Capital 100% romanesc. Inceputa ca afacere de familie, pastreaza cu siguranta cel putin unul-doi din membrii fondatori. Incredintati ca SRL-ul pe care l-au crescut la san este de-a dreptul Raiul pe pamant, varsta care-i face contemporani cu momentul pacatului originar nu este un argument suficient sau realist pentru a te convinge.
Filiala locala a unei multinationale. Chiar daca la intrarea in sediu nu e nici o pancarta cu "munca te va elibera", poti avea certitudinea ca esti inregimentat intr-un lagar de concentrare modern, din care iesi in permisii zilnice de cateva ore - conceptul modern al acestei forme de opresiune a eliminat costurile legate de cazarea, alimentarea si imbracarea detinutilor. Esti mandru de ecusonul tau nichelat? Ai si de ce: era mult mai dureros sa ti se tatueze antebratul.
Echipa tanara, mediu de lucru dinamic. Adica iures continuu de prospat absolventi si tineri carieristi dornici sa apuce la al doilea job din viata lor. In ciuda regulilor de imagine stricte, insasi compania decide ca este mai ieftin ca ecusoanele sa nu se mai faca altfel decat scrise de mana, cu markerul de CD-uri.
Echipa rodata. O mana de oameni extrem de incantati de modul in care si-au sculptat in scaun forma propriilor fese. Cei din jur par sa aiba suspecte trasaturi de membri ai unei familii consagvine. Toate femeile sunt simultan la ciclu si barbatii par sa fi uitat cu desavarsire cuvantul cu 'p'. Ceva te face sa crezi ca n-au uitat doar cuvantul.
Birouri generoase, open space. A se citi spatiu de lucru comun, ca un comandament de front, in care ideea de minima intimitate este nu numai frivola, ci chiar condamnabila. Spatiul personal se limiteaza strict la distanta dintre cele doua urechi pe care le posezi, asta in cazul fericit in care ti se permite sa evadezi ascultand muzica in castile puse la dispozitie de companie.
Birou personal. Un loc decupat din revistele de amenajari interioare, stralucind aseptic a metal lustruit si mirosind discret a aparatura hi-tech. Locul unde joci rolul omuletului speriat din "Strigatul" lui Munch, pentru ca nimeni nu-ti trece decat pragul emailului sau al telefonului. Cand pretentia de bonsai de pe birou isi leapada toate frunzele si fotografiile personale se incapataneaza sa se decoloreze complet in decurs de o zi, e timpul sa te increzi in semne si sa iti cauti un job printre oameni.
Ideile venite la prima strigare si prezentate mai sus sunt o exagerare si corespund in proportie de 90% realitatii.
luni, 31 octombrie 2011
miercuri, 26 octombrie 2011
duminică, 23 octombrie 2011
adevarul adevarat
Adevarul adevarat e ca ma simt de parca mi s-ar fi stins aureola. Tzac, un neon ars. Si-apoi semiintuneric compromitator. Cred ca asta e senzatia 'de manual' dupa o lobotomie: ai amintiri vagi si fantomatice cu o parte din tine care a disparut definitiv.
Imi lipseste oglinda in care sa ma reflect. Peretele din care sa ricosez. Blana de iepure care ma momea sa alerg ca un ogar afgan. Sunt suspendata intr-un vid nici macar ermetic, atat de mundan, de politically corect, de comun, ca nici nu ma pot plange convingator, pentru ca asta pare a fi realitatea majoritatii.
Pentru ca nu mai muncesc cu pasiune, ma simt de parca mi-as fi pierdut harul.
Imi lipseste oglinda in care sa ma reflect. Peretele din care sa ricosez. Blana de iepure care ma momea sa alerg ca un ogar afgan. Sunt suspendata intr-un vid nici macar ermetic, atat de mundan, de politically corect, de comun, ca nici nu ma pot plange convingator, pentru ca asta pare a fi realitatea majoritatii.
Pentru ca nu mai muncesc cu pasiune, ma simt de parca mi-as fi pierdut harul.
vineri, 23 septembrie 2011
Vreau sa muncesc !
Oricine ma stie cat de cat a aflat deja ca, daca nu am mintea ocupata, o iau razna. Ei bine, pe vremuri asta se manifesta patologic prin faptul ca eram incordata ca un arc si rea ca un drac. 24 din 24 de ore. Mai nou, m-am temperat binisor, dar am in continuare aceeasi problema: o minte care simte nevoia imperioasa sa se dea huta prin hatisuri de idei si probleme, ca altfel...
Ca o demonstratie de suprema obraznicie si dispret spre ce crede majoritatea romanilor despre notiunea de 'munca', eu chiar vreau sa muncesc. Sa nu-mi vad capul de treaba, sa-mi sune telefoanele, sa-mi trebuiasca sase maini - pentru volan, pentru telefon, pentru tastatura, pentru apasat butonul de facut cafea; sa-mi crape sistemul de la prea multe aplicatii deschise simultan, sa fac o plimbare rapida prin cateva tari din Europa doar prin telefon, vorbind engleza, un pic de franceza, nici un pic de germana, dar reusind sa ma inteleg cu toata lumea, chiar daca nu avem inca videotelefoanele prin care putem sa vedem ce ne desenam unii altora; sa stau la birou ca un politist de la circulatie in mijlocul celei mai aglomerate intersectii si sa decid rapid care e ordinea prioritatilor la toate cererile, intrebarile, comentariile care vin din toate partile.
Imi place ca, la sfarsitul zilei, sa pot bifa in agenda o suma de lucruri facute, in proportii mai mari sau mai mici; sa planific ce-i de facut in continuare, sa folosesc o cutie mare de carioci, care i-ar face invidiosi pe scolarii din I-IV, pentru a crea o legenda cromatica pentru diversele tipuri de activitati; vreau sa vad ca, zi dupa zi, harta aventurilor mele profesionale prinde contur, devine inteligibila, capata detalii, un relief la fel de generos ca si cel cu care a fost binecuvantata tara asta batuta de soarta din multe alte puncte de vedere. Vreau sa plec spre casa dupa ce am onorat ultima comanda, nu sa ies pe usa cum suna 'de iesire', ca pe vremea cand eram la scoala. Vreau sa simt ca orele pe care le-am dedicat altora - sefi, clienti, colegi, proiecte - au fost cu folos. Ca s-a adunat ceva din mine, din efortul pe care l-am depus, din ideile care mi-au venit din cauza ca mintea mea, ca un soarece pe rotita lui, a avut harnicia si inspiratia de a tine ritmul, cu un pic mai multa ingeniozitate decat i se permite rutinatului soricel.
Ma termina psihic sa stau degeaba. Ma goleste de continut, ma submineaza si contesta ca profesionist, imi ia peste picior competentele si experienta la zeflemea. Nu cred ca poate fi un afront mai mare pentru mine decat sa stau inutil cele 8 ore regulamentare de munca.
Pentru ca viata a stiut sa-mi demonstreze ca stie mai bine decat mine ce e bine, m-a purtat prin locuri si imprejurari din care, in ciuda rezistentei pe care am opus-o uneori (deseori), am avut mult de invatat. Si-acum sunt foarte multumita de mine pentru ca am ajuns la intelepciunea fantastica de a fi mai flexibila, mai deschisa, mai permeabila la nou si la schimbare, chiar daca schimbarile acestea nu sunt imediat corespondente cu ceea ce era in mintea mea.
Hei, care aveti nevoie de un negru pe plantatie?
Ca o demonstratie de suprema obraznicie si dispret spre ce crede majoritatea romanilor despre notiunea de 'munca', eu chiar vreau sa muncesc. Sa nu-mi vad capul de treaba, sa-mi sune telefoanele, sa-mi trebuiasca sase maini - pentru volan, pentru telefon, pentru tastatura, pentru apasat butonul de facut cafea; sa-mi crape sistemul de la prea multe aplicatii deschise simultan, sa fac o plimbare rapida prin cateva tari din Europa doar prin telefon, vorbind engleza, un pic de franceza, nici un pic de germana, dar reusind sa ma inteleg cu toata lumea, chiar daca nu avem inca videotelefoanele prin care putem sa vedem ce ne desenam unii altora; sa stau la birou ca un politist de la circulatie in mijlocul celei mai aglomerate intersectii si sa decid rapid care e ordinea prioritatilor la toate cererile, intrebarile, comentariile care vin din toate partile.
Imi place ca, la sfarsitul zilei, sa pot bifa in agenda o suma de lucruri facute, in proportii mai mari sau mai mici; sa planific ce-i de facut in continuare, sa folosesc o cutie mare de carioci, care i-ar face invidiosi pe scolarii din I-IV, pentru a crea o legenda cromatica pentru diversele tipuri de activitati; vreau sa vad ca, zi dupa zi, harta aventurilor mele profesionale prinde contur, devine inteligibila, capata detalii, un relief la fel de generos ca si cel cu care a fost binecuvantata tara asta batuta de soarta din multe alte puncte de vedere. Vreau sa plec spre casa dupa ce am onorat ultima comanda, nu sa ies pe usa cum suna 'de iesire', ca pe vremea cand eram la scoala. Vreau sa simt ca orele pe care le-am dedicat altora - sefi, clienti, colegi, proiecte - au fost cu folos. Ca s-a adunat ceva din mine, din efortul pe care l-am depus, din ideile care mi-au venit din cauza ca mintea mea, ca un soarece pe rotita lui, a avut harnicia si inspiratia de a tine ritmul, cu un pic mai multa ingeniozitate decat i se permite rutinatului soricel.
Ma termina psihic sa stau degeaba. Ma goleste de continut, ma submineaza si contesta ca profesionist, imi ia peste picior competentele si experienta la zeflemea. Nu cred ca poate fi un afront mai mare pentru mine decat sa stau inutil cele 8 ore regulamentare de munca.
Pentru ca viata a stiut sa-mi demonstreze ca stie mai bine decat mine ce e bine, m-a purtat prin locuri si imprejurari din care, in ciuda rezistentei pe care am opus-o uneori (deseori), am avut mult de invatat. Si-acum sunt foarte multumita de mine pentru ca am ajuns la intelepciunea fantastica de a fi mai flexibila, mai deschisa, mai permeabila la nou si la schimbare, chiar daca schimbarile acestea nu sunt imediat corespondente cu ceea ce era in mintea mea.
Hei, care aveti nevoie de un negru pe plantatie?
luni, 20 iunie 2011
studiu de caz
Ce faci daca esti o femeiusca mica la stat, la sfat, la cuget? Suferi ostentativ de complexul omului mic in cautare de afirmare. Cum n-ai carnet, nu-ti poti lua un bolid care domina prin lungime sau putere. Cum n-ai elasticitatea nobila prin care sa stii sa lasi de la tine, iti alegi un animal de companie pe care-l tii in lesa verighetei. Drept urmare, nu poti s-o ai mare nici de imprumut.
Asa incat, daca esti o astfel de femeiusca, te inarmezi cu un orgoliu nemasurat, straveziu si inconsistent. Si-l porti la vedere, supradimensionat, cum ai purta o eticheta de firma. Usor cu lame-urile, cucoana, oricat te-ai stradui sa pari de inalta clasa, lasi dupa tine un miros pregnant de second hand.
Asa incat, daca esti o astfel de femeiusca, te inarmezi cu un orgoliu nemasurat, straveziu si inconsistent. Si-l porti la vedere, supradimensionat, cum ai purta o eticheta de firma. Usor cu lame-urile, cucoana, oricat te-ai stradui sa pari de inalta clasa, lasi dupa tine un miros pregnant de second hand.
joi, 9 iunie 2011
rangul de prieten
Trebuie sa fii o figurina dintr-o banda desenata, care nu poate iesi din 2D pentru perspectiva, sa ai un singur neuron, si acela speriat de propriul ecou in infinitatea cutiei craniene, si sa fii unul din cei care, din lipsa unui vocabular mai bogat de 200 de cuvinte, considera ca toti cu care faci schimb de fluide din spuma berii impartite ocazional sunt prieteni. Mai trebuie sa ai memorie de efemerida si vedere monocroma sa crezi ca toti oamenii pe care si in prezenta carora nu se renunta la ambalaj iti sunt prieteni.
Am cunostinte, amici. Persoane cu care, pe diverse criterii de nisa, ma frecventez. Purtam conversatii comode, de cele mai multe ori vidate si tratate chimic pentru rezistenta indelunga pe raft. Uneori, in rare si imprevizibile ocazii, ni le servim ca pe vremuri, in hartie. E maximul de atingere de care suntem in stare, si acela obtinut cu eforturi in cadrul unor relatii intretinute in mod premeditat.
Am un singur prieten. Alaturi de el am ajuns sa inteleg ca prieten adevarat ti-e cel cu care iti asum constient riscul de a te purta ca si cu cel mai mare dusman.
Am cunostinte, amici. Persoane cu care, pe diverse criterii de nisa, ma frecventez. Purtam conversatii comode, de cele mai multe ori vidate si tratate chimic pentru rezistenta indelunga pe raft. Uneori, in rare si imprevizibile ocazii, ni le servim ca pe vremuri, in hartie. E maximul de atingere de care suntem in stare, si acela obtinut cu eforturi in cadrul unor relatii intretinute in mod premeditat.
Am un singur prieten. Alaturi de el am ajuns sa inteleg ca prieten adevarat ti-e cel cu care iti asum constient riscul de a te purta ca si cu cel mai mare dusman.
duminică, 17 aprilie 2011
Lautareasca
Fara nici o legatura cu altceva decat vocea, sensibilitatea, valoarea si factorul "zbarleste-le parul pe ceafa si rascoleste-i unde nu se asteapta, mama lor de urbani": Romica Puceanu - "Da, mama, cu biciu-n mine". http://www.youtube.com/watch?v=JLH3k2YcnLo&feature=related
Abonați-vă la:
Postări (Atom)