Depresia post-CIC

Ca gravida am fost grozava! La mine hormonii de sarcina au conspirat mai abitir decât tot universul pentru fericirea mea. Am fost mereu zâmbitoare, toleranta, optimista, liniștită - poate de aceea ma frecau toți pe burta, sperând sa se contamineze cu buna-dispozitie la fel cu jinduiesc la noroc cei ce ating pe spate cocosatii.

Si după ce am început sa ma dezmeticesc din socul inițial ca mama pentru prima data, zâmbetul larg mi-a devenit si siropos, trăind pe propria piele o maternitate care continua si acum sa înflorească miraculos.

Da, am avut momente de panica. Pentru ca eram dintr-o data direct responsabila de viață si fericirea unui om mititel pe care nu-l înțelegeam deloc. Da, am avut lungi frustrări iscate de nepotrivirea dintre așteptările mele legate de somn si de alăptat si realitatea pe care a instaurat-o steluta mea. Cand am renuntat sa încerc a controla totul am fost potopita de a fericire atât de mare si de calma, încât îmi închei invariabil ziua - oricat de lunga ar fi - cu mulțumiri pentru darul pe care am privilegiul să-l fi primit.

Așadar, nici urma de depresie post-partum. Dar cred ca ma paste o mega depresie post-CIC. E suficient sa ma gândesc ca va trebui sa plec de lângă puiul meu 10 ore pe zi si sa simt ca inima are sa mi se usuce in piept de dor. Ajunge sa stiu ca n-o sa ma mai privească in ochi de la san, când sta lipita de mine înainte de a adormi, si sa ma înece o neputință furioasa si disperata. Stiu ca are sa ma caute, stiu ca ma va striga, stiu ca își va amâna somnul de dor, stiu ca nu va înțelege de ce nu vin si nu-i răspund si toată dezamagirea asta mi se pare nedrept de mare pentru inima ei mica.

O țin in brațe si ii memorez greutatea, imi afund nasul in zulufii de pe ceafa ei mititica si trag adânc in piept mirosul ei de viață tânără, o țin lângă mine, calda si adormita, încercând sa opresc timpul in loc, dorindu-mi din toate puterile sa pot rămâne lângă ea pana in clipa in care va hotărî singura ca e destul de mare ca sa se descurce si fara mine. Vreau sa fie ea cea care întoarce spatele si pleacă, după ce își va fi adunat din mine increderea si forta necesara pentru a lua lumea in piept.

Ma frânge gândul ca va trebui sa o las pe alte maini, ca n-am sa fiu lângă ea la fiecare mirare, la fiecare noua descoperire, la trezirea din somnul de prânz si la poveștile pe care le are de cum deschide ochii. Ma usucă pe picioare viitorul care da buzna peste noi ca sa ma ia ostatica intr-un birou unde nu voi fi niciodată parte dintr-un proiect așa de mare ca si acela al devenirii unui om. Ma umple de durere gândul ca o să-mi rămână prea putin timp si prea putina energie pentru ea.

Nu aștept deloc sa ma intorc la munca. In tot timpul cat am stat langa fetita mea am avut parte de provocari intelectuale mai mari decât cele de la serviciu - am învățat mai mult decât as fi putut anticipa despre mine, despre ea si despre ce e cu adevarat important in viață. Nu-mi lipseste nici socializarea, pentru ca am cunoscut oameni noi, care mi-au făcut surpriza extraordinara de a ma ajuta înțelegând din propria experienta, iar genul asta de solidaritate care pune mana si face nu-l găsești in nici o echipa. Nu mi-e dor nici de competiție, nici de recunoaștere, pentru ca am intrat intr-o lume in care trăiesc plenar prezentul, eliberata de ticăitul ceasului si de sunetul de apel al telefonului mobil. Si-mi place teribil aceasta nesfârșită munca de jos - spălat, îmbăiat, îmbrăcat, hrănit, adormit, maimutarit - pentru ca știu ca e temelia pe care se construiește o viață de om. Ce-aș putea face la serviciu mai important decat asta?

Puiul meu va creste fara mine, in grija mamei mele. Dar de inima mea cine se va îngriji?

Foto: www.fotolia.com

Cei mai intensi doi ani

„Si, nu te plictisesti?...” E una din intrebarile intentionat subversive pe care le aud de un an si ceva incoace, de cand ‚stau’ acasa sa am grija de steluta mea. Asta-i intrebare de om fara copii sau de parinte ‚in timpul liber’.

Da, e multa rutina. Multa munca fizica, repetitiva, multa oboseala. Progresele nu-s peste noapte si, pentru cine nu le traieste din primul rand, n-au deloc amplitudinea pe care o simt eu. Ha, isi tine capul singura! Maaaare branza! Pfff, se rostogoleste pe burta... Si-ar trebui sa cad in extaz?! A facut un singur caca, de o consistenta standard? Femeie, asta te face pe tine fericita??? Lumea ta a ajuns sa fie chiar atat de mica?

Dar unde tu vezi un copil care sa hraneste cu lapte de la pieptul mamei, eu vad un puiut care-si construieste sistemul imunitar si isi consolideaza increderea in sine. Pentru ca alaptarea la cerere raspunde prompt si neconditionat nevoii de hrana, de hidratare, de sanatate, de protectie, de apartenenta a puiului de om. Cand imi tin steluta la san, ma cucereste fara drept de apel cu privirea ei limpede si curioasa, cu pleoapele ei moi inainte de somn, cu manuta calda care mi se intinde peste piept, intr-o imbratisare mai completa decat imi poate da un adult cu maini suficient de lungi ca sa ma cuprinda.

Desi munca sisifica de a curata scaunul de masa si un sfert din bucatarie dupa pranz iti pare o sceneta de teatru absurd, eu stiu ca mancarea pe care am oferit-o a hranit nu numai trupul, ci si mintea. Fiecare masa e o lectie deschisa de fizica – compresia solidelor terciuite intre degete, viteza cu care circula sunetul facut de un mar bine copt storcindu-se de gresie, relatia dintre masa unei stafide si acceleratia gravitationala la care este aceasta supusa prin comparatie cu o jumatate de pruna zemoasa. Mancarea e prilej de atat de multe trairi senzoriale – nu e doar gust, e miros, textura, temperatura, aroma. Libertatea de a explora in fel si chip, inclusiv libertatea de a decide ce si cat mananca sunt experiente si amintiri care sper sa-i fie de folos in a-si construi o relatie sanatoasa cu mancarea. Ce e atunci cand isi face masti cosmetice din mancare? Aaaa... copilarie?

Ceea ce pare un copil limitat la un set de miscari repetitive, plictisitor de urmarit, este un pui de om care invata si exerseaza intens coordonarea ochi-mana, aprecierea distantelor, gestionarea prizei a trei obiecte simultan. Apreciez ca pe un privilegiu lungile momente in care e complet absorbita in bagatul si scosul pieselor de puzzle dintr-o cutie de carton – ii urmaresc expresia serioasa, concentrata, uimirea in fata fiecarei combinatii unice de forme pe care le iau obiectele in cutie, o vad cum isi pune intrebari, cum scotoceste si intoarce pe toate partile pana invata si intelege de lucrurile sunt asa cum sunt.

Desi ‚stau’ acasa 24 din 24 de ore, regret ca nu am suficient timp sa stau intr-un colt si sa o observ mai mult decat imi permite acum programul din care nu pot scoate cu nici un chip schimbatul de haine, schimbatul de scutec, imbracatul, gatitul, hranitul, adormitul si vegheatul la somn. E asa extraordinar sa o vad invatand – pentru ca isi ia ‚joaca’ extrem de serios si fiecare gest, fiecare ridicat din spranceana, fiecare privire iscoditoare e o intrebare careia ii cauta raspuns. E o varsta magica la care absoarbe orice informatie din pura dorinta de a sti.

Pentru fiecare durere de spate, fiecare noapte in care dorm nemiscata, pentru fiecare tura de transpirat la imbracat o persoana si jumatate pentru iesit afara, pentru fiecare explozie de spanac si perisoare de sub scaunul de masa, pentru fiecare „nu mai poooot” si „sa vina cineva sa mi-o ia 5 minute din fata ochiloooor” primesc o ceafa moale si calda, transpirata de pasiunea pentru lapte; un copilas care miroase a viata proaspata in fiecare dimineata; un suflet care ma onoreaza cu increderea cu care se sprijina pe mine ori de cate ori are nevoie. Primesc o oglinda miraculoasa in care ma vad tanara, inepuizabila si frumoasa.

Asadar nu, nu m-am plictisit. Privesc un puiut cum devine om si cum ma face si pe mine un om mai bun. Tu cu ce te lauzi pe ultimii doi ani?

Eu cu cine nasc ?!?

Pentru ca suntem experte in a trece prin furcile caudine suflete si trupuri de barbati, dupa ce-am rezolvat importanta sarcina a alegerii partenerului ideal pentru pruncul perfect ne punem pe cautat – poate cu chiar mai mare exigenta – medicul cu care sa nastem.

Am cazut si eu in aceeasi capcana. Cea a selectarii medicului cu mixul optim de experienta, disponibilitate ca timp, tarife, deschidere la nou, intelegere fata de hachitele butoiului de hormoni ambulant care eram. N-am fost extrem de incantata de medicul ales, mai ales dupa primele doua vizite la cabinetul lui privat, dar parca am fost prinsa intr-o vraja a unei monogamii prost plasate si am continuat sa merg la el pentru supravegherea sarcinii, mai ales ca totul mergea ca la carte pe dinauntrul meu.

Ca orice romanca get-beget, i-am pus intrebarea capitala – daca vine sa asiste la nastere. Raspunsul lui, chiar daca a fost conditionat de posibilitatea de a naste in timpul sarbatorilor de iarna, m-a multumit suficient incat sa trec cu vederea ca scoteam informatiile de la el cu un forceps imaginar. Stiam de la cursul Lamaze ca e bine sa fiu flexibila si sa nu ma cramponez de prezenta lui acolo, dar mi se parea ca m-as simti mult mai bine daca ar fi cu mine in Marele Moment.

Momentul cu pricina a venit si-a avut propriile pareri despre cum trebuie sa se desfasoare nasterea. Cand, dupa un travaliu nocturn acasa, m-am lasat convinsa sa plec spre maternitate, sotul a luat cu noi scrisorile medicale – cateva foi in care era descrisa evolutia sarcinii, prezentatia copilului, dimensiunea estimata – informatii pe care le credeam vitale atat pentru medicul „meu”, spre improspatarea memoriei, cat si oricui ar fi facut parte din echipa de nastere, in lipsa lui.

N-a cerut nimeni informatiile respective. Nici medicul meu – despre care am aflat ca e de garda, nici celelalte cadre medicale care m-au asistat.  Deja obosita de nesomn si de setea cumplita pe care am rabdat-o ore intregi, nici prin cap nu-mi trecea sa intreb unde e medicul meu, de ce a intrat in sala de nasteri si, vazandu-ma de la 3 metri, a plecat fara sa spuna nimanui nimic. Am ascultat cum am putut mai bine indicatiile moasei si ale medicului rezident, n-am protestat nici o secunda cand am auzit de ‚oxistine’ si nu mi-a dat prin gand sa ma revolt cand rezidentul m-a ajutat putin, „cu coatele in burta”. Tot ce imi doream era sa nasc si sa dorm.

Dupa ce-am nascut si mi-am revenit din oboseala, am aflat cum au stat lucrurile. Medicul caruia i-am fost fidela timp de aproape 9 luni a intrat in sala de nasteri si nu m-a recunoscut. Evident, eram usor desfigurata si ma prezentam in fata lui intr-un unghi putin diferit fata de consultatiile la cabinet, deci e de inteles ca figura mea nu i-a spus nimic. Numele, in schimb, i-ar fi putut spune ceva. Daca ar fi intrebat. Dar n-a facut-o. Scrisorile medicale aduse cu atata grija n-au fost solicitate de nimeni, desi rezidentul ne-a certat pentru ca am mers la spital intr-un stadiu atat de avansat al travaliului. Zicea ceva de pericolul de a fi cordonul ombilical infasurat in jurul gatului copilului – dar nu s-a obosit nimeni sa faca vreun ecograf sau vreun alt fel de control ori monitorizare, cu exceptia ritmului cardiac al bebelinei.

Una peste alta, sunt fericita cu modul in care au decurs lucrurile. Medicul rezident cu care am nascut m-a impresionat – chiar in stadiul acela de oboseala crunta in care eram – prin tonul calm si atat de uman si apropiat cu care mi-a vorbit tot timpul cat a stat cu mine. A fost atent, prezent, rabdator, evident interesat ca nasterea de care era responsabil sa decurga cat mai bine posibil. Mi-a explicat ce se intampla atat in timpul nasterii, cat si al coaserii epiziotomiei. A venit in salon sa ma vada la cateva ore dupa, si in fiecare zi din cele 3 de spitalizare. Tot respectul pentru implicarea de care a dat dovada!

Asadar, din punctul meu de vedere, cata vreme sarcina decurge normal si controalele nu indica nici un risc de prezentatie dificila a copilului, nu e important cu cine nasti. Iar rezidentii – acesti „paria” in ochii medicilor confirmati, cat si ai gravidelor – se pot dovedi mai atenti, mai interesati si mai putin rutinati in interactiunea cu femeia pe cale sa dea nastere unei noi vieti. Pana la urma, toate stim instinctiv sa nastem, avem nevoie doar de putina asistenta specializata.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2015/02/eu-cu-cine-nasc/

Varsta perfecta pentru a face copii

Daca ești femeie si te grabesti sa faci copii doar pentru a nu ajunge “la o varsta”, ghici ce! Lupta cu ceasul biologic e pierduta inca dinainte sa naști, pentru ca marea majoritate a ovulelor tale se formeaza si mor pe când ești inca in burta mamei. Așa ca ai face bine sa le cheltui cu chibzuință pe cele ce ți-a mai rămas.

Cand corpul tau e in plina putere a tinereții, e foarte posibil ca mintea sa fie inca intr-o dulce adolescenta târzie. Ai de savurat pe indelete victoriile rebeliunii impotriva asupritoarei si obtuzei generatii a parintilor: abia ce ai terminat cu școala, ți-ai castigat independenta financiara si te poți afișa sfidatoare cu o relație delicioasa tocmai prin faptul ca nu se grăbește nimeni sa o oficializeze. Sunt anii in care vrei si trebuie sa te distrezi pana dimineața, sa fii spontana cu plecările subite in weekenduri in capitalele de pe Dunăre sau să-ți imortalizezi cocktailul de sentimente in exces prin sesiuni îndelungi de tatuat. Un copil nu numai ca ar sta intre tine si lumea ademenitoare, dar te-ar împiedica si sa trăiești suficient ca sa începi sa te definesti ca adult adevarat.

Pe la 28-30 de ani ești la vârsta perfecta pentru a face un copil. Daca pana acum nu te-ai distrat in fel si chip, nu e un motiv de amânare, pentru ca pur si simplu nu ai stofa de party animal. Ai o cariera pe curba ascendenta – nu mai ești începătoarea disperata sa obțină cu orice preț primul job, dar probabil nici suficient de sus in ierarhie încât sa nu ai forta de a recupera eficient cei câțiva pasi in spate la care vei fi silita după concediul petrecut cu copilul. Ai experienta a cel puțin unei relații serioase, așa ca știi cu cine sa faci echipa in proiectul asta pe viață. Mai ai, probabil, părinți suficient de tineri pensionari, ca sa te mai ajute uneori. Dar, ce e cel mai important, e varsta perfecta la care sa te bucuri pe îndelete de primul copil si sa ai timp să-l faci si pe al doilea. Bag mana in foc pana la cot ca o să-ți mai dorești un pui, după ce primul te învața despre dragostea de mama.

Daca ești suficient de matura să-ți pui întrebări despre cum îți va schimba un copil viata, ar trebui sa te întrebi si cum ai vrea tu sa o modelezi pe a lui. Daca răspunzi cu “vreau să-i dau ce e mai bun din mine”, dă-i cei in jur de 30 de ani ai tai. De ce? Pentru ca sa poți fii inca in stare sa câștigi un salariu când va avea mai mare nevoie să-i susții financiar educația; pentru ca tu si tatăl lui sa fiți inca departe de izolarea sociala pe care o aduce, inevitabil, pensionarea. Pentru ca starea de sanatate sa nu trebuiască întreținută cu pumnul de medicamente, iar flexibilitatea in gândire, puterea de învățare si capacitatea de adaptare sa nu se fi atrofiat.

Pe lângă ca eram cu un partener nepotrivit, pe la 26 de ani eram convinsa ca un copil înseamnă tinerete pierduta. Acum, ca urmează sa serbez 35 cu o fetiță trecută de prima ei aniversare, cred cu toată convingerea ca fiecare an dat de la mine e un an castigat împreună cu ea. Si, chiar daca mai cred cu tărie ca împlinirea pe care o aduce un copil este secretul tinereții fara bătrânețe, regret ca nu mai am timpul necesar pentru al doilea. Așa ca îmi doresc fierbinte sa fiu trup si suflet lângă fiica mea atunci când va avea primul ei pui.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/12/varsta-perfecta-pentru-a-face-copii/

Cum si de ce sa ne iubim copiii neconditionat

Cei care-si iubesc copiii “cel mai mult atunci cand…” ar fi bine sa inspire adanc inainte de a incepe cartea “Parenting neconditionat” si sa faca totul pentru a citi cu o minte deschisa. Pentru ca domnul Alfie Kohn vine cu un concept care pare atat de inofensiv, dar care taie fara drept de apel cele doua sfori manipulatoare ale iubirii parintesti de sub semnul lui “daca” – pedeapsa si recompensa. Ce ramane dupa ce marioneta a fost desprinsa de maestrul papusar? Un cuplu in care copilul este recunoscut de la bun inceput ca om liber si demn de respect, iar parintele renunta la dozarea farmaceutica a dragostei per obiectiv indeplinit de catre copil.

De parca n-ar fi destul de frustrant ca propovaduieste o notiune care, la prima vedere, are un pronuntat caracter sectant – dragostea neconditionata, Kohn incepe printr-o lunga demontare a notiunilor pe care le-am mostenit, si pe care unii si le-au asumat fara sa le treaca prin filtrul propriu, si anume cele ale iubirii conditionate. Si, in loc sa dea direct reteta sigura si universal valabila a celei neconditionate, impreuna cu regulile de utilizare, incepe o demonstratie uluitoare a faptului ca pedeaspsa si recompensa sunt – soc si groaza! – doua fete ale aceleeasi monede.

La prima vedere, pedepsele – fizice sau verbale – par cea mai cruda si umilitoare forma de conditionare a afectiunii parintesti. Copilul se conformeaza cerintelor nu pentru ca este ‘cuminte’, nu pentru ca e liber sa se exprime, ci de frica. Perseverenta intr-un asemenea stil de parenting determina escaladarea ostilitatilor pe masura ce copilul creste, invata stratageme prin care evita sa fie prins in offsaid si devine tot mai abil in disimulare.

Daca efectele pedespei sunt usor de inteles de orice spirit pacifist si tolerant, cei care isi exprima dragostea conditionata prin oferirea de recompense vor avea surpriza extrem de neplacuta sa afle ca si tactica lor e la fel de daunatoare pe termen lung. Recompensarea comportamentelor incurajate ii fura copilului dreptul si sansa de a si le insusi pentru ca ii fac placere si pentru ca sunt in acord cu propriile valori. Finalitatea oricarei actiuni va fi, in mod gresit, recompensa, iar lipsa acesteia se traduce prin demotivare si abandonarea rapida a unui comportament-reflex. Mai limpede spus, odata ce nu mai primeste un ursulet de jeleu pentru fiecare strofa recitata, copilul abadoneaza cartea intr-un colt din care nu mai are nici un motiv real sa o recupereze.

Dragostea conditionata are la baza prezumptia prapastioasa ca, oferindu-li-se ocazia de a se manifesta liber, copiii au inclinatia perversa de a se comporta indezirabil. Ceea ce este o presupunere nu numai lipsita de respect – care trateaza copiii ca pe o specie subumana ce trebuie dresata, ci si lipsita de increderea in puterea propriului exemplu. Dragostea conditionata opereaza cu instrumente care dau randament pe termen scurt – “bine, o sa mananc broccoli, daca numai asa primesc felia de prajitura”, dar deformeaza pe termen lung – “ma astept sa primesc ceva bun de fiecare data cand iti fac pe plac”. Manipuland prin orice mix intre pedeapsa si recompensa, se pot obtine comportamente-reflex, care nu reflecta deloc ceea ce simte si gandeste copilul, ci salveaza aparente.

Cel mai grav pacat al iubirii parintesti conditionate este acela ca-i demonstreaza in mod repetat copilului ca trebuie sa se gandeasca intotdeauna la el. La ce altceva ar putea sa se gandeasca in cele 5 minute cat sta in “coltul pentru time-out”? La cat de suparat e tatal care l-a surprins desenand cu carioca pe peretii din living sau la cat de nedreptatit se simte pentru ca a fost pedepsit? La cum se simte copilul tocmai paruit atunci cand ii cere iertare sau la pachetul de napolitane promis de parinte pentru ca a demonstrate ca stie care sunt cuvintele care-i castiga dreptul la o recompensa?

Bun, si daca iubirea cu conditii nu formeaza, ci deformeaza, ce-i de facut? Ramanem neputinciosi? Dezarmati? Vestea extraordinar de buna e, de fapt, doua: 1) ca-n relatia cu propriii copii n-avem nevoie de arme si 2) ca dragostea neconditionata este mai puternica decat orice. Suna lejer utopic si hippiot, dar, de fapt, se rezuma la “ceea ce nu-ti place, altuia nu-i face”.  Alfie Kohn ne da cateva idei de bun simt si usor de pus in practica despre cum putem sa ne demonstram iubirea neconditionata. Cele mai importante dintre ele sunt empatia, reconsiderarea asteptarilor, respectul, sinceritatea, capacitatea de a vorbi mai putin si de a asculta mai mult, flexibilitatea, rabdarea. Si da, chiar functioneaza: pentru ca exemplifica in mod concret si repetat cateva valori fundamentale pe care copilul si le va putea insusi pentru a deveni omul frumos si integru pe care vrei sa-l cresti.

Numai pentru ca suna atat de frumos nu inseamna ca parinteala neconditionata e floare la ureche. In primul rand, pentru ca suntem produsul unei educatii conditionate, iar vechile obiceiuri sunt greu de lepadat. In al doilea rand, pentru ca puii de om au darul de a chestiona, de a verifica, de a se impotrivi, de a avea propriile planuri. Adică toate calitățile care, uneori, ne scot din minți. Dar dragostea fara limite si fara pauze funcționează perfect chiar si in aceste cazuri, pentru ca e o atitudine consecventa. In plus, e in permanenta însoțită de rațiune, de explicații, de argumente, de puterea exemplului personal, de experiente in care părintele este alaturi de copilul sau, nu deasupra sa.

“Daruind vei dobândi” – zice cam orice carte de căpătâi a oricărei religii din lume. Demonstrația clara si imediata a iubirii parintesti neconditionate este ca, fiind mana sparta in dragostea fata de puii noștri, ii vedem crescând pentru a deveni oameni in toată puterea, cu coloana vertebrala si cu inima capabila de cel puțin tot atata iubire. Ce-am putea dori mai mult?

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/12/cum-si-de-ce-sa-ne-iubim-copiii-neconditionat/

Stimati producatori de articole pentru copii

Alo, sunteți Fabrica de Hăinuțe pentru Bebeluși? Buna ziua, vreau si eu sa stiu daca aveți in colecția de anul asta salopete cu telecomanda si body-uri cu comanda vocala. Cum adică îmi arde de glume? Mie? Dar pantalonasii aia cu elastic îngust si strâmt in dușmănie pe care ii vindeți ce-s? Va zic eu: o gluma sinistra! Posibil sa nu fi aflat inca, dar bebelușii sunt așa, ca niste sarmale rasucite, dar neimpachetate la capete. Nu le trebuie decat o mica apasare pe burtica si-si revărsa conținutul pe ambele parti. Si voi visați elastice pentru talie?! Si gulerasele… Of, Dumnezeule, prichindeii ăștia au gatul la fel de lung ca un om de zapada, ce le trebuie lor gulerașe? Bagati-va, dom’le, mintile-n cap si dati-mi hăinuțe comode si practice, cu capse pe unde trebuie si fara etichete, ca oricum le tai cum ajung acasă.

Alo? Va rog să-mi faceți legătura la Departamentul de Design pentru Scaunele de Masa pentru Copii! Ah, sunt in pauza de masa… Nu-i nimic, aștept, sigur nu durează mult. Ce mare lucru, mănâncă si gata. Probabil așa se gândesc ca se întâmpla si cu omuleții care cred ca mâncarea e material didactic pentru orele de lucru manual. Pentru ca asta fac piticotii – framanta si îndeasă pireuri si fructe storcite prin toate cutele si crăpăturile posibile. Va spun drept, de când am scaunul asta de masa mi-am perfectionat abilitățile de prestidigitator. Ei na, ce cuvant! Sunt mama, nu retardata! Adevărul e ca, după ce am desfăcut atâtea curelușe, catarame, huse si tăvițe, pot evada cu ochii închiși din orice prinsoare. Dar cred ca va trebui sa scap din cămașă de forță, ca m-ați innebunit cu tot harnașamentul scaunului de la voi. Aflati de la mine: vrem suprafețe plane, unghiuri drepte, materiale lavabile sub jet de apa si cat mai puține complicații, ca faceți scaune de masa, nu șantiere arheologice!.. Poftim? Ce-i ala harnașament? 

Buna, as vrea sa comand un pătuț la dumneavoastră si va rog să-mi spuneți la ce greutate rezista salteaua pătuțului. Da, ma rog, salteaua si suportul ei. Cum adică la ce avem de gând să-l folosim? Pai acuma, sincer, daca tot sunteți deschis la interpretări… Eu si soțul meu suntem contorsionisti, adoram sa ne iubim in locuri strâmte si incomode si n-am vrea sa ne accidentam, ca nu ne mai primesc ăștia la circ. Alo? Aloooo!… Na, c-a-nchis. Lăsa, o sa alăptez in patul matrimonial, n-am nevoie de pat pentru bebe.Desi ce fain ne-am fi jucat dimineata, eu si mogâldeața, de-a “cine a dormit in pătuțul meu?’

Jucării inghitibile si contondente, cărucioare cu centuri prea scurte, hăinuțe mulate, cărți cu povesti ingrozitoare – toate par proiectate de o gasca exclusiv masculina de celibatari convinși, care n-au avut nici frați mai mici si, probabil, nici o copilărie prea senina. Daca ar fi sa va rupeți din timpul vostru prețios de mame, ce le-ați recomanda producătorilor de articole pentru copii?

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/09/stimati-producatori-de-articole-pentru-copii/

Minte de femeie, trup de mama

Care a fost primul lucru pe care am vrut sa-l vad imediat dupa cele doua liniute roz de pe testul de sarcina? O nastere. Hai, doua-trei… Vaginale, evident. Pentru ca, desi stiam de multa vreme ca bebelusii nu vin cu barza, tot nu ma puteam convinge ca pot iesi, rumeni si frumos copti, tot pe-acolo pe unde au intrat, in urma cu noua luni. In prima faza a documentarii mele voyeuristice, am cascat ochii maaaari, aproximativ la fel de mari ca gaurile pe unde apareau niste capete mici de omuleti. Apoi am strans tare-tare din genunchi, atat de tare ca, in acele momente, nu mi s-ar mai fi putut strecura printre ei nici macar o singura celula cu codita. Dar era prea tarziu pentru asemenea precautii.

Care au fost urmatoarele chestii pe care le-am vazut? Pai, un sezon lung de noua luni din ‘Transformers’ proiectat zilnic in oglinda. Pe langa burta tot mai evidenta, au fost o multime de mici transformari mai mult sau mai putin anticipate: preferinta subita pentru mese sanatoase atat ca si alegere a alimentelor, cat si din punct de vedere cantitativ; ten curat, fara urma de cosuri; podoaba capilara ce s-a hotarat brusc sa nu ma mai paraseasca, probabil de curioasa sa afle ce se intampla in ultimul episod; o gramada de apa cuprinsa de aceeasi curiozitate. 

Dincolo de modificarile previzibile aduse de sarcina si nastere, e un intreg univers de schimbari despre care credeam ca sunt doar folclor. Asta pana cand mi s-au intamplat cateva si mie. Nu pricepeam ce legatura are burta cu talpa piciorului si de ce atatea femei sustineau cu convingere ca nu le mai incap vechii pantofi nici la doi ani de la nastere. Nu pricep nici acum legatura, cert e ca nici eu nu-mi mai pot purta vechile incaltari. 

Maternitatea mi-a lasat creierul gol si sufletul plin, un trup pe alocuri de eterna virgina si o circulatie periferica atat de eficienta, de nu mi-am mai simtit picioarele reci de vreun an jumatate.

Pe langa faptul ca v-a marit inimile, pe voi cum v-a modelat maternitatea? Care sunt modificarile pe care le purtati ca pe niste decoratii si spre ce ati indrepta bagheta magica a schimbarii?

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/09/minte-de-femeie-trup-de-mama/