Cu siguranta stii cat de enervant e sa incerci sa scapi de un muc pe care l-ai facut biluta si care nu vrea sa se dezlipeasca de tine nicicum, scotandu-te din pepeni pentru ca ramane agatat ba de un deget, ba de altul.
Asa si vointa mea personala. Ca un muc de care nu pot sa scap. Dar manierele impun sa o fac.
Acuma, ar trebui sa detaliez ce inseamna "maniere". Un set de reguli si proceduri care sunt menite sa scoata din oameni untul inspumat. Direct. O intreaga lista de NU-uri, care face din oameni in toata firea soricei care merg in varful picioarelor - ca sa nu se auda tocurile in marea catedrala lucrativa; o nesfarsita filosofie care te face sa te gandesti daca hainele sunt in cromatica corporate, daca dunga pantalonilor e suficient de evidenta ca sa poti taia un mar cu ea, daca te duci sa-ti iei o cafea - pentru ca asta presupune ca trebuie sa-ti iei sacoul pe tine, sa deschizi-inchizi usa dupa tine in cea mai mare liniste plus cea mai mare viteza, sa topai silentios pana la parter, sa actionezi aparatul de cafea si sa te intorci rapid, preferabil fara sa versi ceva pe jos, si daca nu esti capabil de asta, solutia logica e sa-ti cumperi o cana mai mare, care te ajuta sa te misti mai eficient. Telefoanele sunt date pe minim, vocile sunt si ele ajustate, pronuntia munteneasca spiraleaza pe conexiunile telefonice, totul se vrea aseptic, profesionist, profitabil.
Partea interesanta e atunci cand ti se cere sa faci ceva si pici prost pentru ca ai avut prea multa initiativa. Pentru ca ai vrut sa dovedesti ca poti sa judeci cu capul din dotare, ca poti sa lucrezi independent, ca poti fi eficient, ca te-ai informat si esti capabil sa decizi care sunt persoanele pe care le implici in proiect - le arunci in bolul mixerului si inspumezi untul dupa modelul deja prezentat. Ei bine... nu e bine. Giiiizzaaaas, oameni buni, take a break.
Incerc sa fiu cuminte. Incerc sa fiu flexibila, adaptabila. Elastica. Devin un arc. O sa ajung curand la punctul de compresie maxima. Si cred ca atunci o sa-mi var mucul inapoi in nas. Pen'ca-i AL MEU.
miercuri, 20 mai 2009
marți, 12 mai 2009
small town review
In primul rand:
Traficul. Sunt cateva bulevarde sub 1 km lungime care au, pe alocuri, doua benzi pe sens. Mai sunt si semafoare. Dar parca toata lumea si-a luat permisul de conducere pentru atelaje motorizate de doi boi putere. Si unul la carma. Adica: oamenii se hotarasc ad-hoc, in cele mai nepotrivite locuri, sa vireze stanga-dreapta, de parca ar asculta orbeste de GPS-uri demente care le sugereaza, cu vocea aia de bolnav psihic, "virati brusc la dreapta". Oamenii opresc imprevizibil in intersectii - semaforizate sau nu; nu semnalizeaza - precis ca in orasul asta aerul poluat afecteaza mai tare instalatii electrice si conexiunile cerebrale, motiv pentru care nimeni nu-si declara intentiile conform prevederilor de bun simt din Codul Rutier. Dumnezeule, am o placere IMENSA sa claxonex luuuuung, cu ura, cu superioritate, cu o zdrobitoare experienta de sofer format intr-un oras care-si merita aceasta titulatura. Mi se apleaca de nenici care se tin cu ambele maini de volanul Daciei, de tantici care nu se asigura. Am cu o oglinda in minus fata de ei si cu vreo 2000 de puncte IQ in plus fata de toti locuitorii acestui pitoresc oras, legati snop.
In al doilea rand:
Accentul. Sau, nici macar accentul. Felul in care se vorbeste - in loc sa spuna, corect, "da-mi si mie", aici se poarta "da-mi si la mine". Traiasca particularitatile locale. Vocalele inmuiate promiscuu una in alta, ci-urile chinuite si sh-urile scurtate, de parca s-ar grabi undeva. Numai in trafic nu se grabeste nimeni. Decat daca sunt pietoni - aia care isi continua drumul ca-ntr-o defilare somnambulica - strada e doar a meaaaa... OMG, asta tine tot de capitolul unu, se pare ca am o rafuiala lunga, abia inceputa, cu capitolul asta.
In al treilea rand:
Orizonturile marginite de niste dealuri corect impadurite, de doar cateva sute de metri altitudine, dar de netrecut de gandurile unor oameni care au facut, totusi, studii superioare pe unde au apucat. Toti sunt fie infantili, fie limitati din fabricatie, sa nu prinda viteze de rationare mai mari decat cele cu care se circula pe banda intai, in marsarier. Mi se intampla in fiecare zi, de cateva ori pe zi, sa-i vad pe cei din jur clipind ca pestii - nu pricep nimic din ce le spun, desi vorbesc cea mai corecta limba romana.
Aseara am iesit sa-mi iau tigari. Am facut 24 km pentru asta - pentru ca am simtit nevoia imperioasa de a calca acceleratia. Muuuuult prea scurt drumul. Si faptul ca am iesit pentru o plimbare nocturna nu inseamna nicidecum ca incep sa ma imprietenesc cu acest oras. Desi asta am crezut, pentru o secunda. Inseamna foarte clar ca mi-e dor de imparatia mea, in care am domnit suveran si incontestabil in toate orele de noapte in care am desenat raze sinuoase de aproximativ 100 km in jurul Clujului.
Si cum sa ma imprietenesc cu orasul asta? Ieri un idiot de taximetrist mi-a taiat calea, doar ca sa aiba satisfactia suprema de a vedea o femeie franand. S-a gasit sa ma intrebe daca "asta e strada Zefirului". Am coborat geamul cu rabdare, pastrandu-mi o mina pocaita, si i-am raspuns "de unde pula sa stiu? e treaba mea????" Omul si-a bagat coada intre picioare cu o viteza uluitoare, a plecat maraind numai el stie ce. Plus: am intrat intr-un magazin Cosmote, sa intreb de oferta. Un pustan - cred ca are nevoie de acordul parintilor pentru a putea lucra - statea ochi in ochi cu o domnita coplesita de o pubertate exploziva in dreptul bustului. M-am fatait. Am dat o tura. M-am intors spre el: vreau oferta dumneavoastra pentru cartele. Mi-a aratat cu degetul peste tejghea si a intors ochii inapoi spre splendoarea aia care ii invada spatiul de lucru. "Chiar asa? Cu degetul? Esti cumva angajat de concurenta Cosmote?" Omuletul a ramas scurtcircuitat - nu se astepta ca cineva sa protesteze.
Oamenii nu spun "te rog" si "multumesc". Tine de cei 7 ani de-acasa. As zice ca astia au inceput cu totii scoala la 5 ani. Si au abandonat la 6.
Traficul. Sunt cateva bulevarde sub 1 km lungime care au, pe alocuri, doua benzi pe sens. Mai sunt si semafoare. Dar parca toata lumea si-a luat permisul de conducere pentru atelaje motorizate de doi boi putere. Si unul la carma. Adica: oamenii se hotarasc ad-hoc, in cele mai nepotrivite locuri, sa vireze stanga-dreapta, de parca ar asculta orbeste de GPS-uri demente care le sugereaza, cu vocea aia de bolnav psihic, "virati brusc la dreapta". Oamenii opresc imprevizibil in intersectii - semaforizate sau nu; nu semnalizeaza - precis ca in orasul asta aerul poluat afecteaza mai tare instalatii electrice si conexiunile cerebrale, motiv pentru care nimeni nu-si declara intentiile conform prevederilor de bun simt din Codul Rutier. Dumnezeule, am o placere IMENSA sa claxonex luuuuung, cu ura, cu superioritate, cu o zdrobitoare experienta de sofer format intr-un oras care-si merita aceasta titulatura. Mi se apleaca de nenici care se tin cu ambele maini de volanul Daciei, de tantici care nu se asigura. Am cu o oglinda in minus fata de ei si cu vreo 2000 de puncte IQ in plus fata de toti locuitorii acestui pitoresc oras, legati snop.
In al doilea rand:
Accentul. Sau, nici macar accentul. Felul in care se vorbeste - in loc sa spuna, corect, "da-mi si mie", aici se poarta "da-mi si la mine". Traiasca particularitatile locale. Vocalele inmuiate promiscuu una in alta, ci-urile chinuite si sh-urile scurtate, de parca s-ar grabi undeva. Numai in trafic nu se grabeste nimeni. Decat daca sunt pietoni - aia care isi continua drumul ca-ntr-o defilare somnambulica - strada e doar a meaaaa... OMG, asta tine tot de capitolul unu, se pare ca am o rafuiala lunga, abia inceputa, cu capitolul asta.
In al treilea rand:
Orizonturile marginite de niste dealuri corect impadurite, de doar cateva sute de metri altitudine, dar de netrecut de gandurile unor oameni care au facut, totusi, studii superioare pe unde au apucat. Toti sunt fie infantili, fie limitati din fabricatie, sa nu prinda viteze de rationare mai mari decat cele cu care se circula pe banda intai, in marsarier. Mi se intampla in fiecare zi, de cateva ori pe zi, sa-i vad pe cei din jur clipind ca pestii - nu pricep nimic din ce le spun, desi vorbesc cea mai corecta limba romana.
Aseara am iesit sa-mi iau tigari. Am facut 24 km pentru asta - pentru ca am simtit nevoia imperioasa de a calca acceleratia. Muuuuult prea scurt drumul. Si faptul ca am iesit pentru o plimbare nocturna nu inseamna nicidecum ca incep sa ma imprietenesc cu acest oras. Desi asta am crezut, pentru o secunda. Inseamna foarte clar ca mi-e dor de imparatia mea, in care am domnit suveran si incontestabil in toate orele de noapte in care am desenat raze sinuoase de aproximativ 100 km in jurul Clujului.
Si cum sa ma imprietenesc cu orasul asta? Ieri un idiot de taximetrist mi-a taiat calea, doar ca sa aiba satisfactia suprema de a vedea o femeie franand. S-a gasit sa ma intrebe daca "asta e strada Zefirului". Am coborat geamul cu rabdare, pastrandu-mi o mina pocaita, si i-am raspuns "de unde pula sa stiu? e treaba mea????" Omul si-a bagat coada intre picioare cu o viteza uluitoare, a plecat maraind numai el stie ce. Plus: am intrat intr-un magazin Cosmote, sa intreb de oferta. Un pustan - cred ca are nevoie de acordul parintilor pentru a putea lucra - statea ochi in ochi cu o domnita coplesita de o pubertate exploziva in dreptul bustului. M-am fatait. Am dat o tura. M-am intors spre el: vreau oferta dumneavoastra pentru cartele. Mi-a aratat cu degetul peste tejghea si a intors ochii inapoi spre splendoarea aia care ii invada spatiul de lucru. "Chiar asa? Cu degetul? Esti cumva angajat de concurenta Cosmote?" Omuletul a ramas scurtcircuitat - nu se astepta ca cineva sa protesteze.
Oamenii nu spun "te rog" si "multumesc". Tine de cei 7 ani de-acasa. As zice ca astia au inceput cu totii scoala la 5 ani. Si au abandonat la 6.
joi, 7 mai 2009
contorsio
Inima mea sta cu picioarele larg desfacute. Unul pe o planeta, celalalt - pe alta.
Iar tu esti undeva intre. Deloc orgasmic. Ba chiar dimpotriva.
Ce talent incredibil pot sa am. Sa iau decizii care sunt, de fapt, consecintele unor stari de fapt pe care nu le pot controla sau influenta. Sa exult la noptile cu tine, pana cand bucuria ma umple pana la refuz, alungand cuvintele. Sa ma suspend in zilele fara tine, sa ma aman, sa ma pun pe 'stop-cadru'. Sa ma comport ca o Elvetie - neutra si impartiala - cand as vrea sa fiu Imperiul Roman in zilele lui de glorie, cuceritor si asimilant.
Ce talent pot sa am... Sa-ti duc dorul la cap si la trup si la suflet, din toti rarunchii. Si cand te vad, sa pastrez distanta, pentru ca stiu ca o abatere de 1 cm peste spatiul regulamentar m-ar face greu de dezlipit de tine. Si cand ramanem in doi, sa fiu atat de coplesita de asta, incat sa-mi adun energia si curajul pentru a te atinge, descarcandu-ma. Sa fiu atat de obisnuita sa dorm singura, incat sa nu stiu sa vin noaptea, prin somn, langa tine, ca sa ma iei in brate in felul acela pe care mi l-am dorit maxim tot timpul.
Oh, dar tu ce talent ai... Sa-mi lasi fix atata spatiu si timp cat am nevoie pentru a incepe sa-mi ordonez cat de cat creierul, pentru a putea sa ma exprim in felul meu sacadat. Sa ma faci sa ma simt atat de libera, cand sunt atatea piedici. Sa-mi poti urmari gandurile, tacerile, povestile intr-un fel atat de rar.
We are acrobats looking for balance. Ma-ntreb daca vom castiga la concursul pe echipe sau doar la cel individual.
Iar tu esti undeva intre. Deloc orgasmic. Ba chiar dimpotriva.
Ce talent incredibil pot sa am. Sa iau decizii care sunt, de fapt, consecintele unor stari de fapt pe care nu le pot controla sau influenta. Sa exult la noptile cu tine, pana cand bucuria ma umple pana la refuz, alungand cuvintele. Sa ma suspend in zilele fara tine, sa ma aman, sa ma pun pe 'stop-cadru'. Sa ma comport ca o Elvetie - neutra si impartiala - cand as vrea sa fiu Imperiul Roman in zilele lui de glorie, cuceritor si asimilant.
Ce talent pot sa am... Sa-ti duc dorul la cap si la trup si la suflet, din toti rarunchii. Si cand te vad, sa pastrez distanta, pentru ca stiu ca o abatere de 1 cm peste spatiul regulamentar m-ar face greu de dezlipit de tine. Si cand ramanem in doi, sa fiu atat de coplesita de asta, incat sa-mi adun energia si curajul pentru a te atinge, descarcandu-ma. Sa fiu atat de obisnuita sa dorm singura, incat sa nu stiu sa vin noaptea, prin somn, langa tine, ca sa ma iei in brate in felul acela pe care mi l-am dorit maxim tot timpul.
Oh, dar tu ce talent ai... Sa-mi lasi fix atata spatiu si timp cat am nevoie pentru a incepe sa-mi ordonez cat de cat creierul, pentru a putea sa ma exprim in felul meu sacadat. Sa ma faci sa ma simt atat de libera, cand sunt atatea piedici. Sa-mi poti urmari gandurile, tacerile, povestile intr-un fel atat de rar.
We are acrobats looking for balance. Ma-ntreb daca vom castiga la concursul pe echipe sau doar la cel individual.
luni, 4 mai 2009
scrisori de proscris (1)
Draga Jurnalule,
Sunt un deportat privilegiat. Sunt inchisa dupa mai multe bule concentrice de sticla atat de subtire si curata, incat nici nu se vede. Ma-ntreb cat o sa reziste urletului care mi se aduna, incet, dar sigur, in gat.
Asadar, daca tot nu ma am decat pe mine si tinichelele de coada - din punctul de vedere al oricui altcuiva, respectivele tare au ramas departe, dar, in realitate, distanta dintre mine si ele nu e decat una geografica, pentru ca m-au urmarit cu o fidelitate pe care n-o va avea nici un om... asadar, daca tot sunt eu cu problemele mele, printre straini... n-am altceva mai bun de facut decat sa-mi plang de mila pe umarul stang, pe umarul drept, alternativ, pana cand imi induc reumatismul. Sau o alta boala grava, care sa-mi asigure un concediu medical recuperator.
Imi lipsesc asa:
Noptile. Noptile in care urcam in masina, la ore tarzii, ca sa bat kilometri intregi pana in locuri stiute de mine, numai si numai ca sa vad stelele si luna. Luna aia cu care am incheiat un pact gretos de patetic - oriunde o sa merg, tu o sa vii cu mine. Libertatea de a haladui cu orele prin noapte, stiind ca nu ma trezesc la ore proletar-sclavagiste. Timpul pe care mi-l acordam mie. Pentru joaca.
Locurile. Cafeaua din OMV Dej, virajul de pe Piatra Craiului, marginea de lume prin care circulam, inspre Reghin, traiectoria de bumerang spre Zalau. Orice destinatie de pelerinaj in cautarea gandurilor sau in scopul alungarii lor, dupa caz.
Oamenii. Putini. Mi-e in continuare suficienta o singura mana pentru asta. Dar e vorba de mana dreapta. Cea mai importanta. Cele cateva suflete incredibil de rabdatoare care mi-au stat alaturi - si care o fac in continuare - cu o constanta care m-a facut uneori sa cred ca nu merit atata preaplin.
Joaca. Dar despre asta mi-e prea greu sa vorbesc acum.
Nu stiu cat are sa dureze povestea asta. Mi-e teama ca exilul asta o sa ma afecteze intr-un fel dizgratios. Ca dorul si instrainarea o sa-mi marcheze geologia fetei si ca o sa port fix in frunte semnele alunecarilor de teren ce au loc perfect sincronizat cu clivajul rabdarii, al increderii si al rabdarii - care se petrec pe dinauntru.
Evident, o sa zici ca-s iresponsabila si infantila si obositoare. Pentru ca nu stiu sa apreciez norocul care a dat peste mine. Ai dreptate. Numai ca inca nu mi se poate face bine cu de-a sila.
Sunt un deportat privilegiat. Sunt inchisa dupa mai multe bule concentrice de sticla atat de subtire si curata, incat nici nu se vede. Ma-ntreb cat o sa reziste urletului care mi se aduna, incet, dar sigur, in gat.
Asadar, daca tot nu ma am decat pe mine si tinichelele de coada - din punctul de vedere al oricui altcuiva, respectivele tare au ramas departe, dar, in realitate, distanta dintre mine si ele nu e decat una geografica, pentru ca m-au urmarit cu o fidelitate pe care n-o va avea nici un om... asadar, daca tot sunt eu cu problemele mele, printre straini... n-am altceva mai bun de facut decat sa-mi plang de mila pe umarul stang, pe umarul drept, alternativ, pana cand imi induc reumatismul. Sau o alta boala grava, care sa-mi asigure un concediu medical recuperator.
Imi lipsesc asa:
Noptile. Noptile in care urcam in masina, la ore tarzii, ca sa bat kilometri intregi pana in locuri stiute de mine, numai si numai ca sa vad stelele si luna. Luna aia cu care am incheiat un pact gretos de patetic - oriunde o sa merg, tu o sa vii cu mine. Libertatea de a haladui cu orele prin noapte, stiind ca nu ma trezesc la ore proletar-sclavagiste. Timpul pe care mi-l acordam mie. Pentru joaca.
Locurile. Cafeaua din OMV Dej, virajul de pe Piatra Craiului, marginea de lume prin care circulam, inspre Reghin, traiectoria de bumerang spre Zalau. Orice destinatie de pelerinaj in cautarea gandurilor sau in scopul alungarii lor, dupa caz.
Oamenii. Putini. Mi-e in continuare suficienta o singura mana pentru asta. Dar e vorba de mana dreapta. Cea mai importanta. Cele cateva suflete incredibil de rabdatoare care mi-au stat alaturi - si care o fac in continuare - cu o constanta care m-a facut uneori sa cred ca nu merit atata preaplin.
Joaca. Dar despre asta mi-e prea greu sa vorbesc acum.
Nu stiu cat are sa dureze povestea asta. Mi-e teama ca exilul asta o sa ma afecteze intr-un fel dizgratios. Ca dorul si instrainarea o sa-mi marcheze geologia fetei si ca o sa port fix in frunte semnele alunecarilor de teren ce au loc perfect sincronizat cu clivajul rabdarii, al increderii si al rabdarii - care se petrec pe dinauntru.
Evident, o sa zici ca-s iresponsabila si infantila si obositoare. Pentru ca nu stiu sa apreciez norocul care a dat peste mine. Ai dreptate. Numai ca inca nu mi se poate face bine cu de-a sila.
duminică, 3 mai 2009
sectantii din birouri
Stiu foarte clar ca, pe vremea cand generatia mea descoperea Sandra Brown, eu aprofundam Sven Hassel. Visam sa particip la Camel Trophy cand nici macar nu aveam permis. Stiam de avioane cu geometrie variabila, ascultam BBC in timpul razboiului din Kosovo si ma vedeam reporter de razboi. Si nu-s vreun hermafrodit sau transexual. Pur si simplu am alte pasiuni.
Asa stand lucrurile, cred ca ti-e clar ca nu m-am visat niciodata imbracata in deux piece. Nu e fantezia mea sa merg la birou tapata, tacanind din tocurile pantofilor care au eticheta cu pretul uitata pe talpa chiar si cand s-au largit deja si sa ma incrunt cu importanta la oricine imi incalca taramul. Nu mi-am dorit niciodata sa domnesc de dupa un birou cu hartii si telefoane si ecrane LCD care sa impuna respect plebei. N-am visat sa fiu porcul tradator din Ferma Animalelor. N-am apucaturi de arivist si scara ierarhica nu-mi provoaca reflexul pavlovian de a ma catara pe ea. Nici orgolii de "mana dreapta a directorului", nici apucaturi de secretara la fel de importanta ca portarul si femeia de serviciu, nimic de genul asta. Fara taioare, fara posetute cochete, fara mailuri scrise cu greu, din cauza manichiurii care nu are voie sa se ciobeasca.
Nu mi-am dorit niciodata sa ies in fata, sa fiu in centrul atentiei, sa domin. Dar uite ca viata e mai tare ca filmul si am ajuns sa. Nu stiu cum sa ma comport. Nu stiu cum sa uzez de pozitie, cum sa folosesc puterea. Cum sa am coloana vertebrala flexibila selectiv si limba cu doua fete, una ascutita si una moale. E inuman de obositor sa incerc sa ma comport olimpian, ca o zeitate care leviteaza in scarba deasupra muritorilor nascuti pentru a fi exploatati pana la moarte, intr-o atmosfera halucinanta, in care oamenii aia traiesc cu impresia ca tot ce li se intampla e spre binele lor. Oricat de rau ar fi, de fapt.
Concret: fara telefon personal. Fara Internet in interes personal. Fara citit mailuri personale, fara gandit in interes personal. Personal???? E un cuvant care trebuie sters din vocabularul din creier. Schimbi tinuta, stilul vestimentar, mersul, glasul, tonalitatea, vocabularul, zambetul. Tot. Trebuie sa spui "pofta buna" si "sa va fie de bine" tuturor. Ceea ce e ok, am cei 7 ani de-acasa - de fapt, doar 6, ca m-am grabit la scoala ca sa devin tot mai inteligenta - dar... totusi. N-am chef sa urez tuturor "pofta buna". Vreau sa ma gandesc la ale mele. Sa-mi las privirea sa se opacizeze, in stilul retard mode si sa imi vad de mine. 30 de amarate de minute din ziua de lucru. Nu pot sa inteleg ce ii determina pe unii oameni - maturi, cu copii, cu facultati absolvite - sa vina zilnic la munca pentru a trai spaime multiple si pentru a raspunde intrebarilor cu barbii tremurand de frica. Nu pricep de ce faptul ca m-am oferit sa-i aduc o cafea - de la automat - unei tipe care mi-e subordonata ierharic a starnit o reactie care bate de departe stupoarea apostolilor din clipa in care Isus s-a apucat sa le spele picioarele.
Am intrat intr-un univers paralel. La nivel logic, pragmatic, economic eficient - inteleg. Reducerea costurilor, cresterea randamentului, toate alea. Dar aici se produc niste mutatii de comportament carora o sa le fac fata doar atata vreme cat tin eu pariul cu mine.
Si pariul asta e pe o perioada determinata. Asa ca o sa trag. Iar la sfarsit, o sa trag linie. Si o sa iau o decizie.
Stai pe-aproape. Asta e doar episodul pilot al thrillerului din viata mea.
Asa stand lucrurile, cred ca ti-e clar ca nu m-am visat niciodata imbracata in deux piece. Nu e fantezia mea sa merg la birou tapata, tacanind din tocurile pantofilor care au eticheta cu pretul uitata pe talpa chiar si cand s-au largit deja si sa ma incrunt cu importanta la oricine imi incalca taramul. Nu mi-am dorit niciodata sa domnesc de dupa un birou cu hartii si telefoane si ecrane LCD care sa impuna respect plebei. N-am visat sa fiu porcul tradator din Ferma Animalelor. N-am apucaturi de arivist si scara ierarhica nu-mi provoaca reflexul pavlovian de a ma catara pe ea. Nici orgolii de "mana dreapta a directorului", nici apucaturi de secretara la fel de importanta ca portarul si femeia de serviciu, nimic de genul asta. Fara taioare, fara posetute cochete, fara mailuri scrise cu greu, din cauza manichiurii care nu are voie sa se ciobeasca.
Nu mi-am dorit niciodata sa ies in fata, sa fiu in centrul atentiei, sa domin. Dar uite ca viata e mai tare ca filmul si am ajuns sa. Nu stiu cum sa ma comport. Nu stiu cum sa uzez de pozitie, cum sa folosesc puterea. Cum sa am coloana vertebrala flexibila selectiv si limba cu doua fete, una ascutita si una moale. E inuman de obositor sa incerc sa ma comport olimpian, ca o zeitate care leviteaza in scarba deasupra muritorilor nascuti pentru a fi exploatati pana la moarte, intr-o atmosfera halucinanta, in care oamenii aia traiesc cu impresia ca tot ce li se intampla e spre binele lor. Oricat de rau ar fi, de fapt.
Concret: fara telefon personal. Fara Internet in interes personal. Fara citit mailuri personale, fara gandit in interes personal. Personal???? E un cuvant care trebuie sters din vocabularul din creier. Schimbi tinuta, stilul vestimentar, mersul, glasul, tonalitatea, vocabularul, zambetul. Tot. Trebuie sa spui "pofta buna" si "sa va fie de bine" tuturor. Ceea ce e ok, am cei 7 ani de-acasa - de fapt, doar 6, ca m-am grabit la scoala ca sa devin tot mai inteligenta - dar... totusi. N-am chef sa urez tuturor "pofta buna". Vreau sa ma gandesc la ale mele. Sa-mi las privirea sa se opacizeze, in stilul retard mode si sa imi vad de mine. 30 de amarate de minute din ziua de lucru. Nu pot sa inteleg ce ii determina pe unii oameni - maturi, cu copii, cu facultati absolvite - sa vina zilnic la munca pentru a trai spaime multiple si pentru a raspunde intrebarilor cu barbii tremurand de frica. Nu pricep de ce faptul ca m-am oferit sa-i aduc o cafea - de la automat - unei tipe care mi-e subordonata ierharic a starnit o reactie care bate de departe stupoarea apostolilor din clipa in care Isus s-a apucat sa le spele picioarele.
Am intrat intr-un univers paralel. La nivel logic, pragmatic, economic eficient - inteleg. Reducerea costurilor, cresterea randamentului, toate alea. Dar aici se produc niste mutatii de comportament carora o sa le fac fata doar atata vreme cat tin eu pariul cu mine.
Si pariul asta e pe o perioada determinata. Asa ca o sa trag. Iar la sfarsit, o sa trag linie. Si o sa iau o decizie.
Stai pe-aproape. Asta e doar episodul pilot al thrillerului din viata mea.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)