Nu stiu daca tatal tau te-a dus, dar al meu ma ducea la cursele de ogari care se tineau in parcul sportiv.
O pista ovala, cu zgura rosie, liniata cu alb. Cainii aia slabi, cu bot ascutit si vesnic tremurand pe picioare stateau nervosi in spatele liniilor albe. Se auzea foc de pistol pentru start, cainii nici nu tresareau. Atunci incepeau sa fie ei insisi, cand zvacneau in salturi lungi si rapide, cu picioarele lor subtiri si nervoase, urmarind cu trup si suflet o bucatica de blanita de iepure, trasa cu sarma pe traseu.
Mintea mea e un asemenea ogar. Reactioneaza prompt la orice provocare. Merge pana in panzele albe, uitand de orice altceva, ignorand conventii si semnalele de avertizare. Daca e undeva o situatie interpretabila, stramta si potential periculoasa... ai sa ma gasesti galopand constiincios in prima linie.
Tot ce trebuie sa faci e sa ma tii in cursa.
joi, 18 februarie 2010
miercuri, 17 februarie 2010
save me
deci. am probleme. serioase. de relationare. inclusiv cu mine.
ma tot astept. sa izbucnesc. ca momentan sunt ca anesteziata. intr-un fel ciudat. vad totul, aud totul. doar ca nu am reactie. mi se intampla lucruri. reactionez rar. la cele rele. pentru mine. si mai rar, la cele bune pentru mine.
e ca si cum as fi in stop-cadru. nu ma recunosc. nu se poate sa ma schimb. chiar asa dramatic. cu 180 de grade. de unde eram biciul-fermecat combinat cu sabia-xenei-printesa-razboinica, acum sunt doar copia in ceara a unui exemplar uman nereusit. nu ma implic. sau e un nou soi de implicare, in care n-am incredere, pentru ca mi-e total necunoscut. calm. liniar. not me at all.
inainte, credeam. eram a true believer. acum, cica, mi se intampla. dar nu am incredere. in mine. ca o sa ma tina. ca o traiesc. ca sunt vie. si proprietara de vointa personala. cred ca e in vacanta, fugita cu circul, evadata intr-o alta dimensiune, vointa asta a mea. e absolut tacuta si imi tiuie urechile. astept urletul. astept pumnul in masa. si nu vine. stau cu sufletul la gura. de ceva vreme. n-o apuc in nici o directie, cu toate ca timpul ticaie la fel de sonor. poate chiar mai sonor decat pana acum. dar nu ma misc. deloc. decat atunci cand esti aici. cu caldura corpului tau. cu imbratisarile nocturne, care imi aduc dimineti calde, de filme romantice frantuzesti. supapele de absorbtie mi se inchid imediat ce nu mai esti in preajma. poate o fi un sistem de protectie. mai eficient decat mi l-as fi dorit. pentru ca ma tine departe de framantari. traiesc intens cand esti. sunt total scoasa din priza cand nu.
mi-am pierdut antenele? tentaculele? organele invibile cu care un om normal se ataseaza de un alt om? s-au ars? s-au uscat si-au cazut? nu prea cred. simt monstruos cand esti in raza mea de detectie vizuala. dar nu numai. te percep clar, fara paraziti si bruiaje, indiferent pe ce cale senzoriala ajungi la mine. in rest... liniste de inceput de lume. sau sfarsit.
de unde deduc ca am probleme de relationare. cu toata lumea. cu mine in frunte. eu... nu ma pot hotari la un sentiment unitar. ma iubesc pe mine. cea de dinauntru. iubire din aia de cativa-ani-dupa. fara pasiuni fierbinti. doar cu o oarecare intelegere, venita din atatia ani de frecare inevitabila de mine. ma dispretuiesc pe mine. cea de dinafara. dupa cum ziceam. un exemplar uman nereusit. de aceea zic. prietenii mei sunt dusmanii mei numarul unu. ciudat. stiu.
sicativare. un termen care ma bantuie de prin liceul meu la sectia chimie-biologie. e proprietatea uleiurilor de a forma o pelicula dura la suprafata. am sicativat. sunt propria mea bijuterie de chihlimbar, prinsa in rasina imobila a inertiei mele incredibile si imprevizibile. chiar si pentru mine, imprevizibila.
vreau afara. vreau sa doara iar. sa simt ca traiesc
ma tot astept. sa izbucnesc. ca momentan sunt ca anesteziata. intr-un fel ciudat. vad totul, aud totul. doar ca nu am reactie. mi se intampla lucruri. reactionez rar. la cele rele. pentru mine. si mai rar, la cele bune pentru mine.
e ca si cum as fi in stop-cadru. nu ma recunosc. nu se poate sa ma schimb. chiar asa dramatic. cu 180 de grade. de unde eram biciul-fermecat combinat cu sabia-xenei-printesa-razboinica, acum sunt doar copia in ceara a unui exemplar uman nereusit. nu ma implic. sau e un nou soi de implicare, in care n-am incredere, pentru ca mi-e total necunoscut. calm. liniar. not me at all.
inainte, credeam. eram a true believer. acum, cica, mi se intampla. dar nu am incredere. in mine. ca o sa ma tina. ca o traiesc. ca sunt vie. si proprietara de vointa personala. cred ca e in vacanta, fugita cu circul, evadata intr-o alta dimensiune, vointa asta a mea. e absolut tacuta si imi tiuie urechile. astept urletul. astept pumnul in masa. si nu vine. stau cu sufletul la gura. de ceva vreme. n-o apuc in nici o directie, cu toate ca timpul ticaie la fel de sonor. poate chiar mai sonor decat pana acum. dar nu ma misc. deloc. decat atunci cand esti aici. cu caldura corpului tau. cu imbratisarile nocturne, care imi aduc dimineti calde, de filme romantice frantuzesti. supapele de absorbtie mi se inchid imediat ce nu mai esti in preajma. poate o fi un sistem de protectie. mai eficient decat mi l-as fi dorit. pentru ca ma tine departe de framantari. traiesc intens cand esti. sunt total scoasa din priza cand nu.
mi-am pierdut antenele? tentaculele? organele invibile cu care un om normal se ataseaza de un alt om? s-au ars? s-au uscat si-au cazut? nu prea cred. simt monstruos cand esti in raza mea de detectie vizuala. dar nu numai. te percep clar, fara paraziti si bruiaje, indiferent pe ce cale senzoriala ajungi la mine. in rest... liniste de inceput de lume. sau sfarsit.
de unde deduc ca am probleme de relationare. cu toata lumea. cu mine in frunte. eu... nu ma pot hotari la un sentiment unitar. ma iubesc pe mine. cea de dinauntru. iubire din aia de cativa-ani-dupa. fara pasiuni fierbinti. doar cu o oarecare intelegere, venita din atatia ani de frecare inevitabila de mine. ma dispretuiesc pe mine. cea de dinafara. dupa cum ziceam. un exemplar uman nereusit. de aceea zic. prietenii mei sunt dusmanii mei numarul unu. ciudat. stiu.
sicativare. un termen care ma bantuie de prin liceul meu la sectia chimie-biologie. e proprietatea uleiurilor de a forma o pelicula dura la suprafata. am sicativat. sunt propria mea bijuterie de chihlimbar, prinsa in rasina imobila a inertiei mele incredibile si imprevizibile. chiar si pentru mine, imprevizibila.
vreau afara. vreau sa doara iar. sa simt ca traiesc
joi, 11 februarie 2010
mind games
ador sa fac desant aerian in mintea ta
e ca si cum as alerga printr-un labirint, doar ca nu e unul intunecos si stramt; e ca si cum as fi aruncata intr-un punct oarecare pe o harta supradimensionata, intinsa ca o panza intre marginile orizontului si ca si cum as cauta drumul spre tine bazandu-ma pe indicii pe care nici tu nu stii ca mi le dai; partea cea mai frumoasa e ca dau propria interpretare acestor indicii involuntare, asa ca imi aleg drumul dupa criterii imprevizibile
si, da: ador intersectiile
e ca si cum as alerga printr-un labirint, doar ca nu e unul intunecos si stramt; e ca si cum as fi aruncata intr-un punct oarecare pe o harta supradimensionata, intinsa ca o panza intre marginile orizontului si ca si cum as cauta drumul spre tine bazandu-ma pe indicii pe care nici tu nu stii ca mi le dai; partea cea mai frumoasa e ca dau propria interpretare acestor indicii involuntare, asa ca imi aleg drumul dupa criterii imprevizibile
si, da: ador intersectiile
prezent
Nu e deloc o absenta. Sunt si eu acolo, doar ca m-am ridicat ca sa ma pot lipi de tine de sus pana jos, obraz pe obraz, carotida pe carotida. E primul gest care imi vine in minte cand te vad - pentru ca suprafata buzelor e prea mica pentru salutul de 'bun venit'.
luni, 21 decembrie 2009
to whom it may concern
vreau sa fac o reclamatie: castile astea de handsfree sunt teribil de prost construite, pentru ca, uite, aluneca atunci cand, intinsa pe spate in pat, lacrimile mi se aduna fix in urechi cand plang
joi, 17 decembrie 2009
neverlasting love
"He walks lonely up the street / Looking solely at his feet..." Dupa care intra intr-un local, se aseaza in fata ei, scoate palaria - ca e binecrescut si se respecta respectand. "And presents her with the pictures saying / These are just ghosts that broke my heart before I met you".
The ghosts. That broke my heart. Before I met you. Iata-le. Scot asii din maneca, ii intind pe masa si constat ca nu-s asi, doar amintiri statice despre sentimente inca in derulare. Ca de aia 'frant inima'.
Ea: "lover, please / do not fall on your knees / it's not like I belive / in everlasting love". Adica. Ma laaaashi... Adica. Stiu. Tu mi-ai rupt-o, tu mi-o coase. Dar, totusi. Nu cred. Asa incat. Revino-ti. Sprijina-ti fruntea de umarul meu gol. Doi amanti care-si plang incrucisat pierderile. Ti-am mai zis: nu cred in dragostea eterna.
Nu mi-e bine. Sunt singur si far' de puteri. Bantuit de fantomele astea pe care le plang, desi m-au avariat. Pana-ntr-atat ca stau aici, in fata ta, si refuz ce-mi dai, pentru ca vreau sa vina din alta parte. Si stiu ca e gresit. Dar nu pot sa nu. Sunt singur.
It's not like I believe in everlasting love. Trebuie doar sa ai detasarea/puterea sa te agati de cineva si sa ai nitzica incredere. Nu mult, orice minune care se respecta expira negresit dupa 3 zile. Dar... uite, iese un cantec frumos.
S-asculti Laura Marling, Ghosts.
The ghosts. That broke my heart. Before I met you. Iata-le. Scot asii din maneca, ii intind pe masa si constat ca nu-s asi, doar amintiri statice despre sentimente inca in derulare. Ca de aia 'frant inima'.
Ea: "lover, please / do not fall on your knees / it's not like I belive / in everlasting love". Adica. Ma laaaashi... Adica. Stiu. Tu mi-ai rupt-o, tu mi-o coase. Dar, totusi. Nu cred. Asa incat. Revino-ti. Sprijina-ti fruntea de umarul meu gol. Doi amanti care-si plang incrucisat pierderile. Ti-am mai zis: nu cred in dragostea eterna.
Nu mi-e bine. Sunt singur si far' de puteri. Bantuit de fantomele astea pe care le plang, desi m-au avariat. Pana-ntr-atat ca stau aici, in fata ta, si refuz ce-mi dai, pentru ca vreau sa vina din alta parte. Si stiu ca e gresit. Dar nu pot sa nu. Sunt singur.
It's not like I believe in everlasting love. Trebuie doar sa ai detasarea/puterea sa te agati de cineva si sa ai nitzica incredere. Nu mult, orice minune care se respecta expira negresit dupa 3 zile. Dar... uite, iese un cantec frumos.
S-asculti Laura Marling, Ghosts.
miercuri, 16 decembrie 2009
tara lui Meshteru' Manole
Cum sa rezolvam o problema, romaneste: creand alta problema.
Hai sa facem loc copiilor, viitorul luminos al tarii, in drumul lor neabatut spre stiinta si cultura, netezindu-le calea de acces spre scoala de cartier. Hai sa nu mai fie roata de masina prin-mprejur, ca nu se pot misca viitorii doctori, astronauti si economisti de geniu. Si, dupa o taraganare ardeleneasca intre idee, lenea de a o pune in aplicare si flacara care a ajuns la degetele cuiva, intr-o dimineata cu trezit cu fata la cearceaf, s-a facut: vine o echipa de buldozeristi si muncitori, mesteresc ei ceva acolo, sapa niste gropi, le lasa la dospit, sa se aseze spiritele telurice, sa se adapteze la noua peisagistica, in vreme ce mesterii dorm de-amiaza in buldozerele lor suficient de inalte, incat sa se uite de sus la oricine, intre doua vise dulci.
Se traseaza trotuar. Se orneaza cu bordura. Si cu gard intrerupt din loc in loc, ca sa lase copilasilor mai sus pomeniti loc de slalom, in caz ca vin in fuga spre scoala. Si se mai traseaza inca un trotuar. Inaaaaalt. Cu un Everest liniar, pe care il alinta cu numele 'bordura'. Am fost convinsa ca, de fapt, aici va fi platoul de filmare pentru toate reclamele la masinile 4x4, indiferent de marca. Numai jeepane hotarate, inalte si musculoase pot urca pe bordura aia. Placuta cu 'parcare cu abonament' si numarul lui URA ramane stinghera, agatata deasupra bordurii peste care nu pot sa incalec nicicum cu Fiesta mea.
Ma duc la Primarie. Care-i treaba? intreb eu cu formulele de politete necesare. Doamna de-acolo da niste telefoane, zice ca locurile de parcare se desfiinteaza. Ca acu' e trotuar. Pentru pietoni. Civilizatie and stuff. Madam, trotuarul ala e aburcat de masinile cu picioare lungi din zona, oricum. Si-oricum trotuarul ala se termina brusc, imediat dupa ce se termina locul pe care il plang ca 'parcarea mea'. Madam zambeste si ridica din umeri. N-are sens sa ma iau de neamurile ei apropiate, problema adevarata e creata de cele mai indepartate - tara asta de mari meshteri manole, care ridica lucruri daramand altceva.
Si-acu? Eu ce fac? Incep iar vanatoarea de locuri de parcare. Impreuna cu cel putin inca 10 alte masini, care isi faceau veacul pe-acolo, inghesuite in gard, cu oglinzile pliate, pe punctul de a-si vara boturile in nisip, ca strutii, doar ca sa para mai mici si mai inofensive, 'lasa-ne, tanti, si pe noi aici'. Nu e nici o problema ca gradinita si scoala sunt nebantuite de suflare de om 3 luni lungi in vara, si alte cateva saptamani de vacanta risipite peste an. Nu e nici o problema ca noi, locatarii blocurilor de proletari, n-am avut scoli la fel de pretentioase, care sa ne creeze cadrul potrivit studiului, poate reuseam pana acum sa inventam masinile gonflabile, pe care le dezumfli frumusel cand ti-ai incheiat drumurile si le rulezi sub brat, inainte de a le ascunde in debara.
Mi-e sila de tara asta. Tocmai din spirit civic nici n-am fost la vot.
Hai sa facem loc copiilor, viitorul luminos al tarii, in drumul lor neabatut spre stiinta si cultura, netezindu-le calea de acces spre scoala de cartier. Hai sa nu mai fie roata de masina prin-mprejur, ca nu se pot misca viitorii doctori, astronauti si economisti de geniu. Si, dupa o taraganare ardeleneasca intre idee, lenea de a o pune in aplicare si flacara care a ajuns la degetele cuiva, intr-o dimineata cu trezit cu fata la cearceaf, s-a facut: vine o echipa de buldozeristi si muncitori, mesteresc ei ceva acolo, sapa niste gropi, le lasa la dospit, sa se aseze spiritele telurice, sa se adapteze la noua peisagistica, in vreme ce mesterii dorm de-amiaza in buldozerele lor suficient de inalte, incat sa se uite de sus la oricine, intre doua vise dulci.
Se traseaza trotuar. Se orneaza cu bordura. Si cu gard intrerupt din loc in loc, ca sa lase copilasilor mai sus pomeniti loc de slalom, in caz ca vin in fuga spre scoala. Si se mai traseaza inca un trotuar. Inaaaaalt. Cu un Everest liniar, pe care il alinta cu numele 'bordura'. Am fost convinsa ca, de fapt, aici va fi platoul de filmare pentru toate reclamele la masinile 4x4, indiferent de marca. Numai jeepane hotarate, inalte si musculoase pot urca pe bordura aia. Placuta cu 'parcare cu abonament' si numarul lui URA ramane stinghera, agatata deasupra bordurii peste care nu pot sa incalec nicicum cu Fiesta mea.
Ma duc la Primarie. Care-i treaba? intreb eu cu formulele de politete necesare. Doamna de-acolo da niste telefoane, zice ca locurile de parcare se desfiinteaza. Ca acu' e trotuar. Pentru pietoni. Civilizatie and stuff. Madam, trotuarul ala e aburcat de masinile cu picioare lungi din zona, oricum. Si-oricum trotuarul ala se termina brusc, imediat dupa ce se termina locul pe care il plang ca 'parcarea mea'. Madam zambeste si ridica din umeri. N-are sens sa ma iau de neamurile ei apropiate, problema adevarata e creata de cele mai indepartate - tara asta de mari meshteri manole, care ridica lucruri daramand altceva.
Si-acu? Eu ce fac? Incep iar vanatoarea de locuri de parcare. Impreuna cu cel putin inca 10 alte masini, care isi faceau veacul pe-acolo, inghesuite in gard, cu oglinzile pliate, pe punctul de a-si vara boturile in nisip, ca strutii, doar ca sa para mai mici si mai inofensive, 'lasa-ne, tanti, si pe noi aici'. Nu e nici o problema ca gradinita si scoala sunt nebantuite de suflare de om 3 luni lungi in vara, si alte cateva saptamani de vacanta risipite peste an. Nu e nici o problema ca noi, locatarii blocurilor de proletari, n-am avut scoli la fel de pretentioase, care sa ne creeze cadrul potrivit studiului, poate reuseam pana acum sa inventam masinile gonflabile, pe care le dezumfli frumusel cand ti-ai incheiat drumurile si le rulezi sub brat, inainte de a le ascunde in debara.
Mi-e sila de tara asta. Tocmai din spirit civic nici n-am fost la vot.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)