In demersul meu de pisi wannabe, frecventez o sala de sport. Cu o regularitate discutabila, pot spune ca sunt mai bine de 8 luni de cand intalnesc majoritar aceleasi fetze. Cu o certitudine indiscutabila, am ajuns sa cred despre mine ca am apucaturi de "pe-vremea-mea..."
Orele de aerobic - indiferent ce forma ar lua el - se tin intr-o incapere mare, cu un ecou incredibil cand nu merge muzica. Si cu un perete integral din oglinzi. Tacerea rurala si rugoasa care se lasa intre aceleasi cateva persoane care merg la aceeasi ora cu mine umple spatiul cu o agresivitate care bate de departe "Strigatul" lui Munch. Fiecare purtatoare de colanti si tricouri 'de firma' se izoleaza intr-un cocon de individualitate de parca ar fi, intr-adevar, situate in lumile paralele din mintea lor. Asta dupa ce ne-am vazut in vestiar in chiloti, cu sosete colorate, transpirate si ciufulite, lovindu-ne spate in spate, supuse insistent si evident unei nevoi de socializare protocolara si la nivel de minim bun simt. Scapate din stramtoarea vestiarului, toate femeile tac cu obstinatie, de parca ceea ce ar avea de spus e fie prea pretios, fie compromitator de prost.
"Pe vremea mea" oamenii accepta ca pe o fatalitate nu foarte condamnabila faptul ca trebuie sa saluti la venire si la plecare. Cel care vine sau pleaca trebuie sa initieze salutul, preferabil fara sa amestece cuvintele intr-un fel de compot oral. Sonor si raspicat: buna ziua. Sau, de ce nu, salut. Ei bine, se pare ca "pe vremea altora", salutul e o gratulatie la care poti sa speri daca ai abdomenul bronzat organic, decorat cu cercel in buric si echipament de la Nike in sus.
Singurul loc unde se leaga conversatia este dusul. Care n-are perdelute despartitoare. Si care obliga trupurile la impartirea activa a spatiului stramt. Motiv pentru care, probabil in disperare de cauza, constranse de stresul invadarii spatiului personal de personaje imbracate doar in costumul de piele al Evei sapunite, se leaga discutii. Despre te miri ce. Despre orice. Doar ca sa te poti preface ca te comporti natural, sa umpli golul tacerii, sa nu se auda atat de puternic saltul involuntar si incontrolabil al privirii spre sanii, fundul si burta celeilalte.
Apucaturile de paparazzo sunt mascate sub vorbaria de la dus. Curios e ca, dupa o prima experienta de genul asta - imbaiere fortata impreuna - continuam sa ne salutam, sa ne zambim si sa ne vorbim. O fi pentru ca ne-a placut ce-am vazut sau ce am auzit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu