Draga Jurnalule,
Sunt un deportat privilegiat. Sunt inchisa dupa mai multe bule concentrice de sticla atat de subtire si curata, incat nici nu se vede. Ma-ntreb cat o sa reziste urletului care mi se aduna, incet, dar sigur, in gat.
Asadar, daca tot nu ma am decat pe mine si tinichelele de coada - din punctul de vedere al oricui altcuiva, respectivele tare au ramas departe, dar, in realitate, distanta dintre mine si ele nu e decat una geografica, pentru ca m-au urmarit cu o fidelitate pe care n-o va avea nici un om... asadar, daca tot sunt eu cu problemele mele, printre straini... n-am altceva mai bun de facut decat sa-mi plang de mila pe umarul stang, pe umarul drept, alternativ, pana cand imi induc reumatismul. Sau o alta boala grava, care sa-mi asigure un concediu medical recuperator.
Imi lipsesc asa:
Noptile. Noptile in care urcam in masina, la ore tarzii, ca sa bat kilometri intregi pana in locuri stiute de mine, numai si numai ca sa vad stelele si luna. Luna aia cu care am incheiat un pact gretos de patetic - oriunde o sa merg, tu o sa vii cu mine. Libertatea de a haladui cu orele prin noapte, stiind ca nu ma trezesc la ore proletar-sclavagiste. Timpul pe care mi-l acordam mie. Pentru joaca.
Locurile. Cafeaua din OMV Dej, virajul de pe Piatra Craiului, marginea de lume prin care circulam, inspre Reghin, traiectoria de bumerang spre Zalau. Orice destinatie de pelerinaj in cautarea gandurilor sau in scopul alungarii lor, dupa caz.
Oamenii. Putini. Mi-e in continuare suficienta o singura mana pentru asta. Dar e vorba de mana dreapta. Cea mai importanta. Cele cateva suflete incredibil de rabdatoare care mi-au stat alaturi - si care o fac in continuare - cu o constanta care m-a facut uneori sa cred ca nu merit atata preaplin.
Joaca. Dar despre asta mi-e prea greu sa vorbesc acum.
Nu stiu cat are sa dureze povestea asta. Mi-e teama ca exilul asta o sa ma afecteze intr-un fel dizgratios. Ca dorul si instrainarea o sa-mi marcheze geologia fetei si ca o sa port fix in frunte semnele alunecarilor de teren ce au loc perfect sincronizat cu clivajul rabdarii, al increderii si al rabdarii - care se petrec pe dinauntru.
Evident, o sa zici ca-s iresponsabila si infantila si obositoare. Pentru ca nu stiu sa apreciez norocul care a dat peste mine. Ai dreptate. Numai ca inca nu mi se poate face bine cu de-a sila.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu