Ai zice ca un intelept e un barbat batran, cu barba, cu port anacronic, cu privire semi-cataractica, dar cu atat mai patrunzatoare in profunzimile celor ce conteaza cu adevarat. Dar e un stereotip, si-aici nu suntem la lectia de definire demografica a grupului-tinta.
Inteleptii iau, uneori, forma unei domnite cu ochi verzi si cu zambetul care dezvaluie o potcoava impecabila de dinti albi, cu rotunjimi pe unde trebuie (si chiar si pe unde nu trebuie, daca e sa-l intrebi pe sotul ei). Ea m-a invatat - si, Doamne, cum am mai dat ochii peste cap, a suprasaturare si a nu-cred-o-boaba-din-ce-spui - ca, cineva, undeva, tine o contabilitate aparte. Care ne face bine - chiar daca nu chiar atunci cand vrem noi. Dar, in cele din urma, lucrurile se aseaza si, daca ai mai mult de un neuron atrofiat in haul cutiei craniene, poti sa-ti dai seama ca ai fost binecuvantat.
Stiu, stiu, stiu. Suna asa de siropos, incat as fi prima care sa dea din cap si sa ranjeasca dispretuitor, daca... Daca n-as simti toata povestea pe propria mea piele. Dar mi se intampla, si mi se pare ca singura cale valabila pentru a multumi eficient si indeajuns pentru ceea ce mi se da este sa nu incetez sa respect ce primesc si sa intorc totul, la fel de sincer si de generos, inapoi.
Inteleapta domnita mi-a talmacit ce mi se intampla: nu e obligatoriu sa-mi rup mereu pielea subtire de pe rani, ca sa ma simt vie si ca tot ce trebuie sa fac pentru a fi fericita e sa ma iubesc prin cel de langa mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu