Dragostea si rabdarea ca noua limba materna

"Nu e voie" e o replica-umbrela pentru cei lipsiți de răbdarea de a explica fiecare situație în parte. "Ești pedepsit" e pentru cei care aplică politica de forță a pumnului în gură până în clipa în care pumnul rămâne prea mic pentru a mai fi eficient. "Fă asta și îți dau..." e o momeală manipulatoare utilizată de cei care trag de sforile dependențelor sau ale nevoilor pentru a-si urni copiii. "E rușine!" e o vorbă de oameni ce trăiesc cu capul în nisipul convențiilor sociale, cărora oglinzile le sunt inutile, pentru ca n-au curajul să se privească în ele. Jignirile și bătăile sunt metode de disciplinare aplicate de cei care sunt părinți numai în fata biologiei.

Cărăm cu toții în viață adultă memoria neconstientizata a propriei copilării. De aceea ne este atât de greu să învățăm să le vorbim copiilor nostri o altă limbă. E atat de greu sa-l înlocuim pe restrictivul "nu" cu mai multe variante de orizonturi permise. E atât de dificil să ne coboram până la nivelul inimii din pieptul celor mici, pentru a le trăi durerea, și să îi ridicam cât de sus le permite puterea lor de înțelegere, încât e foarte tentant să ne eschivam de la acrobația asta empatica și sa le discreditam orice închipuire de emoție cu "n-ai nimic". E solicitant să ne punem mereu în papucii lor mici, în încercarea de a înțelege ce îi motivează, dar asta numai pentru ca graba și conformismul ne fac să uităm ca, de fapt, lucrurile sunt simple și limpezi - copiii sunt cei mai fericiți desculți.

Dar avem sansa să îi creștem altfel. Cu un vocabular generos și nuanțat pentru fiecare emoție - pentru ca toate trebuie trăite până la capăt, numite și înțelese. Pentru ca noi purem fi cel mai complex si interactiv dictionar, vor ști să recunoască în ei și în alții tristețea, exuberanța, melancolia, frica, condescendenta înainte de a fi învățat primele litere ale alfabetului.

Avem ocazia de a-i familiariza cu laudele pentru perseverenta de care dau dovadă, indiferent de rezultat. Tot ce trebuie să facem este să evitam scurtăturile lingvistice de genul " ești cuminte", "ești harnic". Este nevoie de timp și de implicare reala pentru a descrie și a recunoaște efortul depus de copii, dar nu este laudă mai mare decât dovada ca suntem atenți și ca înțelegem cât de important este pentru ei ceea ce fac. În locul declarativului " bravo" putem să ne bucurăm împreună cu ei printr-o demonstrație de atenție - "te-ai străduit mult și ai reușit, ai și de ce să fii mândru de tine!"

Cursul de Parenting Prin Iubire al Alexandra Dana Ilies de la Cuibul Berzelor mi-a confirmat ceea ce intuiam - ca înainte de a-i învăța orice pe copii, trebuie sa punem mâna să învățăm noi, părinții. E cea mai bună cale de a crește oameni mari.

Rahati de caini, rahati de oameni

Rahati de caini, rahati de oameni

Dimineata, doar eu cu steluta în curtea blocului. Trece un individ cu câinele în lesă - îl lasa sa-si facă nevoile lângă gard, după care își continuă drumul până la maidanul cât un teren de fotbal de peste drum. La întoarcere, o ia pe cealaltă parte, ca să nu treacă pe lângă mine. Conta pe sentimentul meu de neputință - are sens sa-ti pui mintea cu nesimțiții? Conta pe faptul ca sunt cu cea mică și ca-s priponuta lânga ea - dar i-am făcut surpriza sa-l ajung cu vocea, pentru ca și azi am ales să nu tac.

L-am rugat să strângă mizeria. Pornește spre gard mormăind, nu găsește rahatul. Îi promit ca îl găsesc eu în locul lui și i-l lipesc de usa apartamentului. Protestează, dar scoate punga pe care o avea, totuși, la el și strânge. Ce sens a avut toată scena asta dacă stii ca trebuie să aduni si ai punga pregătită ?!?

Mai, proprietar de câine, trebuie să înțelegi ca animalul intră în casa ta îți aduce o serie de obligații și responsabilități. Una dintre ele e aceea de a strânge rahatul după el. Da, chiar și pe cel de afară. Mai cu seamă pe cel de afară!

Prima responsabilitate e chiar față de animalul tău. E o cruzime sa-l obligi sa-si tortureze sfincterele numai pentru ca tu nu binevoiești să te trezești cu 5 minute mai repede, ca sa-i dai ocazia să se stăpânească până ajungi intr-un loc pentru plimbat câinii. Și chiar și acolo trebuie să aduni - pentru ca o să mergi în locul respectiv de cel puțin două ori pe zi si, inevitabil, o sa-ti calci pe urme. Tu sau alții mai "norocoși".

A doua responsabilitate față de câinele tău e să nu-l expui inutil furiei vecinilor sătui să te caci pe nervii lor. Unii își pot lua dreptatea în mâna și sa-ti otrăvească cel mai bun prieten. Ori sa-l calce " accidental" cu mașina, prima dată cu fata și apoi, tot "accidental", în marșarier. Câinele n-ar trebui să sufere pentru ca tu ești un exemplar care nu-i în stare sa-si însușească dresajul social.

Mai gandeste-te și la tine, ca oricum ești obișnuit să nu-ti pese de alții. Patrupedul tău drag poate înfuleca dintr-o clipă rahatul altui câine de stăpân nesimțit. Ce bucurie sa-ti lingă mâinile și fata după un asemenea ospăț, nu-i așa?

Faptul ca-n curte sunt peste tot baligi de cal și de vacă nu e o scuză pentru tine. Decât dacă ești sigur ca nu putem aștepta de la tine să ai mai mult creier și mai mult bun simț decât o rumegătoare.

Nici nesimțirea altor stăpâni de câini din curtea blocului nu e o scuză. Strange după câinele tău și invata-i să strângă și ei după ai lor. Și nu te mai comporta ca o victimă pentru ca te admonestează lumea - după noi rămân doar cuvinte, după voi rămân rahați.

Nu e nevoie să ai copii ca să fii iluminat brusc de o nesfârșită înțelepciune, singura care te face să înțelegi de ce este grobian și neigienic să lași fecalele câinelui pe unde îl copleșește nevoia. Dacă ai în cutia craniană cel puțin dou neuroni care își vorbesc, ești perfect înzestrat să judeci și singur ca este neplăcut să coborî din mașină în caca de câine, să calci în el în timpul plimbării sau sa-l inhalezi în praful verii. Ca să nu mai spun ca e scandalos ca nesimțirea unora să te oblige sa-i smulgi propriului copil din mana o bucată de rahat!

Da, recunosc: am un copil care acum renunța la scutec. Da, recunosc, face uneori caca în curtea blocului. Dar sunt câteva deosebiri esențiale între mine și ține, proprietar iresponsabil de câine. În primul rând, eu strâng întotdeauna după copilul meu fără să astept să mă prindă cineva în flagrant. În al doilea rând, copilul meu va înceta să mai facă afară în maxim doua-trei luni, pe când câinele tău va continua cât trăiește. Sper să nu-ti ia 12-13 ani ca să înveți să strangi după el! Astea sunt cele două mari deosebiri evidențe între noi. Nu aduc în discuție bunul simț si respectul față de ceilalti - sunt noțiuni care, din păcate, sunt peste puterea ta de înțelegere!

Știu ca e un război pierdut. Dar sper să poarte cât mai mulți bătălia asta împreună cu mine - e singura șansă să ne minimizăm pierderile!

Laptele matern e prima dragoste care trece prin stomac

In primele zile dupa nastere, eram doar un animal tanar, speriat de primul sau pui, dar manat de instinct sa-i ofer primul sau drept incontestabil: laptele matern. Au fost zile fara lumina, in care eram buimacita de nesomn si de spaima ca nu am lapte destul. Si-am luptat cum am putut – cu pompa, cu ceaiuri de lactatie, cu medicamente, cu lapte de mama primit cu atata generozitate de la mama altui pui.

Atunci simteam intens si nelamurit ca alaptarea e esentiala. Pentru ca e singura hrana naturala, vie si dumnezeiesc adaptata la nevoile de crestere si de construire a sanatatii micului pui de om. Ma uitam la pumnul de carnita inocenta din bratele mele si-mi doream fierbinte sa-mi tin copila la piept ca sa creasca si sa prinda puteri. In negura inceputului plin de indoieli n-aveam nici cea mai vaga banuiala ca alaptarea este hrana pentru un trup si pentru doua suflete, deopotriva.

Acum, dupa mai bine de un an si jumatate, mi-e luminos limpede ca alaptarea este singura mea sansa de a-mi face copila pe deplin fericita. Se cuibareste in bratele mele cu atata incredere, incat m-ar durea fizic sa-i insel asteptarile. Imi intoarce de la san o privire atat de curata si de directa, ca ma pierd de fiecare data in profunzimea ochilor ei, minunandu-ma de cata traire poate exprima doar miscand din sprancene. Mangaie sanii, le vorbeste, se joaca si le da viata intr-un fel care ma face, uneori, ciudat invidioasa pe aceste parti din mine, dar nici nu indraznesc sa ma gandesc ca as schimba ceva. Intr-un gest incredibil de frumos, dar care ei ii vine asa de simplu si firesc, ii cheama la celalalt san pe toti cei care ii sunt dragi – „bei?”

Pentru ca am tinut-o aproape, la pieptul meu, pentru cat timp si cat de des a vrut, am vazut-o inflorind asa de frumos ca si acum mi se taie rasuflarea. S-a adapat din mine cu dragoste, cu alint, cu incredere, cu voiosie, cu putere si chef de viata. Nevoia ei nestavilita de iubire lichida mi-a urnit resurse de care nu m-as fi crezut niciodata capabila, si fiecare strop pe care-l cere face loc pentru altele, mai viguroase, mai pline de energie, intr-un fel de transfuzie miraculoasa, care ne umple de putere pe amandoua.

Copila mea si cu mine traim acest timp magic impreuna pentru ca eu, ca mama, am decis sa ne acordam aceasta sansa, in ciuda tuturor dificultatilor de la inceputul alaptarii. Iar laptele a inceput sa curga lin numai din clipa in care am avut incredere in mine, dar mai ales in ea, si-am lasat-o sa faca ce stie mai bine: sa cheme necontenit laptele din san. Si mai traim acest timp miraculos si pentru ca avem amandoua norocul sa avem sustinerea deplina a tatalui ei, sufletul meu pereche.

Desi noi, parintii, am inceput aceasta adevarata calatorie initiatica avand asteptari complet nerealiste, puiul nostru plapand a avut energia si perseverenta de a ne deschide ochii si inimile catre generozitatea dragostei. Iar eu am hotarat sa ma las purtata prin viata impreuna de mana ei mica pana cand va decide singura ca e timpul sa invatam in doi si in trei si alte forme ale iubirii. Gandul ca intr-o zi laptele matern va fi lasat sa sece imi strange stomacul ghem. Dar am certitudinea oarba ca dragostea care trece pe acolo va continua sa ne uneasca la fel de miraculos si mai departe.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2015/07/laptele-matern-e-prima-dragoste-care-trece-prin-stomac/

Depresia post-CIC

Ca gravida am fost grozava! La mine hormonii de sarcina au conspirat mai abitir decât tot universul pentru fericirea mea. Am fost mereu zâmbitoare, toleranta, optimista, liniștită - poate de aceea ma frecau toți pe burta, sperând sa se contamineze cu buna-dispozitie la fel cu jinduiesc la noroc cei ce ating pe spate cocosatii.

Si după ce am început sa ma dezmeticesc din socul inițial ca mama pentru prima data, zâmbetul larg mi-a devenit si siropos, trăind pe propria piele o maternitate care continua si acum sa înflorească miraculos.

Da, am avut momente de panica. Pentru ca eram dintr-o data direct responsabila de viață si fericirea unui om mititel pe care nu-l înțelegeam deloc. Da, am avut lungi frustrări iscate de nepotrivirea dintre așteptările mele legate de somn si de alăptat si realitatea pe care a instaurat-o steluta mea. Cand am renuntat sa încerc a controla totul am fost potopita de a fericire atât de mare si de calma, încât îmi închei invariabil ziua - oricat de lunga ar fi - cu mulțumiri pentru darul pe care am privilegiul să-l fi primit.

Așadar, nici urma de depresie post-partum. Dar cred ca ma paste o mega depresie post-CIC. E suficient sa ma gândesc ca va trebui sa plec de lângă puiul meu 10 ore pe zi si sa simt ca inima are sa mi se usuce in piept de dor. Ajunge sa stiu ca n-o sa ma mai privească in ochi de la san, când sta lipita de mine înainte de a adormi, si sa ma înece o neputință furioasa si disperata. Stiu ca are sa ma caute, stiu ca ma va striga, stiu ca își va amâna somnul de dor, stiu ca nu va înțelege de ce nu vin si nu-i răspund si toată dezamagirea asta mi se pare nedrept de mare pentru inima ei mica.

O țin in brațe si ii memorez greutatea, imi afund nasul in zulufii de pe ceafa ei mititica si trag adânc in piept mirosul ei de viață tânără, o țin lângă mine, calda si adormita, încercând sa opresc timpul in loc, dorindu-mi din toate puterile sa pot rămâne lângă ea pana in clipa in care va hotărî singura ca e destul de mare ca sa se descurce si fara mine. Vreau sa fie ea cea care întoarce spatele si pleacă, după ce își va fi adunat din mine increderea si forta necesara pentru a lua lumea in piept.

Ma frânge gândul ca va trebui sa o las pe alte maini, ca n-am sa fiu lângă ea la fiecare mirare, la fiecare noua descoperire, la trezirea din somnul de prânz si la poveștile pe care le are de cum deschide ochii. Ma usucă pe picioare viitorul care da buzna peste noi ca sa ma ia ostatica intr-un birou unde nu voi fi niciodată parte dintr-un proiect așa de mare ca si acela al devenirii unui om. Ma umple de durere gândul ca o să-mi rămână prea putin timp si prea putina energie pentru ea.

Nu aștept deloc sa ma intorc la munca. In tot timpul cat am stat langa fetita mea am avut parte de provocari intelectuale mai mari decât cele de la serviciu - am învățat mai mult decât as fi putut anticipa despre mine, despre ea si despre ce e cu adevarat important in viață. Nu-mi lipseste nici socializarea, pentru ca am cunoscut oameni noi, care mi-au făcut surpriza extraordinara de a ma ajuta înțelegând din propria experienta, iar genul asta de solidaritate care pune mana si face nu-l găsești in nici o echipa. Nu mi-e dor nici de competiție, nici de recunoaștere, pentru ca am intrat intr-o lume in care trăiesc plenar prezentul, eliberata de ticăitul ceasului si de sunetul de apel al telefonului mobil. Si-mi place teribil aceasta nesfârșită munca de jos - spălat, îmbăiat, îmbrăcat, hrănit, adormit, maimutarit - pentru ca știu ca e temelia pe care se construiește o viață de om. Ce-aș putea face la serviciu mai important decat asta?

Puiul meu va creste fara mine, in grija mamei mele. Dar de inima mea cine se va îngriji?

Foto: www.fotolia.com

Cei mai intensi doi ani

„Si, nu te plictisesti?...” E una din intrebarile intentionat subversive pe care le aud de un an si ceva incoace, de cand ‚stau’ acasa sa am grija de steluta mea. Asta-i intrebare de om fara copii sau de parinte ‚in timpul liber’.

Da, e multa rutina. Multa munca fizica, repetitiva, multa oboseala. Progresele nu-s peste noapte si, pentru cine nu le traieste din primul rand, n-au deloc amplitudinea pe care o simt eu. Ha, isi tine capul singura! Maaaare branza! Pfff, se rostogoleste pe burta... Si-ar trebui sa cad in extaz?! A facut un singur caca, de o consistenta standard? Femeie, asta te face pe tine fericita??? Lumea ta a ajuns sa fie chiar atat de mica?

Dar unde tu vezi un copil care sa hraneste cu lapte de la pieptul mamei, eu vad un puiut care-si construieste sistemul imunitar si isi consolideaza increderea in sine. Pentru ca alaptarea la cerere raspunde prompt si neconditionat nevoii de hrana, de hidratare, de sanatate, de protectie, de apartenenta a puiului de om. Cand imi tin steluta la san, ma cucereste fara drept de apel cu privirea ei limpede si curioasa, cu pleoapele ei moi inainte de somn, cu manuta calda care mi se intinde peste piept, intr-o imbratisare mai completa decat imi poate da un adult cu maini suficient de lungi ca sa ma cuprinda.

Desi munca sisifica de a curata scaunul de masa si un sfert din bucatarie dupa pranz iti pare o sceneta de teatru absurd, eu stiu ca mancarea pe care am oferit-o a hranit nu numai trupul, ci si mintea. Fiecare masa e o lectie deschisa de fizica – compresia solidelor terciuite intre degete, viteza cu care circula sunetul facut de un mar bine copt storcindu-se de gresie, relatia dintre masa unei stafide si acceleratia gravitationala la care este aceasta supusa prin comparatie cu o jumatate de pruna zemoasa. Mancarea e prilej de atat de multe trairi senzoriale – nu e doar gust, e miros, textura, temperatura, aroma. Libertatea de a explora in fel si chip, inclusiv libertatea de a decide ce si cat mananca sunt experiente si amintiri care sper sa-i fie de folos in a-si construi o relatie sanatoasa cu mancarea. Ce e atunci cand isi face masti cosmetice din mancare? Aaaa... copilarie?

Ceea ce pare un copil limitat la un set de miscari repetitive, plictisitor de urmarit, este un pui de om care invata si exerseaza intens coordonarea ochi-mana, aprecierea distantelor, gestionarea prizei a trei obiecte simultan. Apreciez ca pe un privilegiu lungile momente in care e complet absorbita in bagatul si scosul pieselor de puzzle dintr-o cutie de carton – ii urmaresc expresia serioasa, concentrata, uimirea in fata fiecarei combinatii unice de forme pe care le iau obiectele in cutie, o vad cum isi pune intrebari, cum scotoceste si intoarce pe toate partile pana invata si intelege de lucrurile sunt asa cum sunt.

Desi ‚stau’ acasa 24 din 24 de ore, regret ca nu am suficient timp sa stau intr-un colt si sa o observ mai mult decat imi permite acum programul din care nu pot scoate cu nici un chip schimbatul de haine, schimbatul de scutec, imbracatul, gatitul, hranitul, adormitul si vegheatul la somn. E asa extraordinar sa o vad invatand – pentru ca isi ia ‚joaca’ extrem de serios si fiecare gest, fiecare ridicat din spranceana, fiecare privire iscoditoare e o intrebare careia ii cauta raspuns. E o varsta magica la care absoarbe orice informatie din pura dorinta de a sti.

Pentru fiecare durere de spate, fiecare noapte in care dorm nemiscata, pentru fiecare tura de transpirat la imbracat o persoana si jumatate pentru iesit afara, pentru fiecare explozie de spanac si perisoare de sub scaunul de masa, pentru fiecare „nu mai poooot” si „sa vina cineva sa mi-o ia 5 minute din fata ochiloooor” primesc o ceafa moale si calda, transpirata de pasiunea pentru lapte; un copilas care miroase a viata proaspata in fiecare dimineata; un suflet care ma onoreaza cu increderea cu care se sprijina pe mine ori de cate ori are nevoie. Primesc o oglinda miraculoasa in care ma vad tanara, inepuizabila si frumoasa.

Asadar nu, nu m-am plictisit. Privesc un puiut cum devine om si cum ma face si pe mine un om mai bun. Tu cu ce te lauzi pe ultimii doi ani?

Eu cu cine nasc ?!?

Pentru ca suntem experte in a trece prin furcile caudine suflete si trupuri de barbati, dupa ce-am rezolvat importanta sarcina a alegerii partenerului ideal pentru pruncul perfect ne punem pe cautat – poate cu chiar mai mare exigenta – medicul cu care sa nastem.

Am cazut si eu in aceeasi capcana. Cea a selectarii medicului cu mixul optim de experienta, disponibilitate ca timp, tarife, deschidere la nou, intelegere fata de hachitele butoiului de hormoni ambulant care eram. N-am fost extrem de incantata de medicul ales, mai ales dupa primele doua vizite la cabinetul lui privat, dar parca am fost prinsa intr-o vraja a unei monogamii prost plasate si am continuat sa merg la el pentru supravegherea sarcinii, mai ales ca totul mergea ca la carte pe dinauntrul meu.

Ca orice romanca get-beget, i-am pus intrebarea capitala – daca vine sa asiste la nastere. Raspunsul lui, chiar daca a fost conditionat de posibilitatea de a naste in timpul sarbatorilor de iarna, m-a multumit suficient incat sa trec cu vederea ca scoteam informatiile de la el cu un forceps imaginar. Stiam de la cursul Lamaze ca e bine sa fiu flexibila si sa nu ma cramponez de prezenta lui acolo, dar mi se parea ca m-as simti mult mai bine daca ar fi cu mine in Marele Moment.

Momentul cu pricina a venit si-a avut propriile pareri despre cum trebuie sa se desfasoare nasterea. Cand, dupa un travaliu nocturn acasa, m-am lasat convinsa sa plec spre maternitate, sotul a luat cu noi scrisorile medicale – cateva foi in care era descrisa evolutia sarcinii, prezentatia copilului, dimensiunea estimata – informatii pe care le credeam vitale atat pentru medicul „meu”, spre improspatarea memoriei, cat si oricui ar fi facut parte din echipa de nastere, in lipsa lui.

N-a cerut nimeni informatiile respective. Nici medicul meu – despre care am aflat ca e de garda, nici celelalte cadre medicale care m-au asistat.  Deja obosita de nesomn si de setea cumplita pe care am rabdat-o ore intregi, nici prin cap nu-mi trecea sa intreb unde e medicul meu, de ce a intrat in sala de nasteri si, vazandu-ma de la 3 metri, a plecat fara sa spuna nimanui nimic. Am ascultat cum am putut mai bine indicatiile moasei si ale medicului rezident, n-am protestat nici o secunda cand am auzit de ‚oxistine’ si nu mi-a dat prin gand sa ma revolt cand rezidentul m-a ajutat putin, „cu coatele in burta”. Tot ce imi doream era sa nasc si sa dorm.

Dupa ce-am nascut si mi-am revenit din oboseala, am aflat cum au stat lucrurile. Medicul caruia i-am fost fidela timp de aproape 9 luni a intrat in sala de nasteri si nu m-a recunoscut. Evident, eram usor desfigurata si ma prezentam in fata lui intr-un unghi putin diferit fata de consultatiile la cabinet, deci e de inteles ca figura mea nu i-a spus nimic. Numele, in schimb, i-ar fi putut spune ceva. Daca ar fi intrebat. Dar n-a facut-o. Scrisorile medicale aduse cu atata grija n-au fost solicitate de nimeni, desi rezidentul ne-a certat pentru ca am mers la spital intr-un stadiu atat de avansat al travaliului. Zicea ceva de pericolul de a fi cordonul ombilical infasurat in jurul gatului copilului – dar nu s-a obosit nimeni sa faca vreun ecograf sau vreun alt fel de control ori monitorizare, cu exceptia ritmului cardiac al bebelinei.

Una peste alta, sunt fericita cu modul in care au decurs lucrurile. Medicul rezident cu care am nascut m-a impresionat – chiar in stadiul acela de oboseala crunta in care eram – prin tonul calm si atat de uman si apropiat cu care mi-a vorbit tot timpul cat a stat cu mine. A fost atent, prezent, rabdator, evident interesat ca nasterea de care era responsabil sa decurga cat mai bine posibil. Mi-a explicat ce se intampla atat in timpul nasterii, cat si al coaserii epiziotomiei. A venit in salon sa ma vada la cateva ore dupa, si in fiecare zi din cele 3 de spitalizare. Tot respectul pentru implicarea de care a dat dovada!

Asadar, din punctul meu de vedere, cata vreme sarcina decurge normal si controalele nu indica nici un risc de prezentatie dificila a copilului, nu e important cu cine nasti. Iar rezidentii – acesti „paria” in ochii medicilor confirmati, cat si ai gravidelor – se pot dovedi mai atenti, mai interesati si mai putin rutinati in interactiunea cu femeia pe cale sa dea nastere unei noi vieti. Pana la urma, toate stim instinctiv sa nastem, avem nevoie doar de putina asistenta specializata.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2015/02/eu-cu-cine-nasc/

Varsta perfecta pentru a face copii

Daca ești femeie si te grabesti sa faci copii doar pentru a nu ajunge “la o varsta”, ghici ce! Lupta cu ceasul biologic e pierduta inca dinainte sa naști, pentru ca marea majoritate a ovulelor tale se formeaza si mor pe când ești inca in burta mamei. Așa ca ai face bine sa le cheltui cu chibzuință pe cele ce ți-a mai rămas.

Cand corpul tau e in plina putere a tinereții, e foarte posibil ca mintea sa fie inca intr-o dulce adolescenta târzie. Ai de savurat pe indelete victoriile rebeliunii impotriva asupritoarei si obtuzei generatii a parintilor: abia ce ai terminat cu școala, ți-ai castigat independenta financiara si te poți afișa sfidatoare cu o relație delicioasa tocmai prin faptul ca nu se grăbește nimeni sa o oficializeze. Sunt anii in care vrei si trebuie sa te distrezi pana dimineața, sa fii spontana cu plecările subite in weekenduri in capitalele de pe Dunăre sau să-ți imortalizezi cocktailul de sentimente in exces prin sesiuni îndelungi de tatuat. Un copil nu numai ca ar sta intre tine si lumea ademenitoare, dar te-ar împiedica si sa trăiești suficient ca sa începi sa te definesti ca adult adevarat.

Pe la 28-30 de ani ești la vârsta perfecta pentru a face un copil. Daca pana acum nu te-ai distrat in fel si chip, nu e un motiv de amânare, pentru ca pur si simplu nu ai stofa de party animal. Ai o cariera pe curba ascendenta – nu mai ești începătoarea disperata sa obțină cu orice preț primul job, dar probabil nici suficient de sus in ierarhie încât sa nu ai forta de a recupera eficient cei câțiva pasi in spate la care vei fi silita după concediul petrecut cu copilul. Ai experienta a cel puțin unei relații serioase, așa ca știi cu cine sa faci echipa in proiectul asta pe viață. Mai ai, probabil, părinți suficient de tineri pensionari, ca sa te mai ajute uneori. Dar, ce e cel mai important, e varsta perfecta la care sa te bucuri pe îndelete de primul copil si sa ai timp să-l faci si pe al doilea. Bag mana in foc pana la cot ca o să-ți mai dorești un pui, după ce primul te învața despre dragostea de mama.

Daca ești suficient de matura să-ți pui întrebări despre cum îți va schimba un copil viata, ar trebui sa te întrebi si cum ai vrea tu sa o modelezi pe a lui. Daca răspunzi cu “vreau să-i dau ce e mai bun din mine”, dă-i cei in jur de 30 de ani ai tai. De ce? Pentru ca sa poți fii inca in stare sa câștigi un salariu când va avea mai mare nevoie să-i susții financiar educația; pentru ca tu si tatăl lui sa fiți inca departe de izolarea sociala pe care o aduce, inevitabil, pensionarea. Pentru ca starea de sanatate sa nu trebuiască întreținută cu pumnul de medicamente, iar flexibilitatea in gândire, puterea de învățare si capacitatea de adaptare sa nu se fi atrofiat.

Pe lângă ca eram cu un partener nepotrivit, pe la 26 de ani eram convinsa ca un copil înseamnă tinerete pierduta. Acum, ca urmează sa serbez 35 cu o fetiță trecută de prima ei aniversare, cred cu toată convingerea ca fiecare an dat de la mine e un an castigat împreună cu ea. Si, chiar daca mai cred cu tărie ca împlinirea pe care o aduce un copil este secretul tinereții fara bătrânețe, regret ca nu mai am timpul necesar pentru al doilea. Așa ca îmi doresc fierbinte sa fiu trup si suflet lângă fiica mea atunci când va avea primul ei pui.

Articol scris pentru Cuibul Berzelor - http://www.cuibulberzelor.ro/2014/12/varsta-perfecta-pentru-a-face-copii/