Nu c-ar fi
afirmat cineva contrariul, dar cititul este o activitate egoista. Sau, daca
termenul este prea dur, e un sport individual, sub nici o forma de echipa. Iar
eu excelam la sportul asta, pentru ca aveam – acasa la mama – terenul perfect
de antrenament.
Normal, povestea
e cu tabieturi. Cu boluri – unul plin cu seminte prajite de floarea soarelui si
unul pentru cojile aferente (ce alaturare nepotrivita de apucaturi de
intelectuala combinata cu consumatoare de bomboane agricole, nu-i asa?). Cu
inca ceva dulce sau sarat de rontait si, uneori, o cana cu lapte. De parca
volumele, paginile, cuvintele se lasa mai usor inghitite si mai profund
transformate in hrana pentru minte datorita secretiilor de enzime si sucuri
digestive care-si fac constiincios datoria hranind trupul cel de carne si oase.
Inchideam usa
camerei mele din obisnuinta – nu era nevoie de obstacolul ei fizic pentru a ma
inchide cu totul in carte, era suficient sa fie una care sa ma prinda. Spargeam
seminte pana ma durea bicepsul bratului drept, de la prea frecventa naveta
intre bol si dinti. Citeam pana ma dureau ochii pe care-i strangeam inutil sau
ii atinteam lipsita de rabdare in vastul orizont al celor aproximativ 2 metri
care ma desparteau de dulapul din fata mea. Dar orele de citit nu se
transformau deloc in perceptia acuta a senzatiei – inevitabile – de amortire. Dimpotriva, erau orele mele de libertate absoluta.
Stiu ce sa raspund la
intrebarea “ce s-a schimbat in urma casatoriei?”. "Inainte", aveam locul si timpul meu pentru citit. Acum, nu le mai am.
Adica... daca a
te refugia in baie, chiar si cand n-ai alta treaba specifica acelui spatiu,
doar pentru a te strange fugitiv si nesatisfacator in brate cu o carte pe care
o tot pupi, pentru ca, la cat de scurte si abrupte sunt intalnirile, n-ai ajuns
sa simti ca ai dreptul s-o saruti cu limba si tot ce trebuie... daca asta se
poate numi citit, inca o mai fac. Doar atat ca nu raman cu mai nimic din
randurile pe care le infulec de parca ar fi ultima mea masa inainte de a fi
trimisa pe Luna pe jos. Bucati mari, nemestecate, indesate in stomacul tesut
din neuroni intr-un stil de sarpe constrictor haituit – cam astea sunt conditiile in care citesc mai nou.
Dar va sa vina
ziua in care am sa-mi consolidez autonomia in cadrul capitularii benevole in
casnicie prin marcarea unui teritoriu personal, aflat acum doar in mintea mea:
locul cu liniste, lumina si suprafete suficient de moi pentru a permite sa-mi
efectuez calatoriile mentale fara sa-mi chinui prea mult corpul ramas sa
rontaie aceleasi prozaice si compromitatoare seminte pe care, spre deosebire de
carti, le pot devora in orice conditii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu