Ce s-a schimbat dupa casatorie

Nu c-ar fi afirmat cineva contrariul, dar cititul este o activitate egoista. Sau, daca termenul este prea dur, e un sport individual, sub nici o forma de echipa. Iar eu excelam la sportul asta, pentru ca aveam – acasa la mama – terenul perfect de antrenament.

Normal, povestea e cu tabieturi. Cu boluri – unul plin cu seminte prajite de floarea soarelui si unul pentru cojile aferente (ce alaturare nepotrivita de apucaturi de intelectuala combinata cu consumatoare de bomboane agricole, nu-i asa?). Cu inca ceva dulce sau sarat de rontait si, uneori, o cana cu lapte. De parca volumele, paginile, cuvintele se lasa mai usor inghitite si mai profund transformate in hrana pentru minte datorita secretiilor de enzime si sucuri digestive care-si fac constiincios datoria hranind trupul cel de carne si oase.

Inchideam usa camerei mele din obisnuinta – nu era nevoie de obstacolul ei fizic pentru a ma inchide cu totul in carte, era suficient sa fie una care sa ma prinda. Spargeam seminte pana ma durea bicepsul bratului drept, de la prea frecventa naveta intre bol si dinti. Citeam pana ma dureau ochii pe care-i strangeam inutil sau ii atinteam lipsita de rabdare in vastul orizont al celor aproximativ 2 metri care ma desparteau de dulapul din fata mea. Dar orele de citit nu se transformau deloc in perceptia acuta a senzatiei – inevitabile – de amortire. Dimpotriva, erau orele mele de libertate absoluta.

Stiu ce sa raspund la intrebarea “ce s-a schimbat in urma casatoriei?”. "Inainte", aveam locul si timpul meu pentru citit. Acum, nu le mai am.

Adica... daca a te refugia in baie, chiar si cand n-ai alta treaba specifica acelui spatiu, doar pentru a te strange fugitiv si nesatisfacator in brate cu o carte pe care o tot pupi, pentru ca, la cat de scurte si abrupte sunt intalnirile, n-ai ajuns sa simti ca ai dreptul s-o saruti cu limba si tot ce trebuie... daca asta se poate numi citit, inca o mai fac. Doar atat ca nu raman cu mai nimic din randurile pe care le infulec de parca ar fi ultima mea masa inainte de a fi trimisa pe Luna pe jos. Bucati mari, nemestecate, indesate in stomacul tesut din neuroni intr-un stil de sarpe constrictor haituit – cam astea sunt conditiile in care citesc mai nou.

Dar va sa vina ziua in care am sa-mi consolidez autonomia in cadrul capitularii benevole in casnicie prin marcarea unui teritoriu personal, aflat acum doar in mintea mea: locul cu liniste, lumina si suprafete suficient de moi pentru a permite sa-mi efectuez calatoriile mentale fara sa-mi chinui prea mult corpul ramas sa rontaie aceleasi prozaice si compromitatoare seminte pe care, spre deosebire de carti, le pot devora in orice conditii.