Fantezia mea ascunsa, una din cele mai fierbinti: sa fiu pisi pentru o zi. Traiesc cu convingerea ca pisi-urile reusesc - cu un decolteu intrezarit prin transparente sau etalat fatis in push-up-uri - reusesc sa demoleze dintr-o clipire de gene si-un unduit de bust cel putin 25% din obstacolele care stau in calea ne-pisi-urilor.
Asadar, fantezia mea e despre putere. Despre manipulare. Despre a obtine ce vrei. Rapid, fara efort, fara sa trebuiasca sa deschizi gura si sa ceri. Doar unduind si torcand. Cam asta imi inchipui eu ca e viata de pisi.
Ce urmaresc pisi? Nu, sexul nu e primul in topul prioritatilor. E cam pe locul doi. Aspiratia lor esentiala este stabilitatea financiara. Si bunastarea, simultan. Ca doar nu se munceste atat de mult la si cu trupul de felina bipeda doar pentru a fi stabila in saracie, nu? Asadar, bunastare, care sa continue cercul vicios - la propriu - al intretinerii optime a trupului cu care se ajunge la asemenea rezultate financiare.
Acuma, sincer, eu imi doresc sa fiu pisi doar pentru o zi. Ca sa gust pe pielea mea senzatia aceea de putere. Nu urmaresc aspectul pecuniar pentru ca, oricat de mult as lucra la sala, as refuza cu vointa de ascet si as cheltui pe haine trendy, mentalitatea nu mi-o pot scapa. Si n-as putea sa ajung niciodata o pisi on the leash.
Si mai vreau sa-mi demonstrez ca, daca am suficienta vointa, iubitului meu o sa i se intample minunea prin care, sarutandu-ma plin de credinta, sa transforme broscuta cea urata intr-o pisica aristocrata. Rrrr...!!!
miercuri, 1 decembrie 2010
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
globuri... patrate :)
Care e diferenta intre un bunic si un nepot? Sunt exact pe aceeasi minte, doar ca bunicul are sculele de a pune in practica temele scolare ale nepotului.
Ultima a fost... ornamente de Craciun. Si uite-asa s-a nascut atelierul lui Mos Tata, cu baba de maica-mea alaturi si cu mine pe post de 'director artistic' pentru proiectul nepotului nostru, al tuturor. Si daca tot ne-au iesit bine 'globuletele', si daca tot am prins gustul pentru activitati care umplu prea multul timp liber al pensionarilor, ne-am gandit sa extindem productia si sa se bucure si altii de jucariile noastre.
Ornamentele pentru bradul de Craciun sunt cuburi cu latura de 5 cm, lucrate manual - cu toata unicitatea si dragalasa imperfectiune care decurge in consecinta; sunt la fel de usoare ca globurile de sticla din vremurile bune - sau ca plasticurile din vremurile noastre. Se imbraca in culorile traditionale pentru sarbatorile de iarna - hartie craft rosie, verde, aurie si argintie si se alinta cu fundite textile satinate in cele mai diverse culori - care pot fi cele traditionale sau altele, la cerere.
Disponibile si altora care cauta ceva personal, jucaus si naiv de pus in brad sau de folosit ca ornamente pe masa de Craciun, globurile noastre patrate sunt ale voastre pentru o nimica toata de 1.5 lei bucata.
miercuri, 3 noiembrie 2010
friends and foes
Esti prieten cu cineva pana cand altcineva, mai important, situat in varful triunghiului sentimental, decide s-o rupa cu 'cineva'. Si-atunci o rupi si tu. Ce spune asta despre tine? Ca-ti lipseste cu desavarsire capacitatea de a-ti forma o parere proprie si/sau curajul de a o sustine.
O rupi cu mine dupa modelul de mai sus. Cu toate astea, nu reusesc sa ma conving sa te sterg de pe lista mea interna de prieteni. Si mi se pare ca pierderea cea mai mare nu e aceea ca te pretezi sa-mi devii inamic pe la spate. Cea mai mare dezamagire e ca eu continui sa cred in tine. Ce spune asta despre mine?
O rupi cu mine dupa modelul de mai sus. Cu toate astea, nu reusesc sa ma conving sa te sterg de pe lista mea interna de prieteni. Si mi se pare ca pierderea cea mai mare nu e aceea ca te pretezi sa-mi devii inamic pe la spate. Cea mai mare dezamagire e ca eu continui sa cred in tine. Ce spune asta despre mine?
joi, 21 octombrie 2010
donez tzara
A fost odata ca-ntotdeauna si, daca este, degeaba se povesteste, pentru ca nu se schimba nimic, din cauza ca aia de-ar putea sa puna stampila de vot in mod constient si cugetat n-au, dom'le, unde s-o puna. Decat in alta tara. Dar asta e o alta poveste.
A trebuit sa ajung la Trezorerie - o stii, institutia aia cu functionari negri la fata, de respira greu. Atata doar ca institutia e fix in buricul targului, intr-un loc unde iti trebuie cel putin 15 minute pentru a te orienta pentru o parcare. Ei bine, eu nu m-am orientat corect. In parte, pentru ca-s femeie - hei, bine ca nu-s si blonda; in parte pentru ca ultima izbanda investitionala a autoritatilor publice din Cluj - parcarea-care-stie-sa-numere-locurile-libere, situata in Piata Unirii - a decis subit ca-si ia pauza de masa, merge la o barfca cu o colega la alt ghiseu sau isi suna sotul, sa faca planuri pentru dupa-masa, sa moara de oftica toti amarastenii care asuda, imbracati in haine de strada, in fata blindajelor de jaluzele care asigura intimitatea functionarilor. Evident, a fost "doar" o eroare electronica. Dar pun pariu ca, daca parcarea respectiva ar juca jocul "daca as fi om, as fi...", ar alege cu ochii-nchisi sa fie... functionar public.
Asa ca n-am ajuns la Trezorerie, unde doamna de la ghiseu sa-mi ghiceasca-n cont daca am bani, daca ma lasa sa ma ating de ei, daca am adus hartiile in numarul, forma si inscrisurile necesare ca sa-si faca ea vrajile si sa ordonez niste plati. Am ajuns, in schimb, la Biroul de Cadastru si Publicitate Imobiliara. Unde fusesem cu doua zile inainte nu pentru a-mi rezolva mie o problema, ci pentru a face munca doamnei de la Caserie, care trebuie ca-i foarte surprinsa in fiecare zi, cand trebuie sa dea rest omuletilor ce fac coada-n fata ei. De data asta, a trebuit sa stau de trei ori la doua randuri, pentru ca nu se putea hotari la ce ghisee dau ce fel de documente.
In mod interesant, in toate institutiile publice sunt anunturi dictatoriale care interzic utilizarea telefonului mobil in birouri. Ca sa nu iti faci iluzii ca e vorba de impartialitate aici, chestiunea se adreseaza doar vizitatorilor. Din bun simt, inchid in nasul celor care ma suna in lungile momente petrecute pe la Trezorerie, Finante, ITM, Registrul Comertului, cu gandul ca si oamenii care lucreaza acolo au nevoie de liniste ca sa se concentreze. Cu gandul ca respect, astfel, munca lor. Si cu gandul ca si-o fac responsabil si competent. Hai sictir! Doar nu ma astept sa mi se elibere o dovada de spatiu cu adresa corecta, in conditiile in care insotesc cererea cu extras CF si contract de inchiriere cu adresa completa, nu?
Si doar nu am tupeul nemarginit sa ma astept ca Primaria sa-mi elibereze un document standard in mai mult de 1 exemplar, nu-i asa? E de la sine inteles ca, daca am nevoie de mai multe, ies din Primarie cu spatele, cu fruntea plecata pana la pamant in fata marinimiei acestei institutii, si reiau ciclul "cautare parcare - ratare parcare - trei turse pe sensuri unice - parcare - 5 minute de mers pe jos pana la parcometru" ca sa pot ajunge la un notar public care sa-mi legalizez documentul in cate exemplare vreau, contra unei taxe, intr-un interval de timp intotdeauna mai mare decat cel pe care il am la dispozitie.
La inceputul crizei se soptea pe la colturi ca Romania trebuie adusa in faliment ca s-o cumpere cineva pe bani de nimic. La ce popor de indolenti, incompetenti si miserupisti suntem, cred cu tarie ca n-o ia nimeni nici de pomana.
A trebuit sa ajung la Trezorerie - o stii, institutia aia cu functionari negri la fata, de respira greu. Atata doar ca institutia e fix in buricul targului, intr-un loc unde iti trebuie cel putin 15 minute pentru a te orienta pentru o parcare. Ei bine, eu nu m-am orientat corect. In parte, pentru ca-s femeie - hei, bine ca nu-s si blonda; in parte pentru ca ultima izbanda investitionala a autoritatilor publice din Cluj - parcarea-care-stie-sa-numere-locurile-libere, situata in Piata Unirii - a decis subit ca-si ia pauza de masa, merge la o barfca cu o colega la alt ghiseu sau isi suna sotul, sa faca planuri pentru dupa-masa, sa moara de oftica toti amarastenii care asuda, imbracati in haine de strada, in fata blindajelor de jaluzele care asigura intimitatea functionarilor. Evident, a fost "doar" o eroare electronica. Dar pun pariu ca, daca parcarea respectiva ar juca jocul "daca as fi om, as fi...", ar alege cu ochii-nchisi sa fie... functionar public.
Asa ca n-am ajuns la Trezorerie, unde doamna de la ghiseu sa-mi ghiceasca-n cont daca am bani, daca ma lasa sa ma ating de ei, daca am adus hartiile in numarul, forma si inscrisurile necesare ca sa-si faca ea vrajile si sa ordonez niste plati. Am ajuns, in schimb, la Biroul de Cadastru si Publicitate Imobiliara. Unde fusesem cu doua zile inainte nu pentru a-mi rezolva mie o problema, ci pentru a face munca doamnei de la Caserie, care trebuie ca-i foarte surprinsa in fiecare zi, cand trebuie sa dea rest omuletilor ce fac coada-n fata ei. De data asta, a trebuit sa stau de trei ori la doua randuri, pentru ca nu se putea hotari la ce ghisee dau ce fel de documente.
In mod interesant, in toate institutiile publice sunt anunturi dictatoriale care interzic utilizarea telefonului mobil in birouri. Ca sa nu iti faci iluzii ca e vorba de impartialitate aici, chestiunea se adreseaza doar vizitatorilor. Din bun simt, inchid in nasul celor care ma suna in lungile momente petrecute pe la Trezorerie, Finante, ITM, Registrul Comertului, cu gandul ca si oamenii care lucreaza acolo au nevoie de liniste ca sa se concentreze. Cu gandul ca respect, astfel, munca lor. Si cu gandul ca si-o fac responsabil si competent. Hai sictir! Doar nu ma astept sa mi se elibere o dovada de spatiu cu adresa corecta, in conditiile in care insotesc cererea cu extras CF si contract de inchiriere cu adresa completa, nu?
Si doar nu am tupeul nemarginit sa ma astept ca Primaria sa-mi elibereze un document standard in mai mult de 1 exemplar, nu-i asa? E de la sine inteles ca, daca am nevoie de mai multe, ies din Primarie cu spatele, cu fruntea plecata pana la pamant in fata marinimiei acestei institutii, si reiau ciclul "cautare parcare - ratare parcare - trei turse pe sensuri unice - parcare - 5 minute de mers pe jos pana la parcometru" ca sa pot ajunge la un notar public care sa-mi legalizez documentul in cate exemplare vreau, contra unei taxe, intr-un interval de timp intotdeauna mai mare decat cel pe care il am la dispozitie.
La inceputul crizei se soptea pe la colturi ca Romania trebuie adusa in faliment ca s-o cumpere cineva pe bani de nimic. La ce popor de indolenti, incompetenti si miserupisti suntem, cred cu tarie ca n-o ia nimeni nici de pomana.
marți, 24 august 2010
unde sa NU mergi in vacanta
Daca jobul ar presupune recenzarea prin contact direct a locurilor "unde sa NU mergi in vacanta", ar trebui sa fiu extrem de bine platita. Cum jobul meu e altul, am dat chiar eu banii pentru o asemenea experienta.
Marea Neagra e o draga si-o scumpa. N-are ea, saraca, nici o vina ca trebuie sa linga zilnic plajele romanesti, pe care bunul simt si cosurile de gunoi sunt doua specii extrem de rare. Cum nici hotelurile din statiuni n-au nici un merit ca-s pe malul marii.
Hotelul rezervat de mine telefonic are, pe site-ul propriu, doar fotografii din camerele renovate. Am primit o camera din aripa nerenovata: baie cu capac de WC din editie de colectie, dus cu furtunul rupt, robinete care raman iremediabil deschise pe apa calda, ca sa-ti mareasca suplimentar temperatura si umiditatea si asa insuportabile din incaperea fara aerisire. Camera afiseaza doua paturi relativ noi, din Pal, precum si mizeria ramasa de la cei care au ocupat-o anterior, pe carpetele de langa pat si in tot balconul urias, presarat cu coji de seminte, pete de ulei si furnici. Asternuturile n-au fost schimbate - in ciuda temperaturilor care te faceau sa te simti ca o bucata de carne pusa la marinat in suc propriu, chiar si la cea mai racoroasa ora a noptii sau diminetii; hartia igienica a fost in numar de 1 sul pentru intreg sejurul si gunoiul s-a adunat in baie vreme de 3 zile, pentru un plus de aroma.
E dezolant. Hotelurile, care au vazut si vremuri mai bune - imediat dupa ce au fost construite si exploatate in timpul mult hulitului comunism -, sunt institutii de jaf si batjocura la drumul mare. Managerii unitatilor de turism nu investesc in igienizarea si modernizarea lor - ceea ce nu e de mirare, dar nu dau nici macar cei 2 lei necesari cumpararii a cate doua randuri de sfoara de rufe, sa aiba cetateanul cu piele rosie de la soare unde sa-si intinda prosopul si echipamentul de captat tot bronzul din lume in 3 zile. Statiunea crapa, plezneste si se descompune, exfoliindu-si pavajele, orbecaind in intunericul falezelor neiluminate si mustind sub aglomerarea de carpe, kitsch-uri si gradini de vara cu muzica live unde e resuscitata Madalina Manole si invocati Banica si alte nume sonore ale slagarelor romanesti.
Si spun ca-i jaf nu pentru ca nu mi-am permis sa platesc mai mult pentru un hotel cu aer conditionat, ci pentru ca am innoptat in pensiuni care, la acelasi tarif ca si hotelul de la mare, ofera conditii incomparabil mai bune. Deci, se poate.
Una peste alta, vacanta asta mi-a dat ocazia sa fac cunostinta cu marea, sa parcurg, din dreapta, Transfagarasanul si sa-mi pun creierul ozonat si aerosolizat in miscare, pentru a alcatui un plan pentru o pensiune cum nu s-a mai vazut (ramaneti pe receptie, posibil ca proiectul asta sa devina unul public si va fi nevoie de parerile voastre).
Judecand dupa calitatea serviciilor, am avut un sejur la mare de 2 bani; tinand cont de compania exceptionala pe care am avut-o, concediul meu s-a dovedit a fi nepretuit.
Marea Neagra e o draga si-o scumpa. N-are ea, saraca, nici o vina ca trebuie sa linga zilnic plajele romanesti, pe care bunul simt si cosurile de gunoi sunt doua specii extrem de rare. Cum nici hotelurile din statiuni n-au nici un merit ca-s pe malul marii.
Hotelul rezervat de mine telefonic are, pe site-ul propriu, doar fotografii din camerele renovate. Am primit o camera din aripa nerenovata: baie cu capac de WC din editie de colectie, dus cu furtunul rupt, robinete care raman iremediabil deschise pe apa calda, ca sa-ti mareasca suplimentar temperatura si umiditatea si asa insuportabile din incaperea fara aerisire. Camera afiseaza doua paturi relativ noi, din Pal, precum si mizeria ramasa de la cei care au ocupat-o anterior, pe carpetele de langa pat si in tot balconul urias, presarat cu coji de seminte, pete de ulei si furnici. Asternuturile n-au fost schimbate - in ciuda temperaturilor care te faceau sa te simti ca o bucata de carne pusa la marinat in suc propriu, chiar si la cea mai racoroasa ora a noptii sau diminetii; hartia igienica a fost in numar de 1 sul pentru intreg sejurul si gunoiul s-a adunat in baie vreme de 3 zile, pentru un plus de aroma.
E dezolant. Hotelurile, care au vazut si vremuri mai bune - imediat dupa ce au fost construite si exploatate in timpul mult hulitului comunism -, sunt institutii de jaf si batjocura la drumul mare. Managerii unitatilor de turism nu investesc in igienizarea si modernizarea lor - ceea ce nu e de mirare, dar nu dau nici macar cei 2 lei necesari cumpararii a cate doua randuri de sfoara de rufe, sa aiba cetateanul cu piele rosie de la soare unde sa-si intinda prosopul si echipamentul de captat tot bronzul din lume in 3 zile. Statiunea crapa, plezneste si se descompune, exfoliindu-si pavajele, orbecaind in intunericul falezelor neiluminate si mustind sub aglomerarea de carpe, kitsch-uri si gradini de vara cu muzica live unde e resuscitata Madalina Manole si invocati Banica si alte nume sonore ale slagarelor romanesti.
Si spun ca-i jaf nu pentru ca nu mi-am permis sa platesc mai mult pentru un hotel cu aer conditionat, ci pentru ca am innoptat in pensiuni care, la acelasi tarif ca si hotelul de la mare, ofera conditii incomparabil mai bune. Deci, se poate.
Una peste alta, vacanta asta mi-a dat ocazia sa fac cunostinta cu marea, sa parcurg, din dreapta, Transfagarasanul si sa-mi pun creierul ozonat si aerosolizat in miscare, pentru a alcatui un plan pentru o pensiune cum nu s-a mai vazut (ramaneti pe receptie, posibil ca proiectul asta sa devina unul public si va fi nevoie de parerile voastre).
Judecand dupa calitatea serviciilor, am avut un sejur la mare de 2 bani; tinand cont de compania exceptionala pe care am avut-o, concediul meu s-a dovedit a fi nepretuit.
miercuri, 4 august 2010
stop cadru
Suntem, cu totii, calatori prin propriile vieti. Cei care nu sufera de binecuvantarea de a fi saraci cu duhul sunt ca turistii asiatici: cu memoriile pline de imagini.
Ne grabim atat de mult sa traim, ca apucam sa ne zarim viata doar o secunda, prin lentila aparatului de fotografiat. Ceea ce inseamna ca apucam, cu adevarat, sa o vedem doar la sfarsit, cand avem timp sa scoatem albumul si sa retraim ce-am incapsulat in fiecare cadru.
Suntem tradati, impresionati sau uimiti de o situatie. Reactionam. Avem o reactie strict determinata de rama limitata a imaginii. Livram rapid feedbackul si mergem mai departe. Picture0014089.jpg se arhiveaza undeva in neuroni. Si doar prea multul timp ramas la dispozitie, paradoxal, fix la batranete, scoate la lumina fotografiile vietilor personale. Odata cu asta, capatam si-o perspectiva mai larga asupra intamplarii, pentru ca rememorarea ne permite sa iesim din cadru, sa evaluam totul 4D.
Si daca viata e facuta ca s-o traim ca sa avem ce ne-aminti la batranete, cred ca fiecare isi datoreaza siesi efortul de a acumula experiente care sa devina amintiri bogate. Nu neaparat placute, dar cat mai pline de semnificatii.
Subsemnata, dupa aceasta cugetare filosofica de lungime medie, ma angajez sa ma stradui cat imi sta in puteri sa-mi umplu albumele cu zambete. Si daca cei care calatoresc prin viata mea nu vor avea mereu resursele necesare s-o faca, ma voi stradui sa-i fac eu sa zambeasca.
Ne grabim atat de mult sa traim, ca apucam sa ne zarim viata doar o secunda, prin lentila aparatului de fotografiat. Ceea ce inseamna ca apucam, cu adevarat, sa o vedem doar la sfarsit, cand avem timp sa scoatem albumul si sa retraim ce-am incapsulat in fiecare cadru.
Suntem tradati, impresionati sau uimiti de o situatie. Reactionam. Avem o reactie strict determinata de rama limitata a imaginii. Livram rapid feedbackul si mergem mai departe. Picture0014089.jpg se arhiveaza undeva in neuroni. Si doar prea multul timp ramas la dispozitie, paradoxal, fix la batranete, scoate la lumina fotografiile vietilor personale. Odata cu asta, capatam si-o perspectiva mai larga asupra intamplarii, pentru ca rememorarea ne permite sa iesim din cadru, sa evaluam totul 4D.
Si daca viata e facuta ca s-o traim ca sa avem ce ne-aminti la batranete, cred ca fiecare isi datoreaza siesi efortul de a acumula experiente care sa devina amintiri bogate. Nu neaparat placute, dar cat mai pline de semnificatii.
Subsemnata, dupa aceasta cugetare filosofica de lungime medie, ma angajez sa ma stradui cat imi sta in puteri sa-mi umplu albumele cu zambete. Si daca cei care calatoresc prin viata mea nu vor avea mereu resursele necesare s-o faca, ma voi stradui sa-i fac eu sa zambeasca.
miercuri, 28 iulie 2010
de ce nu plec din tara
E prima intrebare pe care mi-o pun - a infinita oara - cand ajung la Trezorerie si tanti imi zice, zambind rece, ca nu pot sa ma folosesc de banii din cont pentru ca am datorii la stat. In ciuda faptului, ironic, as zice, ca soldul total > datoria totala. Abuz !!!!
Abuz si ineptie e tot ce se intampla in tara asta: de la ideea de a taxa proprietarii de centrale de apartament pentru caldura provenind de la centralele de cartier; de la strategia "daca nu nimerim din prima, o potrivim cu mana" pe care o aplica politicienii care se joaca de-a impozitarea, reducerea salariilor si cresterea TVA-ului dupa criterii mai incurcate decat 'caile Domnului'; si pana la romanii (a se nota intentionatul sens peiorativ dat termenului) care-si cara cu ei non-cultura manelistica, de-ajung scoicile litoralului mondial sa-si inlocuiasca vuietul marii cu ultima manea.
Si-atunci? De ce nu plec? Pute, pute, da'-i caldut? Sincer... da. Pute de trazneste, dar prefer sa fiu acasa, intre ai mei - chiar daca nu avem prea des motive de sarbatorit; sa muncesc la nivelul educatiei si experientei mele profesionale - chiar daca pe salariu de spalator de vase in Occident; sa-mi fac un rost aici, unde am un trecut, o istorie, niste radacini - pentru ca, dincolo, n-as avea cui sa dovedesc faptul ca am reusit.
Pe langa toate astea, ceva adanc inradacinat in mine ma face sa sper, impotriva rationalului si a evidentului, ca o sa ma pot dovedi un bun cetatean si ca voi da ceva inapoi comunitatii. In ciuda dispretului covarsitor venit din partea managerului-roman-care-le-stie-pe-toate, inca mai fac educatie, inca mai explic strategii, inca mai incerc sa impun niste criterii de evaluare valide si orientate spre calitate. Sper si visez iepureste ca tara asta va depasi stadiul de banc: "vai, Doamne, ai dat tarii munti frumosi si bogati, o mare calda cu plaje prietenoase, codri adanci si intinsi... cum se poate sa daruiesti atat de mult intr-un singur loc?", "oho... stai sa vezi ce popor ii dau !"
Nu plec din cauza ca am prea mult bun simt, prea multa buna crestere si un simt al responsabilitatii prea adanc inradacinat, care ma obliga sa lupt atat cat pot, desi in Romania "n-ai cu cine, dom'le... niste tarani".
Abuz si ineptie e tot ce se intampla in tara asta: de la ideea de a taxa proprietarii de centrale de apartament pentru caldura provenind de la centralele de cartier; de la strategia "daca nu nimerim din prima, o potrivim cu mana" pe care o aplica politicienii care se joaca de-a impozitarea, reducerea salariilor si cresterea TVA-ului dupa criterii mai incurcate decat 'caile Domnului'; si pana la romanii (a se nota intentionatul sens peiorativ dat termenului) care-si cara cu ei non-cultura manelistica, de-ajung scoicile litoralului mondial sa-si inlocuiasca vuietul marii cu ultima manea.
Si-atunci? De ce nu plec? Pute, pute, da'-i caldut? Sincer... da. Pute de trazneste, dar prefer sa fiu acasa, intre ai mei - chiar daca nu avem prea des motive de sarbatorit; sa muncesc la nivelul educatiei si experientei mele profesionale - chiar daca pe salariu de spalator de vase in Occident; sa-mi fac un rost aici, unde am un trecut, o istorie, niste radacini - pentru ca, dincolo, n-as avea cui sa dovedesc faptul ca am reusit.
Pe langa toate astea, ceva adanc inradacinat in mine ma face sa sper, impotriva rationalului si a evidentului, ca o sa ma pot dovedi un bun cetatean si ca voi da ceva inapoi comunitatii. In ciuda dispretului covarsitor venit din partea managerului-roman-care-le-stie-pe-toate, inca mai fac educatie, inca mai explic strategii, inca mai incerc sa impun niste criterii de evaluare valide si orientate spre calitate. Sper si visez iepureste ca tara asta va depasi stadiul de banc: "vai, Doamne, ai dat tarii munti frumosi si bogati, o mare calda cu plaje prietenoase, codri adanci si intinsi... cum se poate sa daruiesti atat de mult intr-un singur loc?", "oho... stai sa vezi ce popor ii dau !"
Nu plec din cauza ca am prea mult bun simt, prea multa buna crestere si un simt al responsabilitatii prea adanc inradacinat, care ma obliga sa lupt atat cat pot, desi in Romania "n-ai cu cine, dom'le... niste tarani".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)