cuvintele care te fac din vorbe

Nu-mi plac oamenii mici. Mai ales cand li se nazare sa stea in calea celor usor mai mari ca ei.

Daca e sa ne masuram anvergura in numarul de cuvinte din vocabular, cred ca toate cuvintele din mintea mea, puse cap la cap, mi-ar permite lejer sa fac inconjorul Pamantului. In vreme ce unora le-ar ajunge cu greu cat sa ajunga pana-n poarta bataturii.

Ce e curios e cum decibelii emisi sunt invers proportionali cu numarul de cuvinte. Din lipsa de alternative, unii se blocheaza in acelasi discurs cu aer de idee fixa, sustinuta in gura mare, ca sa ma ajunga din urma parerile lor, indiferent de cat de departe pot fi. Din prea multe sinonime pentru 'lehamite', aleg sa tac, pentru a estompa prin nerostire amarul renuntarii. Si pentru ca, desi doare, mi se pare prea penibil sa spun 'au'.

"Praji-de-nunta"

Nu ma pot abtine sa nu notez unele idei recoltate din incursiunile mele dupa 'praji-pentru-nunta'.

Asadar, iata cum ar trebui sa fie 'the dream cakeshop' pentru o mireasa. A se nota ca aceasta subspecie umana - mireasa, adica - trebuie tratata cu rabdarea infinita pe care o acorda altruistii veritabili celor cu handicap mintal sever, dar si cu viclenia de care ai nevoie pentru a-ti invinge adversarul cu propriile-i arme.

Vorba lunga, saracia omului. Deci:

Blindeaza-ti avangarda. Adica materialele de prezentare. Adica site-ul. E primul loc de unde te fileaza miresicile. Pe langa fotografii – profi, din alea de sa le trimita in disperare in camara si frigider dupa substitute pentru bunatatile de pe monitor – pune informatii.

Mie mi-a luat ceva timp sa aflu lucrurile elementare – cate grame trebuie sa aiba o felie de tort care se serveste la sala, cate grame de ‘dulci’ si cate de ‘sarate’ pe cap de invitat, cate grame de prajituri asortate se dau acasa sau cat e de bun simt sa cantareasca tortuletul la pachet.

Fa totul clar si transparent. Ce tip de ambalaj, daca e inclus sau nu in pret. Cum trebuie tinute produsele inainte de servire, cu cat timp inainte trebuie scoase din frigider. Eu as chiar sublinia faptul ca sunt perisabile; ergo, sunt maiestrit faurite din ingrediente naturale, ca la mama acasa, doar ca la scara de mini-industrie. "Doar ca sa fi tu fericita, miresico!"

Precizeaza ce fel de accesorii se pot oferi – forme din martipan, pufuri de frisca, figurine din alea ridicole cu miri si mirese necomestibile, panglici, funde, sclipici. Foarte important: daca intra sau nu in pret. Daca se pot pune flori naturale, cine le pune, la ce ora, in ce scop.

Cel mai important – si acum o sa intelegi de ce ii tot dau inainte cu “miresici” – atentie la descrierea produselor. Asa nu: blat negru de cacao si crema alba de vanilie. Ci uite-asa: blat pufos si usor de cacao, inrourat cu sirop caramel si crema usoara de vanilie aromata. Epitete. Adjective. Si: diminutive. It’s a must. Miresicile le place diminutivele. Vezi pe www.miresici.ro

Ca tot veni vorba – vechea mea meteahna: forumurile. Sunt cateva care au notorietate si drept urmare sunt populate de o foarte activa fauna de mirese to be. Daca intri prost in gura lor – la figurat vorbind, te stie tot targul ca tortul n-a fost insiropat, ca o funda de martipan a fost mai putin infoiata decat celelalte 39, ca n-ai livrat la timp, ca n-a iesit ‘ca-n poza’. Asa ca trebuie tinut cont de vox populi on-line. La modul proactiv.

Degustarile. Trebuie neaparat sa fie gratuite. Mi s-a intamplat sa fiu invitata in sictir sa degust orice vreau din cofetarie. Contra cost. La pret de felie intreaga. Cred ca-si imaginau ca-si pot atinge targetul valoric zilnic cu ocazia diabetului meu debutat fortat.

Ca si altii, le oferi gratuit o selectie de torturi. Dar, spre deosebire de altii, nu tii viitoarele mirese + mamele + soacrele + nasele intr-o incapere de tranzit, pe unde circula personalul cofetariei, sa le stea imbucaturile in gat ca se uita toata lumea la ele cand mananca. In plus, nu le dai felii intregi – ca doar nu-s niste vaci grase care infuleca tot si oricum nu le ajunge. Ele sunt niste finute si dieta permanenta le-a ascutit simturile. Asa ca pot sa evalueze produsele si din portii mai mici, de doua inghitituri de bon ton. Astfel nici cofetaria nu arunca prea multe resturi, nici personajele feminine nu pleaca de-acolo regretand ca n-au terminat de pe platou, de parca ar fi ultima lor sansa de a pune ceva dulce in gura. Si, daca faci niste tavite de carton pretiparite cu numele tortului – sau orice alt mod de a indica numele produsului – le scutesti de penibilul lipsei de memorie (“asta care e ? cu fructe?”) si de cel al aratatului cu degetul sau cu lingurita murdarita de frisca si un strop de ruj.

Si, neaparat, lasa un gust dulce. Care sa dureze pana a doua zi. Adica prima zi a vietii lor impreuna. Adica atunci cand se trezeste mireasa cu buclele turtite si mirele cu ochii cat cepele – ‘ce-am facut????????’ – si traiesc cat mai intim primele lor momente oficial impreuna. Da bonus un tort de doua persoane. Ca sa poata savura ceva in liniste, fara ochii altora atintiti asupra lor, fara a fi in continuare personaje intr-o sceneta. Cel mai bun tort din retetar. Sau, mai pragmatic si deloc insiropat – da bonus un set de ambalaje in care sa-si adune ceea ce ramane pe mese – nimeni nu e niciodata pregatit cu recipiente pentru asa ceva. O tavita de carton prevazuta fix pentru acest moment vine ca un Distonocalm in plina criza de nervi. E salvatoare. Si daca e si personalizata – evident ca e – te tin minte nu numai mireasa si miresoiul ei, ci si doua perechi de mame, cateva de matusi si de fete batrane care au dat o mana de ajutor la inlaturat urmele dezastrului culinar din seara precedenta.

Cam astea ar fi o parte din idei. Ca sa stii si tu la ce m-am gandit astazi, in vreme ce alergam pe banda, la sport :)

codul bunelor maniere adnotat

Mare dilema: cum procedezi cand iti stergi nasul cu spectatori? Codul bunelor maniere spune ca nu e frumos sa intorci altora spatele. Cred totusi ca e de preferat sa le oferi celorlalti spatele decat sa le oferi reprezentatia celor doua degete inmanusate in servetel, varate fiecare intr-o nara si gestul de nereprimat care ne face pe toti, la sfarsit, sa ne uitam in servetelul folosit pentru a analiza cantitatea si calitatea minereurilor extrase din cavitatea nazala.

Da, e politicos sa spui "pofta buna" si "sa-ti fie de bine". Doar ca tot de politete tine si obligatia ta de a respecta dreptul celui care mananca la imbucaturi nefragmentate de raspunsurile pe care propria-i politete il obliga sa ti le dea.

Nu intreba "ce faci, cum esti?" cu ochii in monitor sau in timp ce treci, fara sa reduci viteza, pe langa cineva, doar pentru a umple cu ceva cei cativa pasi pe care ii faceti oarecum impreuna. E mai onorabil sa te arati fatis indiferent decat evident ipocrit.

Si, pentru Dumnezeu, nu face conversatie cand te intalnesti cu o colega la toaleta. Mai ales cand fiecare e in plina actiune, in cabina ei. Faptul ca porti un dialog peste peretii subtiri si incompleti ai WC-urilor nu face mai putin jenanta alaturarea fortata a doua persoane in momente atat de intime.

Uneori, politetea de trotuar este scutul cu care-si apara unii lipsa de personalitate. Faptul ca sunt privati de creativitatea care le permite sa improvizeze inteligent ma apara atunci cand imi permit sa fiu neconforma: nu pot sa-mi dea decat fie o replica standard, fie una de rautate fatisa. Ceea ce, nu-i asa, e demascator si lipsit de politete.

tipologii de companii

Capital 100% romanesc. Inceputa ca afacere de familie, pastreaza cu siguranta cel putin unul-doi din membrii fondatori. Incredintati ca SRL-ul pe care l-au crescut la san este de-a dreptul Raiul pe pamant, varsta care-i face contemporani cu momentul pacatului originar nu este un argument suficient sau realist pentru a te convinge.

Filiala locala a unei multinationale. Chiar daca la intrarea in sediu nu e nici o pancarta cu "munca te va elibera", poti avea certitudinea ca esti inregimentat intr-un lagar de concentrare modern, din care iesi in permisii zilnice de cateva ore - conceptul modern al acestei forme de opresiune a eliminat costurile legate de cazarea, alimentarea si imbracarea detinutilor. Esti mandru de ecusonul tau nichelat? Ai si de ce: era mult mai dureros sa ti se tatueze antebratul.

Echipa tanara, mediu de lucru dinamic. Adica iures continuu de prospat absolventi si tineri carieristi dornici sa apuce la al doilea job din viata lor. In ciuda regulilor de imagine stricte, insasi compania decide ca este mai ieftin ca ecusoanele sa nu se mai faca altfel decat scrise de mana, cu markerul de CD-uri.

Echipa rodata. O mana de oameni extrem de incantati de modul in care si-au sculptat in scaun forma propriilor fese. Cei din jur par sa aiba suspecte trasaturi de membri ai unei familii consagvine. Toate femeile sunt simultan la ciclu si barbatii par sa fi uitat cu desavarsire cuvantul cu 'p'. Ceva te face sa crezi ca n-au uitat doar cuvantul.

Birouri generoase, open space. A se citi spatiu de lucru comun, ca un comandament de front, in care ideea de minima intimitate este nu numai frivola, ci chiar condamnabila. Spatiul personal se limiteaza strict la distanta dintre cele doua urechi pe care le posezi, asta in cazul fericit in care ti se permite sa evadezi ascultand muzica in castile puse la dispozitie de companie.

Birou personal. Un loc decupat din revistele de amenajari interioare, stralucind aseptic a metal lustruit si mirosind discret a aparatura hi-tech. Locul unde joci rolul omuletului speriat din "Strigatul" lui Munch, pentru ca nimeni nu-ti trece decat pragul emailului sau al telefonului. Cand pretentia de bonsai de pe birou isi leapada toate frunzele si fotografiile personale se incapataneaza sa se decoloreze complet in decurs de o zi, e timpul sa te increzi in semne si sa iti cauti un job printre oameni.

Ideile venite la prima strigare si prezentate mai sus sunt o exagerare si corespund in proportie de 90% realitatii.

dragoste tehnica

Nesiropos si foarte simplu codificat: esti priza mea cu impamantare, dragoste.

adevarul adevarat

Adevarul adevarat e ca ma simt de parca mi s-ar fi stins aureola. Tzac, un neon ars. Si-apoi semiintuneric compromitator. Cred ca asta e senzatia 'de manual' dupa o lobotomie: ai amintiri vagi si fantomatice cu o parte din tine care a disparut definitiv.

Imi lipseste oglinda in care sa ma reflect. Peretele din care sa ricosez. Blana de iepure care ma momea sa alerg ca un ogar afgan. Sunt suspendata intr-un vid nici macar ermetic, atat de mundan, de politically corect, de comun, ca nici nu ma pot plange convingator, pentru ca asta pare a fi realitatea majoritatii.

Pentru ca nu mai muncesc cu pasiune, ma simt de parca mi-as fi pierdut harul.

Vreau sa muncesc !

Oricine ma stie cat de cat a aflat deja ca, daca nu am mintea ocupata, o iau razna. Ei bine, pe vremuri asta se manifesta patologic prin faptul ca eram incordata ca un arc si rea ca un drac. 24 din 24 de ore. Mai nou, m-am temperat binisor, dar am in continuare aceeasi problema: o minte care simte nevoia imperioasa sa se dea huta prin hatisuri de idei si probleme, ca altfel...

Ca o demonstratie de suprema obraznicie si dispret spre ce crede majoritatea romanilor despre notiunea de 'munca', eu chiar vreau sa muncesc. Sa nu-mi vad capul de treaba, sa-mi sune telefoanele, sa-mi trebuiasca sase maini - pentru volan, pentru telefon, pentru tastatura, pentru apasat butonul de facut cafea; sa-mi crape sistemul de la prea multe aplicatii deschise simultan, sa fac o plimbare rapida prin cateva tari din Europa doar prin telefon, vorbind engleza, un pic de franceza, nici un pic de germana, dar reusind sa ma inteleg cu toata lumea, chiar daca nu avem inca videotelefoanele prin care putem sa vedem ce ne desenam unii altora; sa stau la birou ca un politist de la circulatie in mijlocul celei mai aglomerate intersectii si sa decid rapid care e ordinea prioritatilor la toate cererile, intrebarile, comentariile care vin din toate partile.

Imi place ca, la sfarsitul zilei, sa pot bifa in agenda o suma de lucruri facute, in proportii mai mari sau mai mici; sa planific ce-i de facut in continuare, sa folosesc o cutie mare de carioci, care i-ar face invidiosi pe scolarii din I-IV, pentru a crea o legenda cromatica pentru diversele tipuri de activitati; vreau sa vad ca, zi dupa zi, harta aventurilor mele profesionale prinde contur, devine inteligibila, capata detalii, un relief la fel de generos ca si cel cu care a fost binecuvantata tara asta batuta de soarta din multe alte puncte de vedere. Vreau sa plec spre casa dupa ce am onorat ultima comanda, nu sa ies pe usa cum suna 'de iesire', ca pe vremea cand eram la scoala. Vreau sa simt ca orele pe care le-am dedicat altora - sefi, clienti, colegi, proiecte - au fost cu folos. Ca s-a adunat ceva din mine, din efortul pe care l-am depus, din ideile care mi-au venit din cauza ca mintea mea, ca un soarece pe rotita lui, a avut harnicia si inspiratia de a tine ritmul, cu un pic mai multa ingeniozitate decat i se permite rutinatului soricel.

Ma termina psihic sa stau degeaba. Ma goleste de continut, ma submineaza si contesta ca profesionist, imi ia peste picior competentele si experienta la zeflemea. Nu cred ca poate fi un afront mai mare pentru mine decat sa stau inutil cele 8 ore regulamentare de munca.

Pentru ca viata a stiut sa-mi demonstreze ca stie mai bine decat mine ce e bine, m-a purtat prin locuri si imprejurari din care, in ciuda rezistentei pe care am opus-o uneori (deseori), am avut mult de invatat. Si-acum sunt foarte multumita de mine pentru ca am ajuns la intelepciunea fantastica de a fi mai flexibila, mai deschisa, mai permeabila la nou si la schimbare, chiar daca schimbarile acestea nu sunt imediat corespondente cu ceea ce era in mintea mea.

Hei, care aveti nevoie de un negru pe plantatie?