, si pe care unii si le-au asumat fara sa le treaca prin filtrul propriu, si anume cele ale iubirii conditionate. Si, in loc sa dea direct reteta sigura si universal valabila a celei neconditionate, impreuna cu regulile de utilizare, incepe o demonstratie uluitoare a faptului ca pedeaspsa si recompensa sunt – soc si groaza! – doua fete ale aceleeasi monede.

La prima vedere, pedepsele – fizice sau verbale – par cea mai cruda si umilitoare forma de conditionare a afectiunii parintesti. Copilul se conformeaza cerintelor nu pentru ca este ‘cuminte’, nu pentru ca e liber sa se exprime, ci de frica. Perseverenta intr-un asemenea stil de parenting determina escaladarea ostilitatilor pe masura ce copilul creste, invata stratageme prin care evita sa fie prins in offsaid si devine tot mai abil in disimulare.

Daca efectele pedespei sunt usor de inteles de orice spirit pacifist si tolerant, cei care isi exprima dragostea conditionata prin oferirea de recompense vor avea surpriza extrem de neplacuta sa afle ca si tactica lor e la fel de daunatoare pe termen lung. Recompensarea comportamentelor incurajate ii fura copilului dreptul si sansa de a si le insusi pentru ca ii fac placere si pentru ca sunt in acord cu propriile valori. Finalitatea oricarei actiuni va fi, in mod gresit, recompensa, iar lipsa acesteia se traduce prin demotivare si abandonarea rapida a unui comportament-reflex. Mai limpede spus, odata ce nu mai primeste un ursulet de jeleu pentru fiecare strofa recitata, copilul abadoneaza cartea intr-un colt din care nu mai are nici un motiv real sa o recupereze.

Dragostea conditionata are la baza prezumptia prapastioasa ca, oferindu-li-se ocazia de a se manifesta liber, copiii au inclinatia perversa de a se comporta indezirabil. Ceea ce este o presupunere nu numai lipsita de respect – care trateaza copiii ca pe o specie subumana ce trebuie dresata, ci si lipsita de increderea in puterea propriului exemplu. Dragostea conditionata opereaza cu instrumente care dau randament pe termen scurt – “bine, o sa mananc broccoli, daca numai asa primesc felia de prajitura”, dar deformeaza pe termen lung – “ma astept sa primesc ceva bun de fiecare data cand iti fac pe plac”. Manipuland prin orice mix intre pedeapsa si recompensa, se pot obtine comportamente-reflex, care nu reflecta deloc ceea ce simte si gandeste copilul, ci salveaza aparente.

Cel mai grav pacat al iubirii parintesti conditionate este acela ca-i demonstreaza in mod repetat copilului ca trebuie sa se gandeasca intotdeauna la el. La ce altceva ar putea sa se gandeasca in cele 5 minute cat sta in “coltul pentru time-out”? La cat de suparat e tatal care l-a surprins desenand cu carioca pe peretii din living sau la cat de nedreptatit se simte pentru ca a fost pedepsit? La cum se simte copilul tocmai paruit atunci cand ii cere iertare sau la pachetul de napolitane promis de parinte pentru ca a demonstrate ca stie care sunt cuvintele care-i castiga dreptul la o recompensa?

Bun, si daca iubirea cu conditii nu formeaza, ci deformeaza, ce-i de facut? Ramanem neputinciosi? Dezarmati? Vestea extraordinar de buna e, de fapt, doua: 1) ca-n relatia cu propriii copii n-avem nevoie de arme si 2) ca dragostea neconditionata este mai puternica decat orice. Suna lejer utopic si hippiot, dar, de fapt, se rezuma la “ceea ce nu-ti place, altuia nu-i face”.  Alfie Kohn ne da cateva idei de bun simt si usor de pus in practica despre cum putem sa ne demonstram iubirea neconditionata. Cele mai importante dintre ele sunt empatia, reconsiderarea asteptarilor, respectul, sinceritatea, capacitatea de a vorbi mai putin si de a asculta mai mult, flexibilitatea, rabdarea. Si da, chiar functioneaza: pentru ca exemplifica in mod concret si repetat cateva valori fundamentale pe care copilul si le va putea insusi pentru a deveni omul frumos si integru pe care vrei sa-l cresti.

Numai pentru ca suna atat de frumos nu inseamna ca parinteala neconditionata e floare la ureche. In primul rand, pentru ca suntem produsul unei educatii conditionate, iar vechile obiceiuri sunt greu de lepadat. In al doilea rand, pentru ca puii de om au darul de a chestiona, de a verifica, de a se impotrivi, de a avea propriile planuri. Adică toate calitățile care, uneori, ne scot din minți. Dar dragostea fara limite si fara pauze funcționează perfect chiar si in aceste cazuri, pentru ca e o atitudine consecventa. In plus, e in permanenta însoțită de rațiune, de explicații, de argumente, de puterea exemplului personal, de experiente in care părintele este alaturi de copilul sau, nu deasupra sa.

“Daruind vei dobândi” – zice cam orice carte de căpătâi a oricărei religii din lume. Demonstrația clara si imediata a iubirii parintesti neconditionate este ca, fiind mana sparta in dragostea fata de puii noștri, ii vedem crescând pentru a deveni oameni in toată puterea, cu coloana vertebrala si cu inima capabila de cel puțin tot atata iubire. Ce-am putea dori mai mult?

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/12/cum-si-de-ce-sa-ne-iubim-copiii-neconditionat/

Stimati producatori de articole pentru copii

Alo, sunteți Fabrica de Hăinuțe pentru Bebeluși? Buna ziua, vreau si eu sa stiu daca aveți in colecția de anul asta salopete cu telecomanda si body-uri cu comanda vocala. Cum adică îmi arde de glume? Mie? Dar pantalonasii aia cu elastic îngust si strâmt in dușmănie pe care ii vindeți ce-s? Va zic eu: o gluma sinistra! Posibil sa nu fi aflat inca, dar bebelușii sunt așa, ca niste sarmale rasucite, dar neimpachetate la capete. Nu le trebuie decat o mica apasare pe burtica si-si revărsa conținutul pe ambele parti. Si voi visați elastice pentru talie?! Si gulerasele… Of, Dumnezeule, prichindeii ăștia au gatul la fel de lung ca un om de zapada, ce le trebuie lor gulerașe? Bagati-va, dom’le, mintile-n cap si dati-mi hăinuțe comode si practice, cu capse pe unde trebuie si fara etichete, ca oricum le tai cum ajung acasă.

Alo? Va rog să-mi faceți legătura la Departamentul de Design pentru Scaunele de Masa pentru Copii! Ah, sunt in pauza de masa… Nu-i nimic, aștept, sigur nu durează mult. Ce mare lucru, mănâncă si gata. Probabil așa se gândesc ca se întâmpla si cu omuleții care cred ca mâncarea e material didactic pentru orele de lucru manual. Pentru ca asta fac piticotii – framanta si îndeasă pireuri si fructe storcite prin toate cutele si crăpăturile posibile. Va spun drept, de când am scaunul asta de masa mi-am perfectionat abilitățile de prestidigitator. Ei na, ce cuvant! Sunt mama, nu retardata! Adevărul e ca, după ce am desfăcut atâtea curelușe, catarame, huse si tăvițe, pot evada cu ochii închiși din orice prinsoare. Dar cred ca va trebui sa scap din cămașă de forță, ca m-ați innebunit cu tot harnașamentul scaunului de la voi. Aflati de la mine: vrem suprafețe plane, unghiuri drepte, materiale lavabile sub jet de apa si cat mai puține complicații, ca faceți scaune de masa, nu șantiere arheologice!.. Poftim? Ce-i ala harnașament? 

Buna, as vrea sa comand un pătuț la dumneavoastră si va rog să-mi spuneți la ce greutate rezista salteaua pătuțului. Da, ma rog, salteaua si suportul ei. Cum adică la ce avem de gând să-l folosim? Pai acuma, sincer, daca tot sunteți deschis la interpretări… Eu si soțul meu suntem contorsionisti, adoram sa ne iubim in locuri strâmte si incomode si n-am vrea sa ne accidentam, ca nu ne mai primesc ăștia la circ. Alo? Aloooo!… Na, c-a-nchis. Lăsa, o sa alăptez in patul matrimonial, n-am nevoie de pat pentru bebe.Desi ce fain ne-am fi jucat dimineata, eu si mogâldeața, de-a “cine a dormit in pătuțul meu?’

Jucării inghitibile si contondente, cărucioare cu centuri prea scurte, hăinuțe mulate, cărți cu povesti ingrozitoare – toate par proiectate de o gasca exclusiv masculina de celibatari convinși, care n-au avut nici frați mai mici si, probabil, nici o copilărie prea senina. Daca ar fi sa va rupeți din timpul vostru prețios de mame, ce le-ați recomanda producătorilor de articole pentru copii?

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/09/stimati-producatori-de-articole-pentru-copii/

Minte de femeie, trup de mama

Care a fost primul lucru pe care am vrut sa-l vad imediat dupa cele doua liniute roz de pe testul de sarcina? O nastere. Hai, doua-trei… Vaginale, evident. Pentru ca, desi stiam de multa vreme ca bebelusii nu vin cu barza, tot nu ma puteam convinge ca pot iesi, rumeni si frumos copti, tot pe-acolo pe unde au intrat, in urma cu noua luni. In prima faza a documentarii mele voyeuristice, am cascat ochii maaaari, aproximativ la fel de mari ca gaurile pe unde apareau niste capete mici de omuleti. Apoi am strans tare-tare din genunchi, atat de tare ca, in acele momente, nu mi s-ar mai fi putut strecura printre ei nici macar o singura celula cu codita. Dar era prea tarziu pentru asemenea precautii.

Care au fost urmatoarele chestii pe care le-am vazut? Pai, un sezon lung de noua luni din ‘Transformers’ proiectat zilnic in oglinda. Pe langa burta tot mai evidenta, au fost o multime de mici transformari mai mult sau mai putin anticipate: preferinta subita pentru mese sanatoase atat ca si alegere a alimentelor, cat si din punct de vedere cantitativ; ten curat, fara urma de cosuri; podoaba capilara ce s-a hotarat brusc sa nu ma mai paraseasca, probabil de curioasa sa afle ce se intampla in ultimul episod; o gramada de apa cuprinsa de aceeasi curiozitate. 

Dincolo de modificarile previzibile aduse de sarcina si nastere, e un intreg univers de schimbari despre care credeam ca sunt doar folclor. Asta pana cand mi s-au intamplat cateva si mie. Nu pricepeam ce legatura are burta cu talpa piciorului si de ce atatea femei sustineau cu convingere ca nu le mai incap vechii pantofi nici la doi ani de la nastere. Nu pricep nici acum legatura, cert e ca nici eu nu-mi mai pot purta vechile incaltari. 

Maternitatea mi-a lasat creierul gol si sufletul plin, un trup pe alocuri de eterna virgina si o circulatie periferica atat de eficienta, de nu mi-am mai simtit picioarele reci de vreun an jumatate.

Pe langa faptul ca v-a marit inimile, pe voi cum v-a modelat maternitatea? Care sunt modificarile pe care le purtati ca pe niste decoratii si spre ce ati indrepta bagheta magica a schimbarii?

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/09/minte-de-femeie-trup-de-mama/

Ca de la mama la femeie

Draga mea prietena zeropara, din clipa in care te hotarasti c-ai vrea sa faci si tu un copil ar fi cazul sa incepi sa faci planuri. Lasa gandurile legate de patut, perdele cu ursuleti si carucioare 3 in 1, ca oricum s-ar putea ca puiul tau sa aiba cu totul alte pareri despre ele. Si sa-ti bage mintile-n cap. Prioritatea ta numarul unu este planul despre cum sa-ti petreci sfarsitul vietii, asa cum este ea pana in clipa in care auzi primul scancet al odraslei tale.

Presupunand ca o sa faci copilul cu barbatul pe care il iubesti, ar fi bine sa incepeti sa puneti pe voi straturi-straturi de amintiri frumoase, cam cum se pregatesc ursii pentru iarna. Pentru ca vine bebe si nu mai e chip de trait decat din rezerve. Nu mult, cateva luni. Cam vreo duzina peste 24.

Faceti dragoste! Des, cu patima, cu nerv, cu recuzita si cu coloana sonora. Pana va ia febra musculara si carceii de la contorsionisme si rupt lenjerie intima de dantela. Pana strabateti dus-intors Kama Sutra si veniti cu cateva idei noi, de publicat in editia ei urmatoare. Si, mai ales, pe indelete. Cu preludiu adevarat, in care sa cascati amandoi ochii tuturor simturilor si sa va intipariti in memorie toate senzatiile. Nu de alta, dar o sa va prinda bine sa aveti ce derula mental in vremurile in care tu o sa crezi ca pozitia misionarului e perversiunea suprema pentru ca, ia te uita, dupa atatea luni de sarcina si alaptat, poti sa stai pe spate fara sa mai fie vreun pericol pentru burta sau sani, dupa un preludiu verbal de genul “a adormit, fug la dus”.

Petreceti timp impreuna! Realmente impreuna – activi si atenti unul la celalalt. Discutii inteligente la un pahar de vin, cine romantice cu lumanari si senzualitate calda, plimbari mana in mana prin capitale europene – bifati cel putin o data toate cliseele posibile. O sa le rasfoiti ca pe o colectie pretioasa de vederi dintr-o alta lume, intr-o discutie condensata, cand intri peste el in baie pentru ca numai atunci apuci si tu sa te piepteni pentru prima data in saptamana in curs si ideea de-a pastra misterul celuilalt in timp ce raspunde chemarii naturii ti se pare o pretiozitate absurda, de oameni cu timp liber in exces.

Au sa-ti mai lipseasca si ale tale – cititul pana dimineata, iesitul doar cu fetele, mersul la sala, coaforul. Dar asta o sa-ti lipseasca cel mai mult: sa fiti voi. Voi doi.

Oricat de blanda ar fi nasterea de care o sa ai parte, crede-ma pe cuvant ca e o explozie care face tandari viata pe care ati stiut-o. Vine pe lume o farama de om care va-ntoarce pe dos ca pe o manusa, va scutura de tot ce stiati si coboara peste voi din pod o armata de nu va mai vedeti din atatea plansete ascutite, colici, scutece curate si murdare peste tot, foame, sete si privare severa de somn. Si-o sa va duceti dorul unul altuia din camere perete in perete, si-o sa va pupati fugitiv peste cap de copil atasat la san, si-o sa comunicati majoritar prin sms-uri si mesaje pe facebook – fa-mi un ceai de lactatie, adu-mi un sandvis, cand vii acasa sa scoti copilul la aer ca ma urc pe pereti!!!

O sa-ti fie dor de viata ta o vreme, si de aceea e bine sa ai din ce trai pana inveti sa te hranesti cu o alta sursa de energie. Pentru ca, incet-incet, o sa te cucereasca un pui de om care se agata de tine cu toata puterea vocii si a manutelor sale; care iti adoarme la san, cu un oftat prin care declara ca ti se incredinteaza pana in panzele albe; care rade cu pofta cand sughiti si faci mutre, care mai ca-ti sparge nasul cand se repede sa-ti dea primul pupic inapoi.

Vei avea nevoie de grasimea amintirilor acumulate in viata de ‘doar femeie’ pana cand trece iarna adaptarii. Cand accepti ca esti mama, cu tot ce presupune asta, incepe cea mai frumoasa si lunga primavara din viata voastra. Traiti-o din plin, e cel mai bun plan!

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/08/ca-de-la-mama-la-femeie/

Ce vrei sa te faci cand creste mare?

Asadar, ai facut si tu un copil. Sau – inca unul, dupa caz. Mare branza ! Cam cum iti inchipui c-am ajuns sa fim vreo 6 miliarde de tinatori de umbra pamantului?

N-are-a face cat de deasa e umbra omenirii, in universul tau personal conteaza doar inima ta din afara coastelor. Cea care-ti face nervii prastie de miliarde de ori pe zi si care te vrajeste cum doarme ca inocenta condensata intr-un trup de bebelus, cu nasul afundat in sanul tau si cu parul ud de transpiratie de la atata pasiune pentru lapte. Conteaza doar micul omulet care-ti demonstreaza intr-o maniera aparte teoria relativitatii, conform careia zilele trec greu, dar timpul zboara, te pomenesti dintr-o data ca e mare, iti intoarce spatele ca sa-si priveasca in fata propria viata si tu ramai in urma, singura si pustie, ca puiul de prepelita al lui Bratescu-Voinesti.

Ce-i de facut? Pentru ca, daca gandul de-a te intoarce la munca iti zbarleste parul pe spate si-ti rascoala toata impotrivirea de care esti in stare inca de pe acum, cand e inca la scutec numarul doi, e orbitor ca lumina zilei ca trebuie sa faci ceva. Dar ce? Ce poti sa faci ca sa nu fii obligata sa revii in campul muncii ca intorcator de brazda, minim 8 ore pe zi, neabatut, 5 zile pe saptamana? Ce poti sa faci ca sa castigi si bani, si timp pentru tine si puiul tau?

Orice! Te apuci de crosetat botosei, de facut paine cu maia, de impletit coliere din bile de lemn si pene, de copt deserturi fara gluten si fara zahar, de rasadit rosii si dovlecei ca-n mosi stramosi. Iti descoperi aptitudini si aplecari spre niste chestii pe care nu le-ai vazut ani de zile din cauza tabliei lucioase a biroului si-a monitorului la fel de plat ca abdomenul tau “de dinainte”. Iti sufleci manecile si-ti iei viata in maini la propriu, pentru ca traiesti din ceea ce manufacturezi noaptea si vinzi pe internet sau prin reteaua ‘Radio Shantz’ in timpul somnurilor de zi ale odraslei.

Sau incerci altceva. O mica afacere. Visul umed al vesnicului aspirant la adevarata clasa de mijloc. Un business mic, de familie, care produce suficient ca sa intretina decent doi adulti, unul sau mai multi copii, minim un concediu pe an si nenumaratele hobbyuri ale celor mici. Deschizi un magazin de dulciuri fistichii, ori un atelier de croit sisteme de purtare, ori un shop online cu bijuterii, ori… Frumusetea antreprenoriatului matern consta in faptul ca poti vinde online si imbracata in pijamaua de alaptare, poti zambi la telefon fara grija ca n-ai o respiratie periata mentolat si poti vinde la tejghea si-n timp ce piciul sta pe olita in incaperea alaturata.

In fine, gasesti tu ceva care sa puna pe masa o felie de paine de secara unsa cu pateu de linte bio ori cu crema de caju. Pentru ca tocmai pentru asta alegi sa faci ceva pe cont propriu: ca sa fii mai prezenta, mai aproape de copilul tau cand creste. Pentru ca sa fii tu cea care-i pune in farfurie, care il adoarme la amiaza, care ii pregateste masa de modelaj in plastelina, care il duce la antrenamentul de dans sportiv.

Alegerea de-a munci altfel pentru copilul tau te poate costa intr-un fel neinchipuit. Poate ca, lucrand de acasa, o sa alegi mereu coada de cal si-o pereche de blugi uzati. Poate ca, vanzand online, o sa uiti la ce foloseste un fier de calcat. Si poate te trezesti intr-o zi teribila ca deja preadolescentul tau copil, caruia i-ai dedicat atat de mult din timpul tau incat i se pare perfect firesc s-o fi facut, e putin rusinat de o mama ca tine, vazand-o pe mama din vecini cum coboara, misterioasa si cu o oboseala princiara pe chip, dintr-o masina lucioasa, cu pantofi cu toc cui si dresuri impecabil intinse pe gambe dupa o zi de alergat prin toate salile de sedinte.

Ce alegi? Te-ntorci la birou si astepti pensia ca sa poti savura alaturi de nepoti toate momentele pe care le-ai ratat in viata copiilor tai? Ramai sa lucrezi de acasa si iti asumi faptul ca tinerii crescuti in casa ta te vor privi ca pe o domestica ratacita intr-o copilarie prost inteleasa? Pentru ca trebuie sa alegi acum, cand copilul tau e inca mic. Ce vrei sa te faci cand creste mare?

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/07/ce-vrei-sa-te-faci-cand-creste-mare/

Diversificarea la adulti

Mancarea e o placere de om sarac. Daca nu-ti permiti sa-ti umpli timpul calatorind in lumea mare, faci frumos o plimbare pana la magazinul din colt si te intorci cu diverse chestii cu care sa-ti umpli gura. Si uite-asa iti inghiti singur caciula pacalindu-te c-ai facut o calatorie culinara. Sau cel putin asa cred eu despre mine in momentele – prea multe – in care imi cumpar evadari in ambalaj.

Dar lucrurile trebuie sa se schimbe. Si daca oglinda n-a reusit sa ma convinga la o consecventa mai sanatoasa pana acum, sper din tot sufletul ca o va face mititica mea de doar 6 luni, care ia primul contact cu mancarea solida. Pentru ca vreau sa-i creez o relatie constructiva cu hrana si asta se poate – cu sinceritate si pentru totdeauna – doar prin puterea exemplului.

Cu sau fara problemele de respect de sine cauzate de legaturile primejdioase cu mancarea, acelasi lucru si-l doresc mai toate mamele pentru copiii lor. Si-asa incepe batalia.

Incep intrebarile – cu ce, cand, cat si din ce sursa iti hranesti copilul. Incepe vanatoarea de alimente bio, eco, naturale, nemodificate genetic, netratate chimic si din soiuri traditionale, alimente care se gasesc la fel usor ca salata din Gradina Ursului si apa vie din basme. Incepe matematica nutritiei, cu combinatii si permutari de alimente care se asorteaza si care nu, un fel de telenovela incurcata in care carbohidratii complecsi se aliaza cu zaharurile intr-o mafie mortala, vitaminele sunt inrudite cu mineralele, lipidele curteaza sistemul nervos in plina formare si inca o serie intreaga de rasturnari de situatii, bine ca suntem femei si-avem creierul configurat din fabricatie pentru a retine sumedenia de detalii.

Din grija de-a face totul cat mai bine, ne trezim dezvoltand retele neoficiale de distributie de oua de prepelita, carne de iepure crescut cu iarba si peste pescuit de pensionari cu timp liber in surplus. Adunam in casa un intreg ierbar de pseudocereale cu nume greu de pronuntat, din care n-a gustat neam de neamul nostru de mancatori de mamaliga stramoseasca si de paine cinstita de grau. Cutreieram pietele in cautare de mere cu viermi si recoltam din supermarketuri fructe exotice despre care nu stim clar cum se consuma, noroc ca internetul e mare si stufos, sigur gasim undeva o discutie in contradictoriu despre achizitia noastra, semn ca suntem pe cale sa facem o descoperire mareata, ce pune in umbra caisele si perele umile ale copilariei noastre.

Da, e clar, suntem responsabile de formarea si educarea gusturilor copiilor nostri. Dar daca ne dorim sa continue sa se hraneasca asa cum ii invatam in primii ani si dupa ce incep sa aiba acces la alternative, e cazul sa invatam si noi aceleasi lectii. Si desigur ca si noua, ca adulti, ne prinde grozav de bine o alimentatie curata si sanatoasa, dar o putem adopta si intretine la modul sustenabil pe termen nelimitat? Da, un an-doi dictam in exclusivitate ce mananca odrasla, dar vom putea face din mancarea de hrisca si din ciorba de leurda un obicei de familie, in conditiile in care sotul nu acorda nici o sansa ciorbei de salata? Vom putea accepta aspectul neimpresionant al tartei cu fructe uscate si fulgi de ovaz dupa ce, ani in sir, noi insene am mangaiat cu sutele de degete ale papilelor gustative penajul de fazan al pandispanurilor aurii troienite cu frisca?

Am face bine sa ne conformam. Din grija pentru arterele noastre usor colmatate si din dorinta de a apuca sa ne vedem copiii crescand si facandu-ne nepoti. Am face bine sa incepem de azi sa ne umplem farfuriile cu ceea ce vrem sa manance copiii nostri si peste ani de zile, cand vor putea decide singuri ce aleg. Am face bine sa schimbam felul in care mancam, chiar daca asta inseamna sa ne dezicem de unele obiceiuri ale mamelor noastre si, implicit, inca un mod de a ne pune capat copilariei.

Broccoli la aburi nu ne pare acum la fel de gustos ca o tocana de ficat cu ceapa prajita. Un baton de cereale integrale si fructe uscate nu arata nici pe departe la fel de savuros ca o prajitura cu ciocolata. Dar pentru copiii nostri, care le vor manca ani la randul impreuna cu noi, la mesele in familie, tot ceea ce ne este noua atat de ciudat va fi gustul copilariei. Mai ramane doar sa asezonam fiecare intalnire in jurul mesei cu dragoste, pentru ca totul sa aiba cu adevarat si pentru totdeauna aroma inconfundabila a mancarii ca la mama acasa. Memoria gustului si relatia sanatoasa cu hrana ii vor face cu adevarat bogati.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/07/diversificarea-la-adulti/

Bratele inaripate

Daca ar fi sa stai de vorba cu o barza batrana, o veterana din aceea cu pliscul usor curbat de la greutatea atator suflete aduse pe lume, si ai intreba-o daca exista vreo diferenta intre puii de om si puii de ingeri, ceva ma face sa cred ca ar ridica scurt din umeri si ti-ar raspunde “niciuna”.

Probabil o prima dovada in acest sens este ca nici micutii nu fac vreo deosebire. La fel ca bobocii proaspat iesiti din ou, urmeaza fara urma de indoiala prima pereche de picioare care le iese in fata, divine sau nu. Nu stiu cum decurg pe mai departe lucrurile in lumea ingerilor, dar aici, printre muritorii de rand, increderea trebuie intretinuta cu dragoste.

Daca se simte iubit, un bebelus se uita tinta in ochii tai cu ceva mult mai mare decat increderea – cu credinta. Aduna in privire o nesfarsita pofta de viata, o netematoare dorinta de a invata, o imbatabila certitudine ca, atata vreme cat esti acolo cu si pentru el, totul va fi bine. Ochii lui impletesc entuziasmul, mirarea, bucuria, exuberanta si vitalitatea ca pe cele 7 culori ale curcubeului facut arc de lumina inspre ochii tai. Privirea unui pui de om care crede e ceva cu totul special. Nu mai faci cu nimeni un asemenea schimb de priviri, nici macar cu dragostea vietii tale. Adultii au un fel de a treia pleoapa, in spatele careia isi ascund gandurile. Pentru ca, desi puii vin din acelasi loc, cei care ne sunt repartizati cresc si devin oameni. Cu toate bunele si relele.

Pentru ca bebe sa se simta iubit nu e nevoie de pene. In afara c-ar face epilatul infinit mai dureros, nu ti-ar ajuta la nimic. Dar ai nevoie de rabdare – multa. De o minte flexibila, ca sa poti vedea lucrurile si din botosei si de o inima permeabila, gata sa invete sa se bucure mai mult prin empatie decat prin sine. Ai nevoie de respect pentru viata intreaga condensata in faptura minuscula din bratele tale. Si de brate trainice.

N-or fi ele aripi, dar puii de om stiu ca de-acolo izvoraste curajul de a descoperi lumea. In brate e somnul mai lin, laptele mai dulce, orizontul mai larg. Bratele alina, protejeaza, ghideaza, mangaie, sustin, se joaca, imbratiseaza. Ele sunt turn de observatie, rampa de lansare, confesional, arac, scut si leagan. In brate e acasa oriunde in lumea asta mare.

Asta e, suntem oameni si trebuie sa muncim pentru tot. Inclusiv pentru dragostea copiilor nostri. Dar daca avem credinta ca ne-au fost dati nu pentru ca sa avem pe cineva care sa ne iubeasca, ci pentru a putea sa iubim neconditionat, cu toate motoarele si pentru totdeauna, i-am putea spune batranei berze ca, uneori, nu sunt mari diferente intre oameni si ingeri nici dupa ce cresc.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/06/bratele-inaripate/

Mama digitala

Instinctul matern exista, dar nu-i deloc o aplicatie pe care sa o descarci de pe vreun store si s-o instalezi in propriul creier in timp ce esti pe masa de nasteri. Ar fi grozav ca doua-trei clickuri sa-ti aduca la pachet toate informatiile de care vei avea nevoie despre alaptat, schimbatul scutecelor, alinatul colicilor, adormitul copilului si – extrem de util – un dictionar explicativ al plansetelor de bebelus. Dar inca nu s-a inventat asa ceva.

Nu-ti face griji, il ai. E sapat adanc in fiinta ta. Doar sa nu te astepti ca el sa fie un bloc compact de certitudini. Ba dimpotriva, e un ghem de griji, spaime, permanente noduri in gat si nesfarsite intrebari.

Asa ca intrebi – pe mama ta, pe sora, cumnata, verisoara si toate ramurile feminine ale arborelui tau genealogic demne de luat in seama. Le-ntrebi si pe prietenele tale – cele care-ti mai raspund la telefon si care nu s-au plictisit deja de apocalipsele tale cu scutece prea pline sau cu prea multe sesiuni de scos aerul din bebe. Iti chestionezi si vecinele – iti descoperi afinitati nebanuite cu persoane cu care, in absenta copiilor de aceeasi varsta, n-ai fi trecut niciodata de ‘buna ziua’ dat la intalnirea intamplatoare pe casa scarii. Si pentru ca timpul dintre doua sesiuni de plansete sau de supt ale odorului este extrem de pretios, imediat dupa ce faci dovada minima necesara ca ai cel putin sase ani de-acasa, le intrebi pe nou descoperitele tale surori de suferinta despre cum isi simt sanii, cum le arata cicatricile de la cezariene sau daca le dor cusaturile epiziotomiilor la intalnirile amoroase cu partenerii lor.

Ei, dar cate mame pot fi in raza ta de actiune imediata? Intotdeauna prea putine pentru a constitui un esantion reprezentativ. Asa incat ce bine ca exista smartphone-urile si internetul cu toate forumurile, grupurile de pe Facebook, site-urile despre diversificare si parenting, blogurile despre alaptare si jocuri cu copii.

Semianonimatul interactiunii virtuale iti da curajul de a ridica subiecte pe care nu le-ai aborda cu apropiatii; depersonalizarea imaginii ‘pe sticla’ iti sterge orice urma de inhibitie si postezi primplanuri cu un mamelon muscat ori un scutec plin de ceva ce ti se pare suspect. Apartenenta la democratia relativa a grupurilor de discutii te-ajuta sa faci sondaje de opinii si sa compari experientele altora in toate problemele care nu te lasa sa dormi linistita nici cand bebe a adormit, in sfarsit.

Frumusetea virtualului e aceea ca are, totusi, un caracter profund uman si personal. Pentru ca primesti rapid informatii de la un numar impresionant de necunoscute care rezoneaza cu tine. Poti selecta dintr-o multitudine de sfaturi, poti compara experiente, poti sa-ti descarci sufletul si poti sarbatori bucuriile prea mari pentru a fi umbrite de provincialitatea limitarii la familia restransa.

Oboseala inceputului intr-ale maternitatii, coplesitorul salt in necunoscut la care te obliga primul copil si avalansa de informatii din on-line pot sa te deruteze maxim. Daca-ti faceai iluzia ca tot ce trebuie sa faci este sa intrebi, dupa ce primesti cateva zeci de raspunsuri contradictorii sau inaplicabile in echipa pe care o faci cu puiul tau, constati ca nu esti deloc mai sigura pe tine. Asa ca, dupa incursiunea in virtual, tot ceea ce-ti trebuie pentru a lua cele mai bune decizii este sa inchizi lumea si sa te uiti in ochii pruncului tau. Daca ai deschiderea de a accepta lectiile pe care ti le da micul muguras de viata, poti sa te increzi orbeste in instinctul tau de mama.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/06/mama-digitala/

Cordonul ombilical se taie cu lingurita

Draga mea steluta,

Sfarsitul inocentei incepe cu un morcov fiert. Sau cu un dovlecel aburit. Ori un mar dat pe razatoarea de sticla.

Mai avem doar putin timp pana cand vom incepe sa ne plimbam la pas pe nesfarsitele bulevarde din metropola gusturilor. Are sa te fure lumina, culoarea, forfota de mirosuri si arome, are sa mi te ia de langa mine aglomeratia frematanda a texturilor si-a combinatiilor de mirodenii. E prima taietura, dar simt pana la os ca asta va fi primul tau pas in lumea oamenilor mari si inceputul calatoriei tale in lume, tot mai departe de mine.

Stiu ca e un cuvant mare - si nici nu l-as rosti de-ar fi sa povestim, pentru ca vorbele mari au nevoie de acustica speciala a gandurilor citite - dar faptul ca n-ai sa te mai mai incredintezi doar laptelui e o desacralizare. E ca si cum ai dezbraca molcom magica mantia alba care te-a protejat pana acum de foame si de sete, care te-a invaluit cu caldura si dragoste, care ti-a hranit nu numai trupul, ci si spiritul dornic de cunoastere si deschidere spre lume.

N-as fi crezut-o inainte sa ma ai, dar am ajuns sa ma indragostesc pana peste urechi de tine ghemuita la pieptul meu, sorbind laptele cu o pofta sonora, de parca te-ai adapa din apa vie din poveste. Imi doresc fierbinte ca el sa-ti fi dus in fiecare celula certitudinea ca te iubesc dincolo de cuvinte si sa-ti garanteze ca dragostea exista si e palpabila. Si-ti doresc s-o simti din nou, cu usor alta aroma, cand ai sa-ti tii si tu puiul la piept.

Morcovul are sa ne scoata din casa pana la gradina din coltul strazii, unde-am sa-ti arat straturile de salata, dovlecel si spanac. Merele, ciresele si caisele au sa te cheme in casele vecinilor nostri, in dupa-amiezele ploioase. Nuca, stafidele si macul te vor purta pe la bunici, la colinzi rasplatite cu cozonaci. Cafeaua te va ademeni in oras cu prietenele, sa-ti incepi cautarea perechii. Scortisoara si ghimbirul te pot invita sa le gusti la ele acasa, peste mari si tari.

Fiecare gust nou te va purta prin lume tot mai departe. Indiferent cand si de unde te vei intoarce pe la mine, sa stii ca sangele alb care a circulat intre noi a sapat o tainica a cincea camera a inimii mele, care va fi pentru totdeauna plina cu dragoste pentru tine.

Somnul in vremea bebelusiei

Cand negociam in doi sa ne-apucam sa facem un copil, ma temeam de toate lucrurile inofensive de fapt. 

Sarcina? S-a dovedit a fi cea mai frumoasa perioada din viata mea, nu pentru ca cei din jur s-au purtat ultra amabil, ci pentru ca m-a impacat cu mine intr-un mare fel. Nasterea? A fost mult mai usoara decat ma asteptam, la trei ore dupa patrulam pe holul maternitatii sa-mi iau in primire odrasla si-mi ingrozeam sotul cu declaratii nelinistitoare - "daca va fi tot asa usor, mai fac cinci copii". Alaptarea? Dupa ce-am scapat din puscaria halucinogena formata din oboseala excesiva a primelor zile si de fermentarea simultana a tuturor hormonilor cunoscuti, am inceput sa ne imprietenim, iar azi, dupa cinci luni de lapte exclusiv, ma uit la rotunjimile fie-mii si sunt convinsa ca alaptarea e un miracol la fel de mare ca sarcina si nasterea. Ba chiar mai mare, pentru ca este posibila cu brio mult mai mult de 9 luni. Dar despre asta intr-un episod viitor.

Inocenta de mine ! M-am temut de toate lucrurile simple, cand marea incercare din viata mea de mama e somnul. Nu al meu, multumesc, ma culc odata cu gainile, dorm noaptea 10-12 ore, plus cateva ore peste zi, sunt cea mai odihnita mama din lume. Somnul stelutei este piatra de incercare a rabdarii mele !

In primele saptamani, sugea si adormea... la un moment dat. Serpuiam ca o rama gigantica pe sub pilota fosnitoare, milimetru cu milimetru, pana ajungeam hat departe, in cealalta jumatate de pat matrimonial, unde ma intindeam pe spate, cu sanii goi semetiti in sus ca varfurile unor aisberguri plutind pe marea de incertitudini, oboseala si usturimi fantastice de sfarcuri. Si, desi n-o stiam atunci, imi era bine - aveam pauza vreo doua ore. Apoi a ajuns la un pic peste trei luni si-a decretat ca pan-aici mi-a fost: de-acu' ea doarme ex-clu-siv cu sanul in gura. 

Oh si vai, m-am lamentat, am parat-o in scris pe toate forumurile posibile si cu voce tare mamelor din gasca din curte, la fiecare pe rand si la toate deodata, doar-doar detine cineva vreun secret care sa ma faca sa nu mai visez cu jind la flexul si spaclul cu care-mi vine uneori s-o razuiesc de pe mine. Sfaturile pe care le-am cerut cu insistenta n-au fost aplicabile. Ce s-o las sa adoarma profund si sa-i scot sanul din gura abia atunci - fiinta asta mica nu adoarme niciodata atat de profund. Si cand - rarissim - il lasa singura, e doar pentru cateva minute (dintr-un motiv misterios, nu poate face partzuri cu gura plina, cred ca e o chestie de presiune in diversele cavitati ale corpului sau o fizica bebeluseasca ce-mi scapa complet). Si-apoi cauta iar. Cum cauta? Loveste cu nasul in san sau in gol in cautarea sfarcului; cand il localizeaza astfel, stie ca e aproape de obiectiv, doar gurita e imediat sub nas. Daca nu stiati, nasul unui bebe e primul lor deget aratator. Si ma-nhata iar, hotarata, de ma simt ca un Iona supradimensionat, ramas cu restul corpului in afara balenei. 

Asta e noaptea. Simplu, pana la urma, pentru ca mi-am invatat lectia - respectam pe cat posibil ora de somn, abdic de la pretentia exagerata de a dormi si in alte pozitii decat intr-o parte si toata lumea e fericita pana dimineata, dorm asa bine incat sforai uneori, chestie care mi-a atras niste pumni mici in piept, iar eu credeam ca fetei i-e foame.

Ziua, insa... E o nesfarsita surpriza, un fel de calatorie a lui Alice prin tunelul groazei. Dupa ce ca doarme doar afara, intr-o vreme a prins gustul adormitului in brate. Ceea ce a fost ok cata vreme adormea repede si nu cantarea 7 kg. In scurt timp, si-a dat seama ca lumea e mai interesanta ca somnul - ia te uita, o masina rosie; ce sa vezi, vine un vecin; hopaaa, bate vantul frunzele, ia sa le numar eu chiar acum - si leganatul dura o ora, vreme in care ma cocosam de spate, ma felicitam pentru colacul de grasime ramas pe burta inca din copilarie, ca macar o mai sprijin pe el, si ma antrenam pentru a canta live cel putin o ora. Si pe cand o puneam in carucior o apucau partzurile - care, nu-i asa?, dor teribil, trebuie sa ne foim, sa protestam si sa plangem la fiecare din ele, ca s-o ia mama de la inceput cu elefantii care se leganau in draci.

Na, dupa o tura de plans in carucior - recunosc, n-am avut stomacul s-o aud, asa ca tac-su a fost barbat si-a plimbat-o el - am avut o vreme liniste. Incepand de a doua zi dupa ignorarea prostetelor ei, a tacut molcom, si-a facut inventarul degetelor de la maini inainte de somn si, pan-a numarat pana la trei, a adormit. Frumos, calm, fara griji. Cate 30 de minute ! Fix ! Maxim o ora. Timp in care ma plimbam prin curte usurel de tot, dorindu-mi pernute de pisica la picioare, vecini muti, caini fara corzi vocale, vaci fara talangi, avioane cu reactie fara motor, chestii de genul.

Am citit o gramada pe tema somnului la bebelusi. Sunt voci - nu stiu cat de avizate - care spun ca puii de om nu stiu sa adoarma. Trebuie invatati. Cred ca suntem singura specie cu aceasta problema, nu cred, sunt sigura: puii de antilopa nu-s leganati pana adorm si pun pariu ca n-adorm la ugerul cald al mamelor lor. In fine... Asadar, trebuie invatati. Trebuie ajutati sa lege ciclurile de somn intre ele. Trebuie sa aiba un program previzibil, a se citi ore fixe de somn, si un ritual - adica o serie de activitati repetate obsesiv, pana i se formeaza un reflex pavlovian si stie ca la capatul acelui sir de actiuni il asteapta Mos Ene cu bratele larg deschise. Ei bine, 'invatarea' asta nu are loc lin - nu-i ca si cum i-ai spune pruncului toata teoria, el ar da din cap ca 'bine' si gata, problema rezolvata. Se lasa cu plans. Cu plaaans. Cu PLAAAANS !! Toata chestia escaladeaza mai repede decat conflictele din Orientul Mijlociu. In trei minute de leganat obtii una bucata copil fleasca de transpiratie, cu urechile pline de propriile-i lacrimi, una bucata mama leoarca de transpiratie si nervi, cu lacrimile personale picurandu-i din barba si-o capitulare rapida - hai, puiule, la san, c-o sa-nveti tu sa adormi pana cresti mare.

Si uite-asa avem un set de intrebari bantuitoare - da' a mea ce-are, dom'le, de e atat de speriata de lumea asta incat se tine strans cu gingiile de noul sau cordon ombilical ? da' de ce copilul meu nu doarme, frate, ca altii, in patutul lor, lipit de al parintilor? da' cum se face ca n-adoarme veci pomenirea ei suficient de profund ca sa pot sa-i scot sanul din gura in cel mai lin fel cu putinta si sa ma dau cativa centimetri mai incolo? Si uite-asa n-avem program de somn, n-avem ritual, n-avem somnuri lungi, n-avem rabdare sa faca si mama un dus sau sa manance si ea o mancare calda pe saptamana asta. Dar avem un pui fericit - mutrele pe care le face cand se joaca la san, cand isi spune of-ul, cand il studiaza in asteptarea somnului, cand bea lapte cu atata pofta de ti se face sete instant nu se pot descrie. Trebuie sa fii acolo, imediat la capatul celalalt al sanului, pentru a le putea vedea. 

Trebuie sa recunosc ca nu m-am impacat de tot cu faptul ca fiica-mea crede ca suntem surori siameze. Ceea ce ma consoleaza, totusi, e ca e suficient de desteapta si hotarata sa stie ca nu are nevoie de vreun Mos Ene, atata vreme cat o are pe mama ei.